Este foi o meu 6° livro de Saramago, e a par com as Intermitências da morte os que menos gostei do autor.

Um livro apesar de tudo interessante, onde se revisita a conquista de Lisboa aos mouros por parte de D. Afonso Henriques.

O autor aproveita este contexto histórico para relatar um romance entre duas personagens, onde uma delas acaba por reescrever este momento histórico de uma forma muito pessoal...

3.8

L'amore ai tempi dei Mori a Lisbona
Noto che ultimamente i romanzi che più mi piacciono sono spesso quelli in cui c'è una commistione tra antico e moderno in cui l'autore cerca di descrivere il passato, o un evento del passato, tentando di filtrarlo con occhi contemporanei, prova quanto sia sempre difficile colmare le distanze temporali.
Due narrazioni corrono intersecate: la storia dell'assedio di Lisbona nel 1147, occupata da secoli dai Mori che i portoghesi tentano di liberare, e una storia contemporanea di un amore nascente tra un revisore di testi e il suo superiore (donna).
C'è un equilibrio perfetto tra le due parti.

Oggi tendiamo a credere di essere più complessi dell'uomo antico perché la nostra complessità, dal 900 in avanti è stata teorizzata e vivisezionata dalle varie discipline, e nel romanzo moderno si affaccia forse per la prima volta l'uomo nel suo flusso di coscienza ed entriamo davvero nei suoi pensieri e meccanismi psicologici, non ci limitiamo a seguirne solo le azioni.
Ma è davvero così?
L'uomo è cambiato? È cambiato il suo modo, per esempio, di amare nel tempo?
Probabilmente no.
È cambiato il modo di esprimerlo.
Oggi c'è chi pensa che con un cuoricino rosso pulsante su uazap ha espresso qualcosa.
È cambiato il linguaggio.
E sono questioni che il nostro revisore, il protagonista del romanzo, si chiede continuamente quando da revisore diventa autore e riflette come affrontare, all'interno del romanzo che a sua volta sta scrivendo, come nasca e possa svilupparsi l'amore tra un soldato crociato e una donna del popolo, e sono pagine di una vibrante passione
Come era l'amore ai tempi dei Mori a Lisbona, parafrasando l'immenso Marquez, come un sentimento che è universale abbia cavalcato le epoche.
Come lo esprimevano un uomo e una donna del tempo.

Ma i temi che Saramago indaga in questo romanzo complesso dalla prosa sontuosa e dal periodare arduo (ma non c'è mai bellezza che si dia tanto facilmente) sono molti e anche altri.
C'è il tema dell'ecumenismo religioso.
C'è la bellezza della descrizione dell'assedio, i piani strategici per sfondare le mura della città, i problemi organizzativi, il morale delle truppe.
E c'è una riflessione costante di metaletteratura sull'attività autoriale, e, in anticipo sui tempi, Saramago si fa anche carico delle fake news, soggetto così incandescente oggi, a causa del quale non riusciamo (non riesco) per esempio ad avere una lucida fotografia del conflitto ucraino.
Il romanzo infatti prende l'avvio proprio da un errore (ma fatto e voluto consapevolmente dal revisore) il quale aggiunge un NON ad una frase, venendo così a negare il contributo dei crociati alle truppe portoghesi.
Saramago riscrive la storia e dà forma ad un romanzo che può anche essere letto come ucronico, il romanzo dei se.

Mai avrei immaginato che Saramago fosse capace di una così grande verità nel gestire in narrativa una storia d'amore (vedere le vibranti pag. 124 e125 della mia versione digitale) e mi domando sempre quando un autore descrive con un grado di veridicità così geometricamente esatto qualcosa se significhi che lo ha vissuto per saperlo esprimere così bene, oppure no.
Il Saramago più cinico e fustigatore delle bassezze dell'essere umano si è come addolcito.
Un Saramago che davvero ha superato se stesso, finora sono a quota 4 Saramaghi e questo è il migliore letto, ma lo è anche in valore assoluto, romanzo davvero straordinario.

Literary fiction about a proofreader that significantly alters the meaning of a book by changing one word, such that his revised text states the crusaders did NOT help the Portuguese drive the Moors out of Lisbon in the year 1147. At the suggestion of his newly appointed supervisor, the proofreader then goes on to write his own version of The History of the Siege of Lisbon, using his altered text as a starting point. Since he lives in Lisbon, he can actually visit some of the locations where the Siege took place. The proofreader’s version of history is interspersed with his present-day narrative.

