Sopra eroi e tombe: a un titolo così, come si può resistere? un titolo a dir poco epico, che promette tutto, tutta la verità sulla grandezza e sulla miseria, sui nobili sentimenti e il nero dell'animo umano, sulla loro indistricabile unità.
Mantiene quello che promette? In effetti mi aspettavo qualcosa di diverso, prima di leggerlo, ma questo non significa che sia rimasta delusa, tutt'altro.
Di certo l'autore sembra prodigasi molto a sondare tenebre, incubi, abissi, follia - in particolare nell'enigmatica parte "Rapporto sui ciechi".

Come il titolo, anche il romanzo è esagerato. Esageratamente onirico o esoterico in alcune parti, esageratamente misterioso in alcune atmosfere. E la narrazione, una volta che si sia riusciti a immergersi in questa atmosfera inquietante e appiccicosa, e in questo modo di raccontare un po' contorto, scorre e trascina come un fiume in piena, con una prosa impeccabile, elegante, evocativa.
La cornice del romanzo è fornita da una storia d'amore tra il romantico Martin e la misteriosa Alejandra; per lui sarà una sorta di cammino d'iniziazione alla vita, per lei uno degli ultimi episodi prima di sprofondare definitivamente negli abissi. E in questa cornice, è dell'uomo che si parla.

Do la parola a Sabato:
[...]l'uomo, da quando si è sollevato sulle due gambe posteriori, ha cominciato a gettare le fondamenta della propria grandezza, ma anche della propria angoscia. Avrebbe costruito quell'edificio strano e potente che si chiama cultura, smettendo di essere un animale, ma senza speranza di diventare il dio che il suo spirito prefigurava. Un essere addolorato e malato, condannato a vivere tra la terra degli animali e il cielo degli dei, che avrà perso il paradiso dell'innocenza senza guadagnare il paradiso della redenzione, che si farà domande, per la prima volta, sul senso dell'esistenza. L'uso delle mani e del fuoco, e poi la scienza e la tecnica, scaveranno l'abisso sempre più profondo che separa l'uomo dalla specie originaria e dalla felicità zoologica.
E la grande città sarà l'ultima tappa della sua corsa impazzita, l'espressione più alta del suo orgoglio e la forma estrema della sua alienazione.

L'animo umano rimarrà definitivamente inconoscibile mediante la semplice ragione; come afferma Fernando, una sorte di eroe del male, il folle ma lucido protagonista del rapporto sui ciechi:

Molte stupidaggini hanno l'aria di impeccabili ragionamenti. Certo, ragioniamo bene, magnificamente, sulla base delle premesse A, B e C. Solo che non avevamo considerato la premessa D, e neanche E o F. Tutto un abbecedario. Dinamica in virtù della quale gli astuti inquisitori della psicoanalisi si sentono con l'anima in pace pensando di aver tratto conclusioni corrette partendo da basi rachitiche.

E' l'arte invece ciò che permette di sondare e conoscere l'uomo; come si legge nell'introduzione di Ernesto Franco:

Se si arriva alla scienza per ansia di verità e conoscenza [...] si può scoprire presto che i suoi strumenti dànno accesso a verità parziali e che la totalità dell'uomo è conoscibile solo attraverso il contraddittorio percorso dell'arte, «perché i grandi problemi della condizione umana non sono adatti alla coerenza, ma sono accessibili unicamente a quell'espressione mitopoietica, contraddittoria e paradossale, affine alla nostra esistenza»

Il drago principessa e la bambina pipistrello
Che dire, il libro è all’altezza di quanto promesso nel titolo.


Buenos Aires, Barracas, parque Lezama

Il parco Lezama è lo sfondo del primo incontro fra Alejandra e Martin, una bella area verde in una grande città. Lo sfondo della loro amicizia amorosa è invece la storia dell’Argentina: dai quadri alle pareti dell’antica casa in decadenza nel quartiere di Barracas gli antenati guardano la discendenza, il bisnonno vive in un mondo estinto, declamando brani di storia vissuta, la prozia custodisce la testa del padre e non esce dalla sua stanza da cinquant’anni.
Il passato cavalleresco e idealista della famiglia durante le guerre di indipendenza sembra essere naufragato in un presente nebuloso e smarrito e in effetti il XX secolo è stato rovinoso per la società argentina, squassata da una crisi economica e politica alla successiva.
L’epicentro del dramma è rappresentato da Fernando, il padre, una figura di rara negatività, ossessiva, persecutoria e spazzata dai venti della propria mente. La storia di Fernando e la sua indagine, “il rapporto sui ciechi”, ha una sua potenza che occupa 150 pagine ma mi pare che sia più che altro di interesse psichiatrico.







