Community Reviews

Rating(4.2 / 5.0, 99 votes)
5 stars
42(42%)
4 stars
30(30%)
3 stars
27(27%)
2 stars
0(0%)
1 stars
0(0%)
99 reviews
April 16,2025
... Show More
أكثر رواية تستغرق مني وقتًا لإنهائها، الرواية ثقيلة على العقل، كالعادة هدم لي كل الأفكار و المعتقدات.
قصة حب رايموندو سيلبا و ماريا سارة أعظم قصة حب قرأتها في حياتي، و لي معها ذكريات.

العلاج التقليدي لأي واحد عنده وجع في فُم المعدة بيكون مضادات حموضة، عمري ما اقتنعت بالعلاج دا، و المريض كان يشتكي بعد ما ياخد العلاج إن الوجع ما زال.
كنت مندمج كالعادة مع أسلوب ساراماجو المعقد الممتع في "كل الأسماء" -مش هطول كتير في المدح و الإطراء في الرواية-، فالمهم رايموندو سيلبا -البطل- كان على وشك يتقفش متلبس في سرقة، فحس بوجع في فُم معدته، فساراماجو قال إن الوجع دا طبيعي لإن المكان دا في تجمع لأعصاب بتتفرع زي الشمس و أي ضغط عصبي ممكن يخليك تحس بوجع في فُم المعدة.
و لما حد يسألني على علاج لوجع فُم المعدة بقيت أديله موتينورم (دومبيردون)، و بقى يرتاح.. فحسيت إن ساراماجو ناطط في كل حاجة في حياتي.
April 16,2025
... Show More
"Aslanı altetmek için kafesine girip güreşilmez. Yemeği kesilir ve yavaş yavaş ölmesi izlenir kenardan."



Her seferinde bu kadar harika anlatmak zorunda mısınız, sayın Saramago?

Bir düzeltmen olan Silva'nın tarih kitabının bir cümlesini değiştirmesiyle hayatının da birden yön değiştirmesini anlatıyor.
İki hikaye içiçe geçmiş durumda. Çok akıcı, heyecan verici.
April 16,2025
... Show More
Probably the most beautiful prose I’ve ever read and since I’ve read it in Romanian this can only show the importance of a great translator (as always, big props for Mioara Caragea, who, as far as I know, translated all of his books).

This book is not necessarily about the facts that are portrayed, as the history of Lisbon may not be your thing and it certainly wasn’t mine, but the way that Saramago portrays them, with his unmatchable humor and sarcasm. Words fail me, but they never failed him. An absolutely brilliant piece of literature. You have to read a Saramago novel to actually understand.

--

[RO - ]
"Cata vreme nu vei gasi adevarul, nu-l vei putea corecta. Daca insa nu-l vei corecta, nu-l vei gasi. Dar pana atunci nu te resemna."