Saramago’s writing is lovely, but the meandering can be distracting. I often had to re-read sections to figure out where the initial thought started and how I ended up so far afield from that thought. He employs long sentences using only commas and periods. Dialogue is embedded in the prose, and there is no indication which character is speaking, so the reader will have to keep track mentally. The author does not differentiate between two story arcs, often moving between them within the same paragraph. There are long paragraphs describing a character’s internal dialogue (for example, of whether or not to make a phone call) that span several pages. The narrator goes off on many tangents, some of which are head-scratchers. In short, this book requires a great deal of patience and concentration.

I found I needed to understand more about Portuguese history to fully appreciate the storyline, so it took me a while to finish this book, since I was constantly looking up events and people that played a role in the actual Siege of Lisbon. Thus, I recommend getting an overview of the historical Siege, as well as the key players involved, before embarking on this novel.

I believe the point of this book is to show how fiction can impact the historical record. Participants often leave no written record of their thoughts and emotions, and Saramago explores whether we can truly understand the reasons behind why people acted the way they did after many years have passed.

I have read two other books by Saramago, Blindness and The Year of the Death of Ricardo Reis, and enjoyed both. As clever as it is, this one just didn’t work as well for me, primarily due to its structure. I found the present-day story more engaging than the alternate history. It isn’t necessarily fun to read this book, but it certainly engages the brain.

12/01/2012 (****)
Benedetti quelli che dicono no, perchè loro dovrebbe essere il regno della terra

Un anonimo revisore di libri, scapolo e dalla vita abitudinaria, è alle prese con la correzione di un saggio storico narrante la storia dell'assedio da parte dei portoghesi della città di Lisbona, occupata al tempo (1147) dai Mori: in aiuto del loro re, Don Afonso, giungono a un certo punto i crociati, di passaggio per recarsi a combattere i saraceni in Terrasanta. Con il loro decisivo supporto, il re conquista la città è dà inizio allo stato portoghese. Fin qui, la storia. Tuttavia, a un certo punto, nella mente dell'integerrimo revisore Raimundo Silva scatta qualcosa, non se ne capisce precisamente la causa, se sia un atto di ribellione, un semplice divertissement o l'inesplicabile fato, e arrivato, nella lettura, al momento fatidico della decsione dei crociati di prendere parte all'assedio, egli, deliberatamente, aggiunge nella bozza una semplice parola, un NON, e così i crociati non aiuteranno più i portoghesi a conquistare Lisbona. E quella parola, quell'unico, deliberato atto di ribellione alle cose innesca una serie di eventi a catena che cambieranno per sempre la sua vita...

La lettura è stata un pò distratta da parte mia, purtroppo, ma alcune cose vanno dette...innanzitutto, la bravura di JS è imbarazzante: bravura nell'inventare trame originalissime e geniali; bravura nel descrivere sensazioni e sentimenti; bravura nell'intrattenere incuriosendo, divertendo e mai stancando (nemmeno quando, nel penultimo capitolo, racconta in successione i miracoli - presunti- di Sant'Antonio!). Ogni volta che sto per leggere qualcosa di suo, so che faticherò nella prima parte ma che poi divorerò il libro, sorridendo e insieme sospirando...una cascata incessante di citazioni, pensieri, emozioni, parole che non lasciano mai indifferente.
Questo anonimo revisore, questo commovente e anonimo Raimundo Silva che cambia il corso della sua vita con un semplice no siamo alla fine tutti noi, noi ai quali le bellezze della vita sfuggono intorno tutti i giorni per un sì di troppo...egli invece dice il no più importante della sua esistenza, e allora incontra un cane affamato senza sapere bene cosa fare, e incontra la donna della sua vita, e comincia a scrivere, spinto da lei, la storia del nuovo assedio senza crociati e dell'amore fra il soldato Mogueime e la cortigiana Ouroana, e lentamente il loro amore si schiude, come le rose bianche che si sono regalati, e infine le difese di Raimundo Silva cedono, insieme a quella della Lisbona moresca del nuovo assedio, e infine lui, lei e il cane scoprono di avere un senso. Insieme.

Mai premio Nobel fu più degno che quello dato a questo geniale portoghese...