Il libro, pur non indulgendo minimamente al folklore, racconta qualcosa della vita argentina nell’abitudine delle persone di incontrarsi nei bar: mai visti tanti bar in un libro.



Molto malinconico, in questo senso è anche molto argentino e merita un tango nella colonna sonora (anche se nessuno balla e il tango non è mai nominato).
Martin viene salvato dall’incontro (al bar) con gente del popolo, che in pratica lo adotta e gli offre nuovi orizzonti.
Appena letto, non sapevo bene cosa pensare, poiché ha un centro folle e anche noioso. La prefazione, che leggo sempre dopo, ha aggiunto profondità alla dimensione dell’opera: Ernesto Sabato ha iniziato il suo percorso nel mondo come fisico, in istituti prestigiosi come l’Istituto Curie di Parigi e il MIT, formazione molto razionalista, alla quale è seguito un naufragio nella disillusione filosofica, dovuto probabilmente all’osservazione di come girava il mondo dalle sue parti. Il risultato è un mondo in cui bene e male si combattono ad armi pari e alla devastazione può seguire una rinascita.

"Izveštaj o slepima" jedan od najboljih komada proze ikada napisanih!
Koliko sam čitao negde, Sabato je kasnije čak dozvolio da se taj deo romana štampa i kao zasebna knjiga.

Really wanted to like this but it was such a struggle. I got through the first third fairly unscathed but gradually, and with a growing sense of deja vu, I began to lose momentum. The writing is fine, especially at the beginning, but the story is just immensely dull. And more importantly, it's a story that Sabato already told me (with greater brevity and wit) in the Tunnel: young man (Martin) becomes obsessed with a girl (Alejandra) who shows no real passion or interest in him yet, presumably as a convenience (such is the privilege of being a woman), chooses, nonetheless, to pursue a relationship with him despite her obvious boredom. In turn, as she treats him with aloof disdain, the man becomes possessive and paranoid to a point that is incongruent given how bland the girl in question is. He pines and squirms, begs and pleads, he follows her, he fixates, he demands to know where she's going, who she's with, and, the final nail in the coffin, he repeatedly asks if she loves him (that's usually the point when women start to roll their eyes). And then, because it's a Sabato novel, she dies tragically, because... well, because that's what happens to beautiful girls it seems.

I think it's safe to say that Sabato had his heart broken by some hot piece of ass when he was young and never really got over it. That's fine but why tell the same story again when you've already done it so brilliantly? All this book did was make it more dense and self-indulgent when there was no need. This girl was admittedly more unpleasant but the themes are very much the same but simply overplayed and a little more bloated. By the hallway point I was turning pages with the enthusiasm of Sisyphus pushing his boulder. It was a slog.

Then comes part three, a bizarre exploration of Alejandra's father, Fernando, back in the days when he was young, days where, apparently, he was seemingly obsessed (to the point of fetishisation) with blind people. This whole section only added fuel to the fire of my already waning interest. I could not get onboard at all and was bemused, bored, and begging for it to end. The book just never grabbed me or excited me, never made me relish the next chapter or ponder the wider themes (of which there are many but I'd already given up by then).

Sabato can clearly write and I would definitely recommend this book as it might be one of those books that just works for some people. But for me, after initially enjoying the first third or so, I just didnt care enough to keep investing. These characters never spoke to me. They never mattered to me. And I'm not sure anything could have been done to change that. Sometimes a book just isn't for you (for whatever reason).

Sve je do te mjere jasno da bih se gotovo nasmijao da nisam obuzuet užasom.

Arhitekt skepticizma i vajar fobije. O junacima i grobovima - knjiga čiste kontemplacije.

