This is how you make a book that is just an experience to read. Very easy to read, very short, very light on pretentions. Some may find it excesively simplistic: the good guys are good, the bad guys are bad; but I do not think this is a bad thing. I think there is a place for novels with clear-cut morals, in moderation, and done right. And this is a great example on how to do it right. Bolivar is just a great character and you are just left wishing a person like him really exists in this world. Respectful to nature, capable, with a love for beauty and art...he's just a great hero. The nitpick data on life on the Amazon is also very interesting and even tough I guess the pro-nature message could be considered preachy it at least seems sincere and justified.
I loved it, plain and simple.

يا سلام على دى رواية ممتعة و رائعة و ان شاء الله سوف أقرأ باقى الروايات لكاتبها لويس سبولفيدا

لم يكن "أنطونيو خوسيه بوليفار " ليطارد انثى القط البري الضارية ويضغط على زناد بندقيته لتنطلق الرصاصات مصيبة صدرها لتسقط صريعة ممزقة ...
إلا لأن هناك دائرة تحاصره ممن يغتالون طبيعة "أمازونيا" بأطماعهم وشراهتهم ...
قد يبدو العنوان مخادعاً ولكنه يصيب عين الحقيقة ،
لقد كان العجوز يقرأ الروايات الغرامية ويهيم في قصص الحب بعذاباتها وآلامها الموجعة ، يلوذ بالفرار من وحشية الواقع الذي يحيط به...ولكن ألا ترى إنه يهرب من ألم إلى ألم...كما لو كان محكوم عليه بذلك.....

Forse questo libro si meritava 4 stelle, ma è stato talmente piacevole e immersivo che ho deciso per le cinque.
La storia di Antonio José Bolívar Proaño dura poco, troppo poco, ma in queste poche pagine senza dirci nulla l'autore ci dice tutto, è difficile spiegare come questo libro ti avvolga e ti porti in un meraviglioso, crudo viaggio nel cuore della foresta pluviale, dove la tecnologia non l'avrà mai da padrone, e dove l'uomo sensibile e la natura si studiano e si ammirano.

چالش امسالم رو با این رمان کوتاه و دوست‌داشتنی کامل کردم

Mi mejor lectura este 2022.

Acá conocemos la historia de Antonio José Bolívar, un hombre de la comunidad del Idilio, un asentamiento orillas de un río en medio de la región amazónica en Ecuador, el cual se embarca en una pequeña aventura cuando un jaguar hembra comienza a asesinar personas, todo en pos de detener la matanza.

Novela corta de aventuras en la selva, con un mensaje naturalista, muy bien escrita y que nos enseña bastante de la cultura Shuar, indígenas autóctonos de la zona, como también de los males que genera la caza indiscriminada. Como curiosidad, por el título del libro, imaginaba que la historia abordaría otra temática, más el tema de las novelas de amor queda totalmente relegado a un segundo plano, casi como una curiosidad de parte de nuestro protagonista, ya que el tema central se lo lleva sin duda la tigresa de Jaguar. El autor hace un muy buen trabajo presentandonosla como conduciéndonos hacia un épico encuentro final que pese a no adentrarse en lo fantástico o en lo cinematográfico logra generar suficiente tensión y emoción como para sentir que la lectura valió el rato.

Quizá el unico defecto es que la novela es demasiado corta. Aunque de todas maneras un muy buen libro.

¡Muy recomendado!

Esta novelette de 99 páginas se centra en Antonio José Bolívar Proaño, el viejo. La mención de otros personajes es accesoria y superficial. A los 13 años a Antonio lo casan. Ante la mancha social que supone no poder concebir hijos, él y su mujer emigran y se establecen en El idilio, un poblado perdido en medio de la selva amazónica. Ella no resiste la inclemencia del lugar y las penurias la conducen a abandonarlo.

La soledad de Antonio se ve reducida por la presencia de los indígenas shuar, quienes condoliéndose de su incapacidad de vivir en un medio tan hostil deciden enseñarle y lo hacen uno de ellos. Así aprende Antonio una respetuosa relación con la selva que encaja muy bien con su espíritu sensible. Pero el paso del tiempo traerá cambios: el avance de la explotación, la caza indiscriminada y el turismo irresponsable lo trastocan todo, lo arrasan todo. El espíritu colonizador es representado por la figura del alcalde, retratado cual caricatura que remite a gobernantes y funcionarios de nuestro contexto.