Una storia d’amore reale, dei giorni nostri, che nasce e cresce parallela ad una seconda storia d’amore, questa ambientata nel passato, creata dalla fantasia del protagonista maschile della prima storia d’amore, l'amore tra il soldato Mogueime e la galiziana Ouroana, che si incontrano nel corso dell’assedio sotto le mura di Lisbona per liberare la città dai mori e restituirla al cattolico Afonso, primo re dei Portoghesi. Tre storie –le due d’amore e quella di guerra- che nascono tutte grazie ad una parola, una negazione, un “NON” scritto dal revisore Raimundo davanti al verbo contenuto nella frase scritta da uno storico portoghese, “I crociati avevano aiutato i portoghesi” nell’assedio di Lisbona.
Una negazione che cambia la storia e la vita dei protagonisti. Saramago, intrecciando realtà e fantasia con la solita scrittura serrata, dà vita ad un romanzo -che, dice lo scrittore, “consiste nel tentativo frustrato che il passato non sia cosa perduta per sempre”- con il quale impartisce una lezione di civiltà: perché dire NO è più difficile che dire un passivo SI.
Un “no” non è soltanto un atto di coraggio o di ribellione, un “no” è anche un atto di confronto con gli altri; paradossalmente, nonostante la negazione sia indiscutibilmente una parola di chiusura, quando il “no” è seguito da un “perché” diventa un atto di apertura al dialogo, che provoca nell’altro una riflessione ed una risposta. Una parola breve che passa quasi inosservata, che invece provoca sconvolgimenti repentini e profondi nelle esistenze dei protagonisti del libro e, spesso, anche nelle nostre vite.

Immediately, with the title, the author begins to play with the reader. For The History of the Siege of Lisbon is a novel, not a history book. It questions the nature of history and the relationship of words to truth and reality -- all the big questions in a creative, paradoxical, and philosophically comical style, rather like Borges and Lem, with occasional touches of disproportionate kafkaesque guilt -- at the same time as telling, very delicately and convincingly, the love story of two middle aged underlings at a publishing house in modern day Lisbon.

The main character is a proofreader, who succumbing to an inexplicable urge, changes one word in a history book he is working on. And for a moment, the reader is led to believe that the narrative might take a scifi twist into alternate reality, following all the consequences of the change of that one little word, from "yes" to "no". Then instead, it turns out that the proof-reader will write a novel exploring those consequences, at the behest of his new boss, who was hired as a quality control overseer after his one wild incident of single-word rebellion.

Along the way, we are given not just one view of a crucial moment in the history, when in 1147 with the ousting of the Moors from Lisbon the Portuguese nation was formed. These accounts are all consistent with the fragmentary historical evidence, though only one thread has been sanctioned as "real." And the world created by the meticulous and well-informed proof reader has texture and life and credibility, despite the one twist -- the "no." That was the answer given by the Crusaders who, officially, joined the siege as they happened by Lisbon on the way to the Holy Land and made a crucial difference in the battle, and who in this version decide to leave the pompous ungrateful would-be Portuguese king to handle matters himself. But rather than a tornado of consequence, changing forever all that came after, what we see is leaves twirling in a backyard wind. The changes turn out to be all local -- differences in how the battle is won and who deserves credit, rather than the outcome of the battle. So we see characters challenged and tested, revealing their rough-hewn medieval brand of humanity, and the rip in time closes as if it had never opened. And for all anyone knows, the speculative version created by the proofreader may in fact be closer to what actually happened than the version found in today's textbooks.

Meanwhile, the proof-reader in modern Lisbon in fact lives in a building that dates back to the days of the siege and near where one of the old gates of the city had been, and gets a view from his window that would have been that of a Moor at that time; which makes it easy for his imagination to slip from the one time frame to another.

And he creates a love story in his fiction, which vaguely parallels his own love story, which unfolds during the writing of the book, with the woman who had asked him to write it.