Ernesto Sabato je čovjek koji je živio nepunih sto godina. Rođen 1911. umro 2011. Samo dva mjeseca su mu ostala do punih sto, kada će se pojaviti nezaustavljiva sila i smiriti ga. Ali da li ga je smirila? Da li je on svojom zaostavštinom u vidu proznog stila prkosio smrti i samim tim je nekako prevario? Čini se kao da je on oduvijek bio tu, niti je živio niti zastarijevao. Duh koji lebdi nad humkom čovječanstva. Zamislite da je nastavio sa predavanjem fizike i tupljenjem među tim zatarabljenim univerzitetskim zidovima. Pa jednostavno ne bi nastalo ovo genijalno dijelo. Kakva bi to tragikomedija bila. Ovako je sve to napustio i posvetio se nečemu mnogo ozbiljnijem.

Ako je Saramago prikazao spoljašnji svijet sljepih dotle je Sabato prikazao unutrašnji tzv. ezoterijski. S tim što je kod Saramaga to više istaknuto alegorijski, dok Sabato više zazire u filozofiju beskrajnog lavirinta u jednom neposrednijem smislu. Takav lavirint čini samonametnuta sprega koja u vidu košmara stvara gubitak osjećanja od realnosti. Zaista ovo je jedno halucinogeno i mračno dijelo. O Fernandu Vidalu će se tek pisati.

Takođe njegov pogled na prostituciju i predstavljanje iste kroz parodičnu metaforu 'bojler' je nešto što treba osjetiti dok se čita. Toliko psihosocijološkog kopanja, plivanja po metafizici samoće i patnje, opsesivne naravi. Sabato piše rečenice u kojima se čini kao da se hvata širok zamah, a opet je to nekako sažeto i misaono spokojno.

Ko su Sabatovi junaci? Odakle dolaze? Kuda idu?

“It was as if the prince, he thought, journeying through vast, lonely regions, had at last found himself before the cavern where the beauty is sleeping guarded by the dragon. And as if, moreover, he had become aware that the dragon was not a menacing creature there at her side watching over her, as we imagine him in the myths of our childhood, but instead, and much more frighteningly, a creature inside of her: as if she were a dragon-princess, an unfathomable monster, at once chaste and breathing fire, at once innocent and revolting: an absolutely purehearted child in a communion dress, possessed by the nightmares of a reptile or a bat.”

A young man by the name of Martín reflects thusly on the lovely lady at the center of Sabato's extraordinary tale - Alejandra.

It's a Saturday in May, 1953, and Alejandra makes her presence felt to seventeen-year-old Martín for the first time when he was sitting on a bench near the statue of Ceres in Parque Lezama in downtown Buenos Aires. Martín was reflecting on what his mother told him, that he existed only because she was careless; that if only she had the courage, he would have ended up in the sewer. Ever since, he has always thought of her as the “sewer mother.” Martín continued reflecting on how he sees himself as awkward, ugly, dull-witted, and that he is terrified of human beings since they are all perverse and filthy.

Just then, Martín senses someone standing behind him, attempting to communicate. The voice belongs to a woman. "But what if none of that is true?" When Martín turns, he sees her carefully scrutinizing him, like a painter observing his model. A short dialogue follows. She tells him he's more than just a young kid; he's an individual with depth and a rare physical type - tall with a very narrow build, reminiscent of an El Greco figure. She continues and at one point says, "I know you're an angelic being. Besides, as I've already said, I don't know whether that's what pleases me about you or whether it's what I hate most."

After a few more words are exchanged, she walks away. Martín takes a good look at her: tall, long black hair, a book in her left hand, and walking with a certain nervous energy. Martín realizes the profundity of this meeting. He will never be the same person again.


The section of Parque Lezama where Martín first meets Alejandra

Martín was excited for many days afterward. Each afternoon Martín waited for her with the mixed feelings of fear and hope. Then, finally, one day she appeared by the same bench in Parque Lezama, wearing all black. And it seemed to Martín even her eyes were black, although afterwards he could see they were dark green. Her smile was cruel and sarcastic and her laughter and all her movements violent. Martín tells his friend Bruno, “She fascinated me like a dark abyss.”

