Community Reviews

Rating(3.8 / 5.0, 100 votes)
5 stars
29(29%)
4 stars
25(25%)
3 stars
46(46%)
2 stars
0(0%)
1 stars
0(0%)
100 reviews
April 17,2025
... Show More
Okay, so I went into this with weirdly low expectations -- too many reviews saying it's immature, or not as good as the real DFW, the later DFW, but I think I just got tricked by the whole DFW cult thing that so annoys me, even though the books themselves delight me.

Anyway, this book was, granted, neither as long nor as difficult as Infinite Jest, but it was still a joy to read. There was the writing, which is beautiful, and also the material, which I guess I expected to be missing or immature, but I instead found totally relatable. For me, the heart of the book was the ways that people mistake manipulation and control for love, both the manipulator and the manipulatee (though Lenore clearly has her doubts and won't go all the way and say "love" which, you know, good for her).

Her family does it, her boyfriend does it, her freakin therapist does it (some of the most engaging and enraging sections of the book are transcripts of the therapist's "rap sessions"); she's virtually without anyone in her life who does not try to use and control and possess her in some way, and when she finally gets a taste of what it might be like to related to another person in some other way, any other way, it's actually, despite all the layers of clever prose and mixed styles, quite touching.

April 17,2025
... Show More
Μου αρέσει πάρα πολύ να έρχομαι σε επαφή με βιβλία που θα με βγάλουν από το αναγνωστικό μου “comfort zone”. Άσχετα αν θα πετύχει το πείραμα ή όχι είναι πάντα μια πρόκληση να βγεις από τα νερά σου, να βαδίσεις σε νέα μονοπάτια που υπό άλλες συνθήκες δε θα το έκανες τόσο εύκολα. Η Σκούπα και το σύστημα του Wallace είναι ένα τέτοιο αναγνωστικό πείραμα που με το τέλος του με αφήνει με λίγο ανάμεικτα συναισθήματα. Η ανάγνωση του συγκεκριμένου βιβλίου ήταν μια πραγματικά ξεχωριστή εμπειρία. Το ύφος γραφής ήταν πολύ ιδιαίτερο ενώ ο συγγραφέας με το ιδιαίτερο και μοντέρνο χιούμορ του καταφέρνει αν μη τι άλλω να σε τσιγκλίσει και να σε παρακινήσει να τον ακολουθήσεις στο ταξίδι του. Η ικανότητα του να επινοεί ιστορίες που κινούνται στα πλαίσια του πραγματικού και του φανταστικού ή σουρεαλιστικού είναι πραγματικά ζηλευτή. Αδιαμφισβήτητα πρόκειται για μια ιδιοφυία που μπορεί μεν η γραφή του να φανεί παράλογη και να μην ταιριάξει σε κάποιους γιατί δε γράφει για όλους αλλά σίγουρα είναι ξεχωριστή. Δε θα πω ψέματα ότι δεν υπήρξαν στιγμές που ένιωσα λίγο σα χαμένη στο διάστημα γιατί η εξοικείωση μου με βιβλία φανταστικού κινείται σε ρηχά επίπεδα όμως σίγουρα το βιβλίο με κέντρισε και θα ήθελα να ξαναδιαβάσω στο μέλλον κάτι ακόμα από το συγγραφέα. Κάτι μου έλειψε, κάτι με κέρδισε, κάπου στη μέση τα βρήκαμε. Εξαιρετικό το δεύτερο μέρος με τους μονολόγους. Ένα βιβλίο απαιτητικό για όσους θέλουν να δοκιμάσουν μια διαφορετική αναγνωστική εμπειρία.
April 17,2025
... Show More
Quotes:
Πρόκειται για μαλλιά που είναι ��αφώς εντός του και καθαυτά κάθε χρώματος - ξανθά και κόκκινα και βαθύτατα μπλε, σχεδόν μαύρα, και μελί- κάτι που, μολοντούτο, μοιάζει με έναν οπτικό συμβιβασμό που συνίσταται στο να τα κάνει να φαίνονται απλώς θαμπά καστανά, αν εξαιρέσουμε με μερικές περιπαικτικές αναλαμπές που βλέπεις με την άκρη του ματιού. σελ 79.