Así Antonio envejece y es en su senectud que descubre el remedio para la vejez, la lectura: “Cuando un pasaje le agradaba especialmente lo repetía muchas veces, todo las que estimara necesarias para descubrir cuán hermoso podía ser también el lenguaje humano". Así, Las historias de amor empiezan a acompañar sus soledades.

Es cierto que la narración recae en estereotipos que simplifican, que refuerza el mito del buen salvaje e idealiza la vida de los Shuar, pero ni todo eso arruina lo maravilloso de la obra. Descripciones que transportan, realismo mágico, ecologismo, reflexiones hermosas y hasta un manual de supervivencia, todo eso es el libro de Luis Sepúlveda, a quien no conocía y me ha encantado.

Pe ultima pagină, bătrânul se îndreaptă „către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea oamenilor”. Este „Bătrânul care citea romane de dragoste”, din cartea scriitorului Luis Sepulveda, probabil cel mai faimos autor chilian contemporan. Iar bătrânul lui Sepulveda face parte dintr-un portret de grup, din care îl recunoaştem uşor pe eroul lui Hemingway din „Bătrânul şi marea” şi apoi pe cel din „Colonelului n-are cine să-i scrie”, de Gabriel Garcia Marquez. > > goo.gl/NkllkS

Pe numele său, Antonio Jose Bolivar Proano, bătrânul lui Sepulveda, îşi poate petrece viaţa citind un singur pasaj, chiar dacă abia leagă silabele în cuvinte şi cuvintele în propoziţii, cu o placă dentară pe care şi-o obţine pe parcursul naraţiunii. Din textele de geometrie bătrânul reţinuse doar definiţia ipotenuzei, iar despre istorie avea impresia că este „un şir nesfârşit de minciuni”. Şi doar romanele de dragoste erau cărţile pe care le putea citi de o mie de ori în faţa ferestrei.

Este foarte probabil ca această carte a lui Luis Sepulveda, „Bătrânul care citea romane de dragoste”, să fi avut, de la publicarea sa în 1989, aceeaşi soartă, fiind citită şi recitită, la fel ca romanele pe care le îndrăgise bătrânul din roman. Cartea scriitorului chilian a cunoscut nu mai puţin de 43 de ediţii, o ecranizare şi traduceri în peste 30 de ţări, inclusiv în Europa, unde Sepulveda locuieşte în prezent, mai întâi în Germania, apoi în Spania.

Romanul din romanul lui Sepulveda începea bine – şi bătrânul citise pasajul de mai multe ori, cu glas tare: „Paul o sărută cu patimă, în timp ce gondolierul, complice la aventurile prietenului său, se prefăcea că se uită în altă parte, iar gondola aşternută cu perne pufoase aluneca încet pe canalele veneţiene”. Şi imediat bătrânul s-a întrebat: „Ce drăcovenii or mai fi fost şi gondolele astea?”, „Cum naiba” se sărută cu patimă? „Să săruţi cu patimă. Să săruţi..” Tocmai îşi dăduse seama că el o făcuse de puţine ori şi numai cu nevasta lui, pentru că la ei sărutatul era un obicei necunoscut.

Ceea ce ştia însă foarte bine bătrânul din roman era că, în viaţa adevărată, lumea aluneca mai repede decât gondola veneţiană: în Amazonia pădurea tropicală era devastată în ritmuri susţinute de oamenii „civilizaţi”, care pretind că acţionează în numele progresului, de căutătorii de aur, de cruzimea şi nesimţirea lor. Aceştia nu citeau romane de dragoste, aceştia, în genere, nu citeau deloc.

Acum câţiva ani, scriitorul chilian Luis Sepulveda, autorul romanului „Bătrânul care citea romane de dragoste”, anunţa că se va retrage din viaţa literară, ca să citească „tot ce n-a apucat”, să îmbătrânească „cât mai frumos cu putinţă” alături de soţia sa şi să se lase surprins „de tot ce se întâmplă pe lume”. > > goo.gl/NkllkS

Probabil, într-o încercare, ce seamănă cu tentativa eroului său din roman, de a uita de „cruzimea oamenilor”, cu ajutorul cărţilor de dragoste pe care le-a scris.