Martín is completely infatuated. He eagerly anticipates a third meeting with beautiful Alejandra. However, days, weeks, even months go by, and no Alejandra. Martín sinks into a deep despair. Alejandra does eventually appear and she invites Martín to join her on a trip to her family's mansion on the outskirts of the city.

Oh, Martín, now you're really in for it. As soon as they enter, the sound of a clarinet can be heard. “What's that?” Martín asks. “Uncle Bebe, the madman,” Alejandra explained. Martín is treated to more episodes from the family history, including a Major Bonifacio who was beheaded in 1852 where the head was thrown into the parlor, whereupon Bonifiacio's wife died of the shock and and another member of the household went mad. It's with good reason Alejandra tells Martín directly, “Don't you realize? This is a family of crazy people.” More craziness spills forth. Alejandra leads Martín to the room where her great grandfather, age ninety-five, relates a detailed account of 19th century history, events the ancient geezer has been continually replaying in his mind for many years. And, by the way, her great grandfather's room is where the head of Bonifiacio is still kept in a box on a shelf.


Alejandra belongs to an old aristocratic family and lives in the crumbling family mansion on the outskirts of Buenos Aires

Craziness and mind-bending wildness are ratcheted up even more when Alejandra speaks of her own past, beginning when she, at age eleven, found her father sleeping with a woman some years after her mother died, a traumatic experience that propelled her to run away from home. What follows is for each reader to explore but I will share a quote from the text: That freckled-faced little girl is Alejandra: she is eleven and her hair has reddish glints in it. She is a thin, pensive child, but a violently and cruelly pensive one, as though her thoughts were not abstract, but crazed, burning-hot serpents. It is that child who has remained intact in some obscure region of her self. (author's italic).

While reading Sabato's novel, I had to ask myself: Who from the world of literature does Alejandra remind me of? The only person I could think of was Ms. Nicola Six from Martin Amis' London Fields, where I describe Nicola as “a modern day Helen of Troy, X-rated femme fatale and manifestation of goddess Kali all rolled up into one – everything you always wanted and everything you never wanted, your most cherished dream and your most dreaded nightmare, complete with Eastern European accent, mysterious Middle Eastern origins, Ms. World face and figure, shiny dark hair and even shinier dark eyes.” However, unlike thirty-something Nicola, Alejandra is only eighteen. But, and this proves a critical point, a part of Alejandra possesses, as Sabato puts it, “the frightful wisdom of an old man.”

Alejandra leaves Martín hanging when it comes to two murky, untouchable subjects: Fernando and The Blind. There's also a question Alejandra poses to Martín, a question that is foreshadowing with a cruel vengeance: “Don't you think there's something uncanny, something sacred about fire?”

On Heroes and Tombs fulfills Sabato's vision of what authentic literature should be: deep, profound, "created with blood," a work addressing the big questions of life and death within our intense, immediate, all too human existential condition.

The novel also features many reflections on Argentine literature, especially those tales written by Jorge Luis Borges. Actually, Borges himself makes a cameo appearance out on a city street. "The features of the man's face seemed to have been sketched in and then to have been half rubbed out with an eraser." Any guesses as to Sabato's opinion on his illustrious contemporary?

Lastly, I would be remiss if I didn't mention the famous section of Sabato's masterpiece: REPORT ON THE BLIND (all caps for emphasis). I urge you to read On Heroes and Tombs to discover how this diabolical report ties in with Alejandra, Fernando, and...fire. One of the most gripping novels I've ever encountered.


Argentine author Ernesto Sabato, 1911-2011

... إن الكتابة تسبب لي آلاما في المعدة , وعسرا في الهضم , أعاني من الأرق ومن آلام الكبد
هذا غير الالام الجسدية , والمعنوية , إنها تعني لي نوعا من التمزق) *1

هذا مايقوله ساباتو عن معاناته أثناء الكتابة وإن كنت تقرأ له فلاشك أنه ستشعر بمثل هذا الشعور مضاعفا وأنت تخترق عوالمه المجنونة ,عندما تكتب عن ساباتو لابد وأن تكون قد تعاطيت جرعة زائدة من الجنون الساباتي لكي تعرف عن ماذا تكتب ومن أين تبدأ , خاصة وإن كانت الرواية هي روايته العظيمة أبطال وقبور وهي الرواية الثانية التي كتبها ساباتو بعد روايته الأولى والمجنونة أيضا النفق , يجب عليك أن تربط الحزام جيدا لأنك ستطير في رحلة عظيمة إلى كوامن الذات الإنسانية وسبر لأغواها العميقة وستتسلل رغما عنك إلى الحياة الداخلية الغامضة المتمردة حينا والصاخبة بعنف حينا آخر دون أن يكون لك منفذ سوى أن تتابع وتشهق وتتوقف لكي تلتقط أنفاسك !