Miraculously and deftly, the author turns what at times threatens to be an intriguing but academic discourse on history, fiction, truth, and reality, into an entertaining and sympathetic double love story that plays itself out in the same city, but separated by 850 years. Yet, even as you get involved in the story, he reminds you again and again, with the structure of his narrative, that something very strange is going on here. The author of the history book was not to be trusted, because of the fragmentary nature of the evidence he based his account on, and because of the rumor-like nature of the writing of history -- historians perpetually repeating the mistakes of those who came before them. Nor is the proof-reader to be trusted, despite his passion for detail, and his apparently intimate knowledge of both the historical facts and the human nature behind them. In fact, the narrator goes out of his way, near the very beginning, to undermine the proof-reader's credibility by giving examples of his mistakes and limited understanding. And the narrator himself does not present himself as infallible. No facts can be known with certainly -- even down to the level of punctuation and paragraph structure, which is idiosyncratic, and deliberately ambiguous. There are no quotation marks to show where speech begins and ends. Rather when someone is speaking, sentences end with commas, instead of periods -- which strangely and unexpectedly is far more natural and readable that it sounds. It seems that the author is refusing to draw anything with sharp outlines and edges. One narrative fades into another, just as one time period fades into another and back again, informing, while at the same time continually raising doubt about what is "real" or "true."

But in this book, facts don't seem to be terribly important -- certainly not as important as they are usually represented to be. One gets the sense that there are a few fixed or reasonably well known points along a time line, and there are numerous possible story-paths from the one point to another, all of which are equally valid, because they lead to the same conclusion, and by looking at more than one possible path, you come to know the characters and their circumstances far better, with all the texture and shading of reality, with its dynamic tensions and ever-changing possibilities, than in the usual static, linear historical narrative.
Basically, the story is told so well that you can forget all the philosophical and stylistic paraphenalia and just enjoy the love stories. The muted, but very credible emotion reminds me of Turtle Diary by Russell Hoban. And the inner view of the unfolding, evolving feelings of a meek underling call to mind Dostoyevsky. Rare, indeed, is the writer who can totally involve the reader without concocting wild and extraordinary events, who can make everyday people show their heroic and passionate potential in everyday circumstances.

Un corector, Raimundo Silva, o ia razna și pune un NU într-un text despre asediul Lisabonei (1147). Cruciații NU i-au ajutat pe portughezi să cucerească cetatea. I-au ajutat bunul Dumnezeu și Fecioara. Frauda lui e descoperită și textul îndreptat numaidecît printr-o errată. Raimundo Silva este chemat să dea seama pentru blasfemia lui. Are noroc. Conducerea editurii nu vrea să-i taie capul.

Mai mult, la ședința de judecată o cunoaște pe Maria Sara, noua șefă a corectorilor. Femeia nu arată rău, are de toate, pînă și idei. În consecință, îi sugerează să scrie o istorie alternativă, ca și cum cruciații nu i-ar fi ajutat pe portughezi la asaltul orașului stăpînit de mauri. Bineînțeles, între cei doi are loc un coup de foudre (adică iau foc pe dinăuntru). Se îndrăgostesc mortal, deși nu-și pierd cu totul mințile. Nu mai sînt la prima tinerețe. Nici măcar la a doua. În timp ce Raimundo redactează versiunea eretică a asediului, cei doi petrec niște nopți de neuitat, descrise de narator cu subînțeleasă sfială. E de presupus că totul se va sfîrși cu o nuntă.

Principalul personaj din carte rămîne - ca peste tot la José Saramago - naratorul. Este mereu inventiv, pus pe șotii și digresiuni, plin de umor și de bună dispoziție. Se exprimă numai în vorbe de duh. Naratorul îl urmărește exclusiv, obsedat, doar pe Raimundo Silva. Uneori, se îndepărtează de el, alteori pare a locui chiar în mintea corectorului. Saramago n-a negat că unul dintre modelele sfiosului, reticentului Raimundo a fost el însuși. Romanul a apărut în 1989. A fost primit cu elogii unanime. Criticii au vorbit tot mai insistent de un premiu Nobel.

***
Ceea ce am scris mai jos se referă la „tehicile narative” ale prozatorului portughez. Puteți ignora...

Tot nu m-am prins de ce Saramago a ales să renunțe la paragrafe, la cratimă, la semnele exclamării și întrebării, la punct, virgulă etc. și a lasat pagina copleșită de semne. O astfel de pagină îl aduce la disperare pînă și pe cititorul cel mai binevoitor. Saramago și-a îndepărtat printr-un gest greu de dumirit o mare parte a publicului. Mulți spun: „Saramago nu poate fi citit, Saramago se citește greu, Îmi dă dureri de cap” și au dreptate, probabil.