Ένα φιλί με τη Λινόρ είναι ένα σενάριο σύμφωνα με το οποίο πατινάρω με λιωμένες σόλες στο υγρό παγοδρόμιο του κάτω χείλους, όπου με προφυλάσσει από την κακοκαιρία το υγρό ζεστό στέγαστρο του άνω χείλους, για να συρθώ τελικά ανάμεσα σε χείλι και ούλο και να τραβήξω το χείλι προς το μέρος μου όπως το παιδί την κουβερτούλα του και να κοιτάξω από ψηλά με γυάλινα, εχθρικά μάτια προς τον κόσμο έξω από τη Λινόρ, έναν κόσμο μέρος του οποίου δεν επιθυμώ πια να αποτελώ. σελ. 80

Ματαιόδοξος δευτέρου βαθμού είναι ο ματαιόδοξος ο οποίος διέπεται και από τη ματαιοδοξία να δείχνει ότι δεν τον διακρίνει η παραμικρή ματαιοδοξία. Ο οποίος τρέμει από τον φόβο του μην τυχόν και πάρουν χαμπάρι οι άλλοι ότι είναι ματαιόδοξος. Ο ματαιόδοξος δευτέρου βαθμού ξενυχτάει διαβάζοντας και μαθαίνοντας καλαμπούρια για να φαίνεται χιουμορίστας και άνετος και γοητευτικός, αλλά θα αρνηθεί κατηγορηματικά ότι ξενυχτάει διαβάζοντας και μαθαίνοντας καλαμπούρια. Ή ίσως φτάσει στο σημείο να επιχειρήσει να δώσει την εντύπωση ότι δεν θεωρεί τον εαυτό του καθόλου χιουμορίστα και άνετο. χ.σ.


"Αλλά μετά, αν φτάσεις σ΄αυτό που λέμε, ξέρεις, αγαπώ έναν άνθρωπο, τα πάντα κατά κάποιον τρόπο αντιστρέφονται. δεν ισχύει πιο ότι αγαπάς αυτόν τον άνθρωπο λόγω ορισμένων πραγμάτων σχετικά με αυτόν τον άνθρωπο. ισχύει ότι αγαπάς τα πράγματα που σχετίζονταιμε αυτόν τον άνθρωπο επειδή αγαπάς αυτόν τον εν λόγω άνθρωπο. Σαν να ακτινοβολέι προς τα έξω, αντί προς τα μέσα. ΣΕΛ 356.

.... Και μικροσκοπικά άψυχα καφετί μάτια, μάτια σαν μικροί πρωκτοί. σελ 372.

Τζέι (ο ψυχολόγος) Είμαστε αβοήθητοι και αναποτελεσματικοί ως μέρη ενός συστήματος έως ότου αναγνωρίζουμε την ύπαρξη του συστήματος. σελ 411
*** η έννοαι της σκουπας αναφέρεται στη λειτουργικότητα της, ήτοι πχ θες να σκουπίσεις ή να σπάσεις μια βιτρίνα. δεν έχω σελ.

"Μονάχα που καμιά φορά το Ιδιωτικό διαρρέει, ναι, μια στις τότες, και γίνεται Συμβάν. Κια το εν λόγω Συμβάν έγινε Ιστορία. σελ 414.

Τζέι: ..,,, .... ότι όταν η πραγματικότητα είναι δυσάρεστη, οι ρεαλιστές τείνουν να μην είνια πια δημοφιλείς. σελ 425.



April 17,2025
... Show More
È interessante fare continui parallelismi con la sua opera più famosa.
Questo romanzo infatti, il suo primo romanzo, getta le basi per i temi che poi verranno affrontati 9 anni dopo in "Infinite Jest".
C'è luce in quest'opera, un umorismo grottesco e allo stesso tempo puro, c'è simbolismo, filosofia, amore in accezioni strane, odio in accezioni ancora più strane, ossessioni, erotismo, tristezza, gioia, sensi di colpa.
Ci sono pagine che ti fanno sentire una persona migliore, altrettante che ti fanno sentire da schifo e quasi commuovono per il modo in cui sono scritte, lacrime che scenderanno anche per momenti di puro e vero divertimento.
Questo libro è una montagna russa e se volete saltare su senza badare al punto d'arrivo siete i benvenuti.
(Ho usato questa metafora perché, seppur giustificato dagli eventi, il finale potrebbe non risultare soddisfacente...)
In definitiva l'ho preferito ad Infinite Jest e lo consiglio come punto d'inizio per approcciarsi a questo particolarissimo autore americano.
April 17,2025
... Show More
È così abbiamo rotto il ghiaccio con DFW. In questo spassoso "dialogo tra Wittgenstein e Derrida", come lo definì l'autore stesso, ne esce vittorioso proprio DFW che dimostra di avere una versatilità non indifferente pari solo alla sua fantasia. Certo, se non fosse per l'estremo verbositá che verso il finale fiacca anche il lettore piú smaliziato, il mio giudizio sarebbe ben piú alto. Anche il finale, surreale ed affrettato stona con il resto del romanzo (che l'autore si sia auto-fiaccato?). Bona fide leggeró altro di DFW, soprattutto mi attraggono i saggi, visto le indubbie doti di ragionamento.
April 17,2025
... Show More
Voi proceda, ca de obicei, ex abrupto...