“Antonio José Bolívar Proaño si tolse la dentiera, l'avvolse nel fazzoletto, e senza smettere di maledire il gringo primo artefice della tragedia, il sindaco, i cercatori d'oro, tutti coloro che corrompevano la verginità della sua Amazzonia, tagliò con un colpo di machete un ramo robusto, e appoggiandovisi si avviò verso El Idilio, verso la sua capanna, e verso i suoi romanzi, che parlavano d'amore con parole così belle che a volte gli facevano dimenticare la barbarie umana.”

Una storia da leggere tutta d'un fiato, che trasporta in luoghi lontani, in atmosfere così diverse, eppure così ben descritte, che quasi sembra di essere là con Antonio José Bolivar, a leggere romanzi d'amore, cercando di immaginare Venezia, a dare la caccia ai serpenti e a prendere in giro il sindaco, tanto tronfio nella sua "istruzione", che così poco gli serve, tra le leggi della natura.
Mentre leggevo, mi sono immedesimata nel protagonista "al contrario"...mi sembrava buffo immaginarlo nella capanna, a cercare di visualizzare una gondola, mentre io facevo lo stesso con i luoghi e gli animali descritti nel libro, una sorta di specchio che mi ha avvicinato a lui.
Per il resto, più della trama, colpisce lo stile, la delicatezza nel disegnare un mondo, facendocene assaggiare un pezzettino.

He could read!
It was the most important discovery of his whole life. He could read. He possessed the antidote to the deadly poison of old age. He could read. But he had nothing to read.

Antonio Jose Bolivar Proano hoped that old age would bring him some form of peace of mind, some form of wisdom to help him manage the burden of decades of strife and personal loss. A peasant from central Ecuador, he moved to the Amazonian jungle settlement of El Idilio in his youth with his wife, trying to escape the cruel gossip of his home village about his childless marriage.

The sky was a donkey’s swollen paunch hanging threateningly low overhead. The warm, sticky wind swept up the scattered leaves and violently shook the stunted banana trees that graced the front of the town hall.

His wife didn’t survive long the hardship and the disease of this isolated place with the beautiful but misplaced name suggesting an earthly paradise. The stubborn Antonio Jose Bolivar stayed on in El Idilio, long enough to discover the true fierce beauty and the freedom of the jungle. He had some help from the original inhabitants of Amazonia:

It was the Shuar, who had taken pity on the settlers and come to lend a hand.
They taught them to hunt, fish, build solid huts that would withstand the rains, and distinguish between edible and poisonous fruits. Above all, they taught them how to live in harmony with the jungle.

The old man lived among the Shuar, learned their ways and survived for many years among the various predators of the jungle. He later saw the place invaded by tour hunters, gold prospectors and oil drillers, while the Shuar and the wild animals were pushed deeper and deeper into the most remote and inaccessible corners of the Amazonia.
Antonio lives now in a modest hut built with his own hands at the edge of El Idilio, content with the friendship of an itinerant dentist who is tasked with bringing the old man reading material on his rare visits.

“Give me a very sad love story, with terrible suffering and a happy ending.”

To understand why the old man prefers to read romance novels instead of history, newspapers, thrillers or philosophy we need to learn more about his past and about his present. The clues are scattered throughout this short and beautifully written story and are in the end tied with the lessons in survival that were taught to him by his Shuar friends in the jungle.

When he found a passage he particularly liked he would repeat it as many times as he thought necessary to discover how beautiful human language would be.
He read with the help of a magnifying glass, the second of his cherished possessions. The first was his false teeth.

Antonio’s peaceful routine is disturbed by the jungle threatening the settlement of El Idilio, interrupting his contemplative lifestyle: a mauled white hunter washes ashore the river Nangaritza in a boat filled with the bloody pelts of ocelot cubs. Soon after, two local villagers are also killed in a house outside El Idilio, apparently by the same bloodthirsty beast. The mayor asks Antonio Jose Bolivar, as the most experienced hunter, to help bring down the enraged mother ocelot.