A elimina paragrafele, majusculele, liniuța de dialog, tot ceea ce înlesnește lectura unui text nu mi s-a părut niciodată gestul cel mai prudent. O carte tipărită în acest chip se citește (cînd și dacă se citește) cu greutate, lent, anevoios.

Cînd s-au hotărît (prin secolul IX) să nu mai citească cu voce tare, fiindcă în biblioteca mănăstirii nu se mai înțelegea om cu om, călugării din Irlanda au inventat mijoace pentru a înlesni lectura și ritmul ei. Au folosit punctul pentru a marca sfîrșitul unei fraze. Au considerat că litera primului cuvînt din frază trebuie să se deosebească de celelalte și astfel au impus MAJUSCULA. Au creat paragrafe. Iar inițiala dintr-un paragraf au desenat-o mai mare decît toate celelalte litere și au colorat-o cu roșu (de unde vine termenul rubrica). După secolul IX, viteza de lectură a crescut, chiar dacă unii monahi au continuat să citească cu voce tare.

Saramago anulează toate aceste achiziții verificate și propune un roman de peste 300 de pagini cu doar 90 de paragrafe. Procedînd așa, prozatorul impune din capul locului o lectură lentă, înceată. Nu toți cititorii sînt dispuși să-i facă pe plac. Sînt foarte sigur de asta. Viața e scurtă, numărul cărților sporește nemilos. Nu putem citi tot. „O carte bună este o carte care se străbate repede”, spun înțelepții. Iar dacă Saramago se considera un „povestitior oral”, cum a declarat într-un interviu, s-ar fi cuvenit să pună în comerț audio-book-uri. N-a făcut-o. Nu și-a dus nobila-i revoltă împotriva punctuației pînă la capăt. A fost un radical moderat.

Ca să fie limpede: eu chiar cred că renunțarea la punctuație și la paragrafe reprezintă un moft și o gratuitate. Cu ce a revoluționat poezia Edward Estlin Cummings, cînd a decis să-și semneze creațiile cu numele smerit e.e. cummings? Literatura nu poate fi renovată prin mijloace grafice, scoțînd punctele și anulînd paragrafele.

"The truth is that history could have been written in many different ways."

Ho scoperto Saramago grazie al GdL dicembrino del gruppo Letteratura Postmoderna. Lo so, sono in terribile ritardo, ma utilizzando una forma proverbiale (che tanto piace a questo scrittore portoghese)... meglio tardi che mai!
È un autore pregiato, versatile, riflessivo, mordace. La mia parte preferita sono i dialoghi serratissimi tra Raimundo e Maria Sara. Stilisticamente parlando, la scena del loro primo rapporto è di una delicatezza e di una passionalità allo stesso tempo pazzesche. Raramente ho letto scene così emozionanti.
Lo scrittore per me è promosso a pieni di voti, la trama mi ha appassionato un po' meno. Per quanto ami i romanzi storici, devo dire che il filone narrativo dell'assedio di Lisbona mi ha leggermente annoiata. È un aggettivo forte e probabilmente ingiusto, ma più volte mi è capitato di interrompere la lettura quando Raimundo iniziava a raccontare le gesta belliche del passato. Mi sono chiesta come mai e sono quasi sicura di aver rintracciato il motivo; ebbene, preferisco il Saramago sceneggiatore e filosofo. Ho adorato le battute, le introspezioni, le perle di saggezza.
In ogni caso, un romanzo ucronico che merita assolutamente di essere letto.

storia di un assedio sentimentale che incidentalmente si svolge a Lisbona

Raimundo Silva è un revisore che un giorno, di punto in bianco senza un motivo che non sia il capriccio, decide di cambiare la storia che sta revisionando, cambia un Si con un NO e mette in difficoltà lo scorrere di una storia già scritta...a seguito di questo colpo di testa giunge in casa editrice Maria Sara, capo revisore, suo capo diretto e donna determinata a cingere d'assedio il suo cuore, lui intanto si imbarca nella riscrittura della Storia dell'Assedio di Lisbona e mette insieme un soldato e una schiava di un signore in guerra alle porte di Lisbona...