--

" MUEZINUL S-A TREZIT în zori, în clipa când numai o privire de mii de ori mai ageră decât cea dăruită de natură ar fi putut deosebi la răsărit minuscula diferenţă iniţială care desparte noaptea de dimineaţă. Se trezea întotdeauna la acelaşi ceas, după soare, fără să-i pese că e vară sau iarnă, şi nu-i trebuia nici un soi de artefact pentru a măsura timpul, doar o schimbare infinitezimală în bezna încăperii, presimţirea luminii de-abia ghicite pe epiderma frunţii, ca o răsuflare uşoară atingându-i sprâncenele, ori prima şi aproape imponderabila mângâiere care, după cât se ştie sau se crede, este arta exclusivă şi secretul nedescifrat nici până în ziua de astăzi al frumoaselor hurii care îi aşteaptă pe credincioşi în paradisul lui Mahomed. Tot un secret, şi de asemenea o minune, dacă nu cumva un mister de nepătruns, este virtutea pe care o au huriile de a-şi recăpăta virginitatea de îndată ce au pierdut-o, supremă beatitudine, se pare, în viaţa veşnică, ceea ce pe deplin dovedeşte că nu se sfârşesc în cea de aici eforturile proprii şi străine, şi cu atât mai puţin suferinţele nemeritate. Muezinul n-a deschis ochii. Putea să mai stea o vreme culcat, în timp ce soarele se apropia încet de zarea pământului, mai având însă atâta drum de mers încât nici un cocoş din oraş nu-şi ridicase încă creasta ca să cerceteze mişcarea dimineţii E adevărat că a lătrat un câine, fără nici un efect, ceilalţi dormeau, visând poate că latră în vis. E un vis, îşi spuneau, şi continuau să doarmă, înconjuraţi de o lume populată de mirosuri fără îndoială incitante, însă niciunul atât de aţâţător încât să-i smulgă brusc din somn, cum ar fi fost duhoarea insuportabilă a ameninţării sau a fricii, pentru a nu da decât aceste două exemple elementare. Muezinul se ridică orbecăind prin întuneric, îşi găsi hainele cu care reuşi să se îmbrace şi ieşi din încăpere. Moscheea era cufundată în tăcere, doar paşii lui nesiguri răsunau sub arcade, un târşâit de tălpi prudente, de parcă s-ar fi temut că va fi înghiţit de pământ La orice altă oră din zi sau din noapte n-ar fi simţit această angoasă a invizibilului, o resimţea numai în ceasul matinal, acesta, când trebuia să urce în minaret ca să-i cheme pe credincioşi la prima rugăciune. Un scrupul superstiţios îi zugrăvea în imaginaţie grava vinovăţie ce i-ar reveni dacă locuitorii ar continua să doarmă atunci când soarele ar fi ajuns sus, deasupra fluviului, şi trezindu-se brusc, năuciţi de lumina orbitoare, ar întreba, ţipând, unde e muezinul care nu i-a chemat la ora cuvenită, unul mai milostiv ar fi zis, O fi bolnav sărmanul, dar nu e adevărat, a dispărut, târât în adâncuri de un geniu al întunericului Scara, în formă de melc, era greu de urcat, mai ales că e bătrân acest muezin, din fericire nu trebuie să se lege la ochi ca s-o urce, cum sunt legaţi asinii de la moară, ca să nu cadă pe jos de ameţeală. Când ajunse în vârf, simţi pe obraji răcoarea dimineţii şi vibraţia luminii zorilor, încă lipsite de culoare, căci nu poate fi colorată pura luminozitate care precede ziua, înfiorând subtil pielea, ca nişte degete nevăzute, impresie unică ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva discreditata creaţie divină n-o fi, de fapt, întru umilirea scepticilor şi a ateilor, un fapt ironic al istoriei Muezinul îşi trecu lent mâna peste parapetul circular până când dădu de semnul scrijelit în piatră ce indica direcţia oraşului sfânt, Mecca. Era pregătit Mai aşteptă câteva clipe cât să-i dea timp soarelui să scalde cu prima lui aură terasele pământului, şi pentru a-şi limpezi glasul, fiindcă ştiinţa proclamatoare a unui muezin trebuie să fie evidentă de la cel dintâi strigăt şi în el să se dezvăluie întreagă, iar