تبدأ الرواية بإيراد خبر نشر في إحدى جرائد بيونس آيرس المحلية عن فتاة أطلقت الرصاص على والدها ثم أضطرمت النار في أرجاء المكان ويشير الخبر أن ظهور تقرير للقتيل كتبه ليلة وفاته قد يغير من نتائج التحقيقات .

ساباتو اعتمد على هذا الخبر الصغير ليكتب روايته الملحمية والتي اعتبرها النقاد نشيدا طقسيا ووثيقة اجتماعية وتاريخية , أخلاقية ونفسية ليتركك مثلي تتساءل كيف لخبر صغير مثل ��ذا أن يكون فاتحة لمثل هذه الرواية العظيمة !

تدور الرواية حول الفتي لامارتين الفتى المتشرد الصغير الذي ساقته الصدفة في إحدى حدائق بيونس آيرس إلى الفتاة آليخاندرا , هذه الفتاة الغريبة الأطوار تشبه هاوية مظلمة , تجمع مابين صفات الطفولة والمراهقة والنضج وهي لم تكد تبلغ الثمانية عشر ربيعا إنها سليلة عائلة من المجانين والأبطال في آن واحد .
هذه الرواية يمكنني أن اقسمها إلى ثلاث أجزاء في رواية واحدة , الجزء الأول فيها يدور حول علاقة الفتى مارتين وافتتانه بهذه الشخصية الغريبة آليخاندرا التي عاشت في بيئة غريبة بين خال مجنون وجد يعيش بالماضي وذكريات إحدى جداتها التي تعيش في برج مشهور يخص العائلة تحتفظ برأس زوجها في إحدى البراميل والذي فقد رأسه في إحدى المعارك الثورية التي نشأت في الأرجنيتين وقتها و مارتين كان يستمع لأليخاندرا بشغف عجيب حتى تمتلكته روحها واصبح يقضي جل وقته بالتفكير بها ومحاولة إرضاءها حتى يأتي اليوم الذي تقرر فيه الإنفصال عنه !

الجزء الثاني من الرواية ينتقل إلى فرناندو والد اليخاندرا والذي كانت الشخصية الوحيدة التي كانت آليخاندرا تتجنب الحديث عنه , ينتقل ساباتو إلى هذه الشخصية العجيبة في انتقال مفاجىء يسرق منك الدهشة لتشعر بأنك انتقلت لرواية أخرى لاعلاقة لها بالأولى , فرناندو يتتبع العميان يتحدث عنهم كأنهم وباء حل بالمجتمع الأرجنتيني ويعد الخطط للكشف عن هذه الطائفة البغيضة والتي سممت المجتمع بجرائمها الغامضة , سيقلبك ساباتو رأسا على عقب وتأكد تماما إن نظرتك تجاه أي اعمى ستتغير تماما ربما لن تعود تراه بنظرة الشفقة أو التعاطف بل سترى وجها آخر قد يجرك للشعور بالغثيان
سيتحدث فرناندو كثيرا عن علاقته بهذه الطائفة وكيف سخر حياته للكشف عن جرائمها سيأخذك في مغامرات كثيرة بعضها حقيقي وكثير منها من واقع أحلامه التي تحولت إلى كوابيس لاتنتهي !