That gringo was a real bastard. Look at the skins. Small and useless. Hunting on the eve of the rainy season, and with a shotgun...

The first half of the novel is the story of the old man and of his love for books. The second half is the story of the hunt for the vengeful ocelot. Linking the two halves is the story of the jungle itself, under threat from outside predators that have no respect for the habitat or for the traditions of the people living there.
Sepulveda is a militant writer, who doesn’t try to hide in any way where his sympathies lie. The freedom and the beauty of the Shuar way of life is contrasted with the shameful practices and the brutality of the newcomers. The two emotions dominate the thoughts of the old man as he goes deeper and deeper into the jungle in search of his ocelot.

However much he tried to revive his old feeling of hatred, he couldn’t help loving that world, and then the hatred faded as he was seduced by those vast expanses without frontier or owner.

In the end, the prevailing emotion is sadness at the terrible destruction caused by the inability of his fellow travellers to look at the world as a garden to be cherished and cared for instead of an enemy to be conquered and put to work.
“Forgive me, my friend. That lousy gringo did us all wrong.”
... then, in a fit of rage, he threw in the gun and watched it sink without glory. A metal monster despised by all living creatures.

My own feelings regarding nature and our place in relation to it are very close to those of the author, so maybe I’m not the best critic of the story when it comes to messaging and the way this was handled here.
But, as a lifelong reader, I would give this book the highest rating anyway for the beautiful way Sepulveda articulates our shared love for the written word. The mention of Edmundo de Amicis and his Cuore as an early discovery in the reading journey of the old man evoked pleasant memories of my own discovery of this classic tearjerker, even if it was in my childhood instead of in my old age.
That question about how we pick the books we read, why we cherish some genres more than others, is a good exercise we probably should all practice at some moment of our personal literary explorations.

For the old man of El Idilio, the search is one for subjects ... innocent of the chaotic vista of a past that Antonio Jose Bolivar preferred to forget, leaving open the walls of memory, to be filled with the delights and torments of loves that outlasted time.

More importantly, as he throws away the tools of killing and heads back to his hut and to his romances,  in the direction of his novels that spoke of love in such beautiful words they sometimes made him forget the barbarity of man.   is probably the question of whether we read to forget, for escapism, or for an education, for learning more about our world and our place in it.

Esta es la reseña de mi instagram: @OtteloLee.

Tuve la oportunidad de conocer esta corta novela gracias al club de lectura de @torredehistorias. Además de leerse en un suspiro, esta historia nos deja un gran mensaje de respeto hacia la naturaleza. Del deber que tenemos como seres humanos de preservarla y de luchar por su conservación. Todo lo anterior gracias a las experiencias vividas por el autor durante una breve estadía que tuvo en la amazonía.

Sepúlveda, en pocas líneas y con su ágil y sentida pluma, nos cuenta la historia de un hombre que por cosas de la vida encuentra en la lectura y en las novelas de amor el refugio ideal para superar la pérdida de su esposa y la fallida relación que estableció con los «Shuar», un pueblo indígena amazónico que le enseñaron al protagonista, y a nosotros los lectores, la gran importancia de la lealtad y la bondad como dos de los principales valores para establecer cualquier tipo de relaciones humanas.

La novela huele a selva húmeda y a trópico, y nos enseña que esa ambición humana de conquistar y de tratar de alterar el equilibrio de la naturaleza, tiene sus consecuencias: El eterno dilema entre civilización y progreso.

El mundo de la literatura debió despedirse este año de Luis Sepúlveda, pues murió al contraer COVID-19, pero queda su alma y su mensaje a través de toda su obra. Paz en su tumba.

Y ustedes, ¿han encontrado refugio en la lectura? ¿Qué libros creen ustedes que los han salvado?

«Sabía leer. Fue el descubrimiento más importante de toda su vida. Sabía leer. Era poseedor del antídoto contra el ponzoñoso veneno de la vejez. Sabía leer».

¡Hasta la próxima!

#UnViejoQueLeíaNovelasDeAmor #LuisSepúlveda #LeerEsMiPlan #YoLeoYoDono