nu mai târziu când gâtul s-a netezit deja prin munca vorbelor şi balsamul hranei La picioarele muezinului se aşterne un oraş, mai jos un riu, totul încă mai doarme, se simte însă freamătul dinaintea trezirii Dimineaţa începe să se întindă peste case, pieliţa apei se preschimbă într-o oglindă a cerului, şi atunci muezinul respiră adânc şi strigă, foarte ascuţit, Allahu akbar, clamând către văzduh neasemuita măreţie a lui Dumnezeu, repetând, aşa cum va striga şi va repeta şi formulele următoare, într-o litanie extatică, luând lumea ca martoră că nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, şi că Mahomed este trimisul lui pe pământ, iar, după ce a rostit aceste adevăruri esenţiale, cheamă la rugăciune, Veniţi la azalah, dar, fiind omul leneş din fire, chiar dacă crede în puterea Aceluia care nicicând nu doarme, muezinul îi dojeneşte cu blândeţe pe cei ce încă-şi simt pleoapele grele, Rugăciunea e mai bună decât somnul, As-salatu jayrun min an-nawn, pentru cei care îl pricep în limba aceasta, în sfârşit încheie proclamând că Allah este unicul Dumnezeu, La ilaha illa llah, dar acum o singură dată, e de ajuns când se rostesc adevăruri definitive. Oraşul îşi îngână rugăciunile, soarele a răsărit şi iluminează terasele, în curând locuitorii se vor ivi prin curţi. Minaretul e scăldat în lumină. Muezinul e orb."
April 16,2025
... Show More
حصار مؤلم ... ذبذبات ضياء فجر حارق ...بلغ الموت المدى...مؤذن نادى للقاء ربه لتفترش صلوات رغبه بنصر و رحمه لكن نصل السيف احكم...تم استبدال رب باخر...من اعلى القلعه هبط لاخر مره نهائيا و الى الابد الهلال الاسلامي...ضياع الامل...لا يستطيع احد الفرار من قدره...نساء و اطفال قدر لهم الموت في تلك الليله بوجب الاتفاق الذي تم التوصل اليه بين رب المسلمين و رب المسيحيين...الدم وحده الان يستطيع غسل اسوار لشبونه...في سيمفونيه بيتهوفن فحسب ينادي القدر و يعاود النداء اما في الحياه فلا...كان الموت هو الحقيقه الوحيده القاطعه...و بين موت ساكن و صمت يبدو انه يتنفس...تنتهي تلك الحكايا في التاريخ المكتوب ابدا بيد من بلغنا ما اراد لنا ان نعرف و لكن من يستهويه الشك و المظنون اكثر من المؤكد ماذا نصفه ؟حالم ...من يقول لا بدل نعم...هل تصدق كل ما نقرا واحسرتاه على كل من اتى الى العالم لكي يطيع فحسب...طوبى لمن يقولون لا لان مملكه الارض ربما يجب ان تدين لهم...لكن لا يوجد في الدنيا شر لا ينطوي على خير...نحن جميعنا في حرب ...حرب و حصار...كل واحد منا يحاصر الاخر و محاصر به في الوقت نفسه...لكن الحب هو نهايه الحصار......
April 16,2025
... Show More
História do Cerco de Portugal não era um livro de Saramago que contasse ler. Pelo menos, não para já. Mas como pretendo ler todos (ou quase todos) os livros que José Saramago escreveu e este livro era o único que ainda não tinha lido que estava disponível na livraria onde foi comprado, acabou por ser algo indiferente. Mas não estava com particular vontade de o ler, talvez pela sua temática, e a verdade é que agora penso que talvez não tenha sido a melhor das ideias.

Raimundo Silva é um revisor tipográfico e encontra-se a rever uma obra de carácter histórico sobre a história do cerco de Lisboa, que foi o primeiro cerco comandado por D. Afonso Henriques. Quando chega à parte em que o autor escreveu que o exército de cruzados aceita o convite de D. Afonso Henriques para o ajudarem a conquistar Lisboa aos mouros, o revisor acrescenta um "não"; Raimundo Silva reescreve, assim, a história, passando os cruzados a não aceitarem o dito convite. Alguns dias mais tarde, o seu "erro" descoberto, uma nova funcionária da editora desafia Raimundo a escrever a sua versão da história do cerco de Lisboa, aquela em que os cruzados não ajudaram as tropas de D. Afonso Henriques a conquistar a cidade. E é assim que acompanhamos o revisor Raimundo Silva na sua missão de reescrever a história