لستُ أدري إن كانوا نتيجة لضرباتي وصراخي , أم لأمر آخر فتحوا الباب فظهرت العمياء !
مازلتُ حتى الآن اراها تلوح من عتبة الباب وسط نور بدا لي فوسفوريا : وقورة! مجللة بالعظمة !
ينبعث من وجهها سحر لايقاوم , كما لو إنها أفعى تنتصب صامتة في عتبة الباب وعيناها لاتحيدان عني , بذلت جهدا كي أتغلب على السحر الذي يشلني كنت أبتغي بحماقة ولاشك ولكن بمنطق تقريبا , إذا مانظر بعين الإعتبار فقداني الأمل في أي شيء آخر أن أطرحها أرضا ثم اركض إلى مخرج يؤدي إلى الشارع ولكنني في الواقع لم أكن قادرا على البقاء على قدمي , أحد يسيطر على عضلاتي , سبات وإرهاق شديد , وغباء سقيم كالذي نشعر به أثناء نوبات الحمى الشديدة , كان صدغاي بنبضان بشدة , حتى خلت في إحدى اللحظات أن رأسي سينفجر كمستودع غاز إلا إن بقية وعي كانت تقول لي إن لم أغتنم تلك الفرصة لأنجو فلن استطيع إلى ذلك سبيلا أبدا ! *


كل لحظات الترقب والمراقبة والذعر تفصلك عن أحداث الجزء الأول من الرواية في رُحب المكان الشاسعة في مخيلة الكاتب وإن ضاقت بها غرفة فرناندو في فندق عتيق , يضع فرناندو طعما للطائفة
حتى يصل إلى مقرها الأصلي في مغامرة غير محسوبة العواقب و دون امتلاك تذكرة العودة ,
لقد أخذتُ بهذا الفصل مئة صفحة أن أشعر بالزمن , فقط أنفاس فرناندو ونبضات قلبه المتسارعة , لقدا كان له حضورا أسكت كل حركة في الرواية سوى حركته وكوابيسه الرهيبه وأحداث تتسارع حدتها , حتى يقع فريسة للصمت والوحدة يلفان الفضاء , فضاء غرفة العمياء !

كنتُ اشعر بكائنات خفية تتحرك في الظلمات , وقطعان زواحف ضخمة , وأفاع مكدسة في الطين , كأنها هوائم تجوب جيفة عملاق ضخم , ووطاويط هائلة , وحيوانات مجنحة من عصر ماقبل التاريخ
أسمع خفوقها الصامت تلامس برفق وعلى نحو مثير للإشمئزاز جسمي وتصل إلى وجهي !!*

ينتقل ساباتو في جزءه الثالث إلى برونو الصديق , لقد كان مقدرا لهذه الشخصية التي رافقتني من أول الرواية كما رافقني رأس جد آليخاندرا , أن يكون واسطة المؤلف في كشف الكثير من خبايا الرواية التي كنتُ أبحث عنها وأنا اقفز من سطر لآخر !
برونو هو فلسفة الراوي في الحياة يذهب إلى الماضي ويغيب في المستقبل برونو شخصية المثقف صديق آليخاندرا ووالدتها , الكاتب والراوي لاحقا في الجزء الأخير !



من الصعب جدا أن تلخص هذا العمل العظيم في بضعة سطور لكنها محاولة فقيرة لجذب اهتمامكم
لعمل عظيم كتب بلغة حركية مكثفة وشفافة , رواية غرائبية كل مافيها غير مألوف , كان ساباتو أسطورة الرواية فيها

Lo leí hace diez años y Alejandra y Fernando me siguen comiendo la cabeza . Sábato te encandila con su voz argentina y te desvela con sus personajes desquiciados .

Me late una canción entre las sienes cada vez que lo leo ...

¡Loco! ¡Loco! ¡Loco!
Cuando anochezca en tu porteña soledad,
por la ribera de tu sábana vendré
con un poema y un trombón
a desvelarte el corazón.

(Es inevitable)

El mejor libro de la literatura argenta .

أنا لا أقرأ لساباتو، إنما أتعاطى أدبه، فالتيه في عوالمه أمتع بكثير من الاستفاقة في عوالم الآخرين، و إن كان للمرء في داخله جانبين من النور والظلمة، فإن ساباتو يكتب بجانبه السوداوي، كأن الإلهام والموهبة تركّزا في أحلك أغوار روحه وأكثرها شيطانية وكآبة ..