Romanul lui Wallace are două personaje la fel de principale, editorul și prozatorul Rick Vigorous, care suferă de „anxietatea igienei”, și Lenore Beadsman, telefonistă la o firmă (dar fiică de magnat), care suferă și ea de „anxietatea igienei”. Lenore Beadsman e nepoata lui Lenore Beadsman (sic!), cea care l-a audiat pe (și a fost fascinată de) Ludwig Wittgenstein, în anii 20 ai secolului XX. Acțiunea romanului se petrece în 1990.

Lenore Beadsman și Rick Vigorous consultă același terapeut, doctorul Curtis Jay. S-au cunoscut, de altfel, la cabinetul lui (unul ieșea, altul intra și invers), Rick s-a îndrăgostit instantaneu de Lenore, dar Lenore, gingaș spus, s-a purtat ca o ingrată. Sigur, Lenore nu e o frumusețe, dar e chipeșă. Vigorous nu este nici el o frumusețe, e trist și inhibat, crede că are un „penis monstruos de mic” (p.169), cel mai mic penis din univers (și Montaigne a suferit de această obsesie generală), dar are un talent formidabil de a compune povestiri tîmpite, atît de tîmpite încît mori de rîs cînd le citești și e nevoie să fii resuscitat (cf. pp.131-142, 222-238, 376-389 etc.).

Am menționat că Lenore Beadsman e nepoata lui Lenore Beadsman. Străbunica locuiește în azilul Shaker Heights, unde se simte excelent și construiește „antinomii”. Într-una din zile, Lenore Beadsman primește un telefon de la doctorul David Bloemker (directorul azilului) și află că Lenore Beadsman a dispărut împreună cu încă 19 „rezidenți” și 4 medici (p.67). Lenore Beadsman, tînăra, pornește în căutarea lui Lenore Beadsman, bătrîna. Romanul lui David Foster Wallace pare a ilustra vechiul motiv al căutării (queste). Din păcate, căutarea nu e suficient de minuțioasă și bătrîna Lenore Beadsman rămîne pînă la sfîrșitul romanului pierdută în negurile unui joc de limbaj wittgensteinian. Nu vom afla niciodată dacă mai trăiește au ba...

Romanul lui David Foster Wallace e o parodie metaficțională. Acțiunea e minimă. Ea este doar un prilej pentru prozator de a arăta cît de bine stăpînește figurile de stil și, adeseori, cît e de isteț. Mătura... mi-a amintit îndeosebi de Strigarea lotului 49 de Thomas Pynchon. Așadar, romanul lui Wallace nu are o intrigă liniară, se compune din bucăți (transcrieri ale unor ședințe la psihanalist, narațiuni absurde, conversații la telefon, din care nu se pricepe mare lucru, polemici metafizice etc.). Personajele discută adesea subțirimi conceptuale, inspirate de filosoful austriac: „un om nu este decît ceea ce poate fi spus despre el” (p.148-149). În concluzie, omul nu există în afara rostirii celorlalți. Viața e o poveste și, la limită, un joc de limbaj, din care nu putem evada. În fond, și moartea e tot un joc de limbaj.

Către sfîrșitul romanului, întîlnim și o scenă inițiatică. Andrew Lang (zis și Wang-Dang Lang) încearcă să profite de inocența sărmanei Lenore Beadsman (cea tînără, firește). Lenore are de ales între păcat, virtute și sinucidere. Rezistă eroic de la p.470 pînă la p.499. Dar la p.500 se predă. Rick Vigorous bănuiește că a fost trădat și e cuprins de melancolie. Speră, totuși, că Lenore își va da seama că a greșit.