Saramago rende magico un assedio, una storia e una solitudine, tutto con la sua personale modalità di scrittura che supera di gran lunga il contenuto, è tale il viaggio che arrivare alla meta è solo un dettaglio, agognato certo, ma meno affascinante del percorso in sè...


ps.in particolare ho amato l'assedio da parte di Maria Sara, un assedio al cuore di Raimundo che non aveva ormai più neanche speranze e che quando le ha avute si è dato in un modo talmente tentennante da far piangere il cuore...

للوهلة الأولى للقائك كقارئ لعتبات كلمات سرماغو في قصة حصار لشبونة تتساءل، مالجديد في طرح رواية تاريخية؟ هل تُرجمت للعربية لزيادة البكاء على الأطلال أم ماذا!

يدعوك المترجم- والرائع حقاً- لقوانين خاصة لقراءة هذه الرواية،حيث لا اكتراث لعلامات الترقيم ولا تحديد للمتحدثين في الحوارات، ولا فصل في الأزمنة والفقرات والفصول! عزيزي القارئ، عليك شد حزام التركيز والأنفصال تماماً عن العالم الخارجي متسلحاً ببضع نقاط "." شاغلة لكل أدوات الترقيم.

بعد قبول الشروط والولوج في صفحات متحدثة عن بطل الرواية العامل في احدى دور النشر البرتغالية كمصحح للكتب، والذي قرر دون اسبابٍ واضحة إضافة "لا" النافية لأحد ابرز احداث الحصار، يتبين لك بأنك في صدد قراءة روايتين في ذات الرواية.

تتعدد الاحداث، وتبدأ في النصف الثاني قصة حب.. فتحيا احداث زمنين مختلفين، متنقلاً بينهما بسلاسة جميلة ومبهرة للكاتب، والمتمكن جداً من السيطرة على خيالات القارئ ليصطحبك في شوارع وحواري لشبونة حول القلعة داساً بعض الأطروحات الفلسفية في ثنايا الروح.

رواية تعكس أسلوب أدبي صعب الكتابة، يمكن اعتبارها بأنها مجموعة كتب ممزوجة بطريقة ما...

أنصح وأرجوا منكم الاستمتاع بقرائتها

With this engaging postmodern narrative Jose Saramago has created a complex tale that encompasses many themes including language, history and historiography, and war in the medieval world. At the same time the story dwells on the power of Eros over the mind and imagination and what results therefrom.

At the heart of this novel is Raimundo Silva, a middle-aged bachelor and proofreader in a contemporary Portuguese publishing house. However the focal point for Raimundo and the reader is the siege of the Moorish city of Lissibona (Lisbon) in 1147 by Portuguese forces under Christian King Alfonso I, its conquest and the expulsion of the Moors-a battle in which as many as 150,000 perished. Under the sway of his own fertile imagination, a dangerous thing for a proofreader, on one day Raimundo writes his own alternative history of the siege by changing a single word in a manuscript, thereby implying, contrary to the historical record, that the Crusaders refused to help the Portuguese besiege and capture the city.

Why does he do this? It seems that he is in love with the city of Lisbon as seen when the narrator says, "for it might well be that Lisbon, contrary to all appearances, was not a city but a woman, and the perdition simply amorous". But he is also enamored of his younger, iconoclastic boss, Maria Sara, with whom he falls in love. He is inexplicably encouraged by her to rewrite the entire history of the siege. He does so by continuing to weave a web of chivalrous deeds, love and intrigue around the bare historical record. The romantic affair with Maria blossoms, the apparent present and the imagined past meld into one another in a complicated narrative that shifts constantly between past and present tenses. In doing so it develops into a complex meditation on the meaning of both history and words as well as a romance and parable of life under authoritarian rule. Another major theme is Saramago's appreciation of the Reconquista, a central element in the history of Portugal as well as Spain, of which the conquest or re-conquest of Lisbon by Christians and its transformation into the capital of Portugal is a key event.

On one level, Saramago is exploring the thirst for power, religious and political fanaticism, intolerance, hypocrisy and jingoism, as well as the human need for love, companionship, sex. On another level, of more import for this reader, he is developing his abiding theme that history is a form of fiction, a selective reordering of facts. This reminds me of Tolstoy's philosophic musings near the end of War and Peace. Saramago's prose style does take some extra effort to adjust to with a stream-of-consciousness technique, long paragraphs, and serpentine sentences; but it is worth the effort and, like Faulkner and others with difficult prose styles, repays the reader who perseveres. This is nevertheless a mesmerizing tale that engages the reader's mind and emotions.