ونفق ساباتو يختلف عن قبوره، ولو أنّ الاثنين وُسِما بطابع التأويل والتفكّر، لكن الضوء في النفق قد يُسقط شيئاً من الحقيقة على القصة، أما الأبطال في القبور محكومون بالظلام والوحشة والاختناق بالأسرار إلى الأبد .


ولما كان أبطال الرواية يحاولون حل أحجيات حياتهم من خلال استجرار الذكرى و إعادة سرد الوقائع، في محاولة لسد الثغرات و استخلاص المغزى من واقع عبثي ومأساوي، فأنت كقارئ غير مطالب بحل لغز الرواية ومجاراة أبطالها الممسوسين، بل ربما الانتهاء منها والالتفات لتفاصيل قدرية لم تولِها جدير الاهتمام سابقاً، لكن ها أنت تفكر بها الآن وتحاول أن تجد موطئ قدم ثابت في هذا العالم الغريب، الغارق في ضبابيته، وتجاهد لأن تسبغ الوجود بمعنى، وهذا هو المسّ بعينه، لو كنت تدري .


أصوات بطبائع و رؤى مختلفة تتناوب في سرد جزء مهم من ماضي وواقع الإنسان الأرجنتيني في ظل بشاعة حروب وانحطاط بشري وتصدعات أخلاقية كفيلة بتقويض أي مجتمع، فتتمثل النتيجة بشخصيات مجنونة وخاوية ومتهالكة، وفي صراع دائم مع عالم داخلي خفي، كبركان على شفا استفاقة .



- لو كان الناس على شاكلتك، لما تمكن هذا العالم من أن يتقدم ..
- ومن أين أتيت بفكرة أن العالم يتقدم؟!



نصيحة قارئة:
حين ترفع مرساتك لبدء الرحلة مع ساباتو، ألقِ ببوصلتك بعيداً، واترك الدفة له، فالتيه في عالمه أجمل، وتذكر دوماً، أن إلقاء سؤال ألذ بكثير من تلقي إجابة باهتة ..

A alguien le comenté, antes de terminar de leer el libro:

“me da cargo de conciencia compartir esas frases porque la gente va a creer que es un buen libro y no lo es”

Lo dije en broma pero no estaba muy lejos de lo que pensaba. Ahora que termine de leerlo puedo decir sin equivocarme que es un buen libro, pero como dije en Twitter, escribir bien no es sinónimo de una buena historia, y viceversa.

Sábato creo un excelente libro, con personajes y personalidades bien definidas, una historia bien contada, por desgracia con una historia bastante turbia, llena de metáforas, sarcasmo e insinuaciones filosóficas. Es un libro bastante pesado de leer, con fragmentos de historia argentina y fragmentos escritos por un loco, tal cual.

Termino diciendo, porque no quiero hacer de esto una review formal, que es un libro de romance y tragedia pero no es para confundirlo con El túnel, el libro anterior, este mucho más intenso pero también mucho más tedioso y confuso, al menos dos terceras partes del libro.

Puiblicada originalmente en http://7mins.ivanmendoza.net/post/160... hace más de 5 años.

Dicono che sia uno dei più bei romanzi della letteratura sudamericana, uno dei grandi libri del Novecento.

Dicono che Ernesto Sabato abbia scritto troppo pochi romanzi, tre per l'esattezza.

Dicono che è un romanzo che non si può, appena girata l’ultima pagina, non ricominciare a rileggere daccapo, domani, fra un mese o due anni perché è come un castello con centinaia di stanze, saloni, corridoi, anfratti, torri e torrioni che non smetteranno mai di dirci qualcosa che non avevamo sentito veduto o compreso.

Dicono che è un romanzo atroce, dove le forze del male si fanno spazio in una storia intricata, a tratti delirante e imbevuta di secchiate di teosofia, di allucinazioni, fantasmagoria creata come da un mago ironico e malvagio, romanzo di follia ma anche di razionalità e della Storia epica dell’Argentina, storia con la A maiuscola nella sua fame di indipendenza, nelle sue guerre civili e scontri sociali.

Dicono che si legge tutto d’un fiato e facilmente si fanno le 4 del mattino per arrivare in fondo.