David Foster Wallace a prezentat Mătura sistemului ca teză de Master. Avea 24 de ani, studiase Filosofie și English și dorea să țină un curs de creative writing. Dorința i s-a împlinit, dar asta nu l-a ajutat să scape de crizele de depresie. Nici succesul imens cu Infinite Jest nu i-a adus liniștea. În 12 septembrie 2008, s-a sinucis... (5.04.20)
April 17,2025
... Show More
Sicuramente è un libro che richiederebbe molta più riflessione di quella che gli sto dedicando in questo momento, le implicazioni filosofiche e il palco di personaggi grotteschi, asssurdi eccetera, e la chiusa, il finale aperto in una maniera unica... Sono rimasta molto impressionata da questo libro,e sono contenta di aver lasciato la prefazione di Bartezzaghi per ultima, com'è mia abitudine, perché preferisco confrontare le mie interpretazioni dopo la lettura, piuttosto che rischiare che si appoggino troppo a quella dell'autore. In maniera molto banale, mi sono affezionata molto a Lenore e credo che il finale per lei sia il migliore possibile, anche se in maniera sconcertante. In ogni caso, mi sorprende che abbia sorpreso la morte dell'autore. Ho letto solo questo per ora, ma temo che fosse... Molto prevedibile, sì.
April 17,2025
... Show More
Mode Groupie: ON

Allora, La scopa del sistema non è Infinite Jest. Non è l'esperienza mesmerizzante della Ennet e dell'ETA. Non mi ha scombinato la vita, non sto pensando che non potrò leggere altro e non me ne vado in giro asfissiando amici e conoscenti raccontandogli che sto leggendo Il Libro. Questo anche per rassicurare chi passa di qui che non passerò due mesi a frignare e dire che non potrò mai leggere altro.

Però.

È incredibile come uno scrittore possa essere lo stesso pur essendo diverso. Si sente che David era acerbo, qui, si sente che ancora si portava dietro i retaggi delle aspettative del romanzo classico, è sempre pindarico ed effervescente, ma c'è più linearità rispetto ai suoi scritti successivi, meno è affidato alle peripezie del lettore spericolato, non se la sente ancora di chiederci di fidarci, ad occhi chiusi, e seguirlo su un filo teso sugli abissi (IJ). Eppure è lui, incontenibile, un pensiero che vola dove la parola fa fatica a inseguirlo, una discesa a rotta di collo, un capodanno di fuochi artificiali, rumori e luci e calore e fumo.
Molte cose mi avevano colpito finora di David, ero partita con la saggistica (Considera l'aragosta è stato il primo, ma anche Tennis tv trigonometria…), e avevo pensato che distillasse la realtà in un modo che mai avevo ritenuto possibile, con una capacità di cogliere quei dettagli che ogni giorno mi erano stati di fronte ma che, prima di Lui in Persona, non mi ero neanche accorta di aver registrato. Ero passata poi ai racconti (i miei preferiti, in particolare, "Brevi interviste con uomini schifosi") e avevo scoperto le ombre dentro David, avevo intravisto le sue battaglie, cominciavo a emozionarmi non solo in funzione delle sue parole, ma proprio per lui come persona, mi ero immersa nei suoi personaggi, nei suoi uomini schifosi. Poi ho letto IJ e ho pensato (lo penso tuttora) che quello fosse Il Libro, non in quanto libro definitivo (non credo esista, fortunatamente, posso ancora leggere con piacere, nonostante tutto, anche se è stato difficile riniziare), ma in quanto Il Mio Libro, quello che più spesso mi torna in mente, mi ha parlato, mi ha detto, mi ha rimbambito, mi ha emozionato, mi ha reso dipendente, mi ha fatto impazzire alla ricerca della rete perché dovevo scoprire cosa voleva dire nistagmo prima di andare avanti altrimenti avrei deluso DFW con la mia pressapochezza. Ma ancora non avevo capito che alla base di tutto, quello che probabilmente ha spinto un giorno David a scrivere, era l'incredibile quantità di storie che gli sgorgavano dal cervello. Ecco, a questo ci sono arrivata solo dopo La scopa. Le storie. Ce ne sono così tante qui dentro che a un sacco di scrittori sarebbero bastate per una vita.