Dicono che non è una storia d'amore, bensì la storia di un disincontro d’amore fra due giovani: Alejandra dai lunghi capelli lisci neri con riflessi rossicci, labbra carnose e bocca grande piegata all’ingiú con gli agli angoli che le davano un’espressione di amarezza e di sdegno.
Furiosa e sfuggente su cui grava il peso del ramo sbagliato di un'antica famiglia di Buenos Aires e Màrtin, due adolescenti abissalmente diversi fra loro come lo zenith dal nadir; Martin silenzioso e un po’ infantile, quasi noioso nel suo bisogno di "assoluto", nella continua ricerca di quella certezza matematica di sentirsi amato, e Martin diventa lo specchio in cui tutto il romanzo si riflette, il catalizzatore delle vicende.

Dicono che Alejandra, Màrtin, Fernando, il cane Bonito

un essere che non aveva nessuna colpa, né sua né d'altri, così piccolo e misero da meritare almeno la giustizia di una morte tranquilla, assopito nella sua vecchiaia, con ricordo di qualche pozzanghera estiva, di qualche lunga scorribanda sulle rive del Rio Plata ai tempi lontani e felici.

Il Generale Juan Galo de Lavalle, Bruno, la zia Escolastica… sono personaggi che non si dimenticheranno velocemente.

Dicono che ti viene voglia di andare in Argentina dopo avere letto Sopra eroi e tombe, ma nello stesso tempo assale la paura perché Sud non significa sempre sole e luce e nel mezzo del romanzo Ernesto Sabato stila un lungo enigmatico capitolo su una setta di ciechi, dal fascino magnetico e nefasto che è letteralmente un precipitare negli inferi della civiltà umana e sovrumana.

Questo romanzo è qualcosa di potente, singolarissimo che non ci si aspetta né nella forma nè negli eventi, folle e distruttivo, generatore di incubi fino quasi alle ultime pagine, ma l’epilogo che è stupendo si apre in uno squarcio di speranza più limpido di una giornata di scirocco in agosto a Palermo.

Il cielo era trasparente e duro come un diamante nero. Alla luce delle stelle, la pampa si estendeva verso l’immensità sconosciuta.
E una pace purissima entrava per la prima volta nell’anima tormentata.

Mi preme ringraziare per la segnalazione di questo capolavoro il Torneo sulla America Latina qui su Gr, diversamente forse, ma poi non è detto chissà, avrei vissuto senza mai incrociare questo romanzo sulla strada delle mie letture, sarebbe stato un rammarichevole disincontro.

L-am ales pe Sabato pentru buna impresie pe care mi-a lăsat-o "Tunelul".
De altfel, "Despre eroi și morminte" este o continuare a aceleia, dar mult mai tenebroasă și sinistră, dacă se poate așa ceva.

Cartea este împărțită în 4 părți și are diverși naratori, prezentând mai multe planuri narative: cel al ciudatei iubiri dintre Alejandra cea tainică și Martin cel neintegrat; cel al lui Fernando cel absurd cu bizare fixații pentru orbi, tatăl Alejandrei; cel al lui Bruno, unul dintre naratori, martor al întâmplărilor din carte și liantul comun al celorlalte personaje; iar intr-un cadru secund, planul descriptiv al Argentinei, al evoluției ei și al poporului de emigranți care a format statul actual.

Mi-a plăcut mult scriitura, Ernesto Sabato este un scriitor colosal, m-a plimbat printr-un tărâm tainic şi nesănătos, absurd şi efemer ca visele, la fel de înspăimântător precum coșmarurile. M-am simțit de multe ori ca în universul lui Zafon, un alt scriitor gothic, pe care îl plac foarte mult.
Cu toate acestea, ceva nu s-a legat, parcă aș fi citit un pic de Joyce în plin delir, un Kafka în universul lui absurd, iar multe pagini, deși s-au citit ușor, au curs in van.

"Pentru că, din fericire, omul nu este plămădit numai din disperare, ci și din credință și speranță; nu numai din moarte, ci și din dorința arzătoare de a trăi; și nici doar din singurătate, ci și din momentele de comuniune și de dragoste."

"Cât de mult și-ar fi dorit furtuna celor mai proaste momente ale ei, decât acest calm cenușiu fără speranță."