Un'ultima cosina, David aveva una cultura incredibile, e la si avverte in tutte le sue opere, ma qui è meno mediata dalla vita, dai suoi fantasmi e dalle sue battaglie, la bilancia è più spostata sul sapere, rispetto alla vita, che nei lavori successivi, ma questo, nella mia follia davidfosterwallaciana, più che infastidirmi mi intenerisce perché mi ricorda che mentre scriveva La scopa Lui in Persona era poco più di un ragazzo. Mentre io arrancavo su Meccanica dei solidi e Impianti lui scriveva La scopa. Avevamo la solita età.

Io avevo avvertito di essere in modalità groupie.
April 17,2025
... Show More
Βαθμολογία: 3.5*
Η σχέση μου με το Μεταμοντέρνο δεν είναι ιδανική - τουναντίον. Ίσως το αφήγημά του δεν μου ακούγεται πειστικό, ιδίως η απεγνωσμένη του ανάγκη να διαφοροποιηθεί από τους Προγόνους με κάθε δυνατό -και αδύνατο- τρόπο.
Σε κάθε περίπτωση, οφείλει κάποιος να κρίνει κατά περίπτωση, δεδομένου πως στη γενίκευση κρύβεται ο… Διάβολος. "Η σκούπα και το σύστημα", κατά τη ταπεινή μου άποψη, είναι ένα κατά το ήμισυ ολοκληρωμένο έργο.
Το μισό εκείνο που εξαντλείται στο μεταμοντέρνο χιούμορ (ξεκάθαρη η επιρροή του Πύντσον, εν γένει) υπό τη μορφή διαλόγων, με άφησε αδιάφορο και με ένα αίσθημα αναγνωστικής κόπωσης. Το άλλο μισό, αντιθέτως, το πιο "σοβαρό", υπό τη μορφή μονολόγων και περιγραφών, δείχνει έναν εξαιρετικό συγγραφέα, με ιδιαίτερη φωνή. Αυτόν τον συγγραφέα θα ήθελα να γνωρίσω περισσότερο – ίσως κάποια στιγμή που το opus magnum του (Infinite Jest ) "ευτυχήσει" να μεταφερθεί στη ελληνική γλώσσα.
April 17,2025
... Show More
I am angry at myself for finishing this book. It was a total waste of time. The only reason I did finish it was because the author introduced multiple story lines that had NOTHING to do with each other, and I was intrigued to see how Wallace would tie it all together. Which he did not do. At all.
"Lets see, I'll have my extremely boring main character's grandmother escape from a nursing home, then completely ignore that point while I have her and her boyfriend lay in bed and tell random short stories with no purpose that last for 15 PAGES EACH ( I could just publish a book of random short stories but that would be less confusing) Then I will have them go do exciting adventures like a} going to talk to a psychologist multiple times for no purpose, and b] going to visit her brother in college! Around this scintillating non-plot I will throw in confusing items like : the man who eats so much he literally shakes the ground when he walks ; the construction of an artificial desert just outside of Cleveland, just for kicks ; and a parrot that becomes the star of a Christian Broadcasting Network talk show. Then I will give no closure on anything! In fact, I WON'T EVEN BOTHER TO FINISH WRITING THE LAST SENTENCE OF THE BOOK!

WHY WHY?

the only reason this book gets 1 star instead of zero is because it has characters named Wang Dang Lang, Rick Vigorous, Sigurd Foamwhistle and a bird named Vlad the Impaler. 1 star for good names. but that is it!



April 17,2025
... Show More
This was my first brush with DFW, outside of a few stories in McSweeney's back issues (one of which was compressed entirely onto the spine). The original review (below) is oddly underwhelmed-sounding, despite the 4 stars and my memory of the book's general excellence. Sometimes we don't immediately realize how much something will stick with us:

My first foray into DFW besides a few stories in McSweeney's back-issues, so chosen because it was about half the length of the signed copy of Infinite Jest that turned up inexplicably in our living room. Wallace's prose is crisp and impressive and I'm a sucker for his brand of whimsy and stylistic toying. I'm more iffy on his semi-abandonment of the plot convolutions but the way he does it makes a lot of thematic/structural sense, and I get the feeling that was all he was ever really interested in.
Leave a Review
You must be logged in to rate and post a review. Register an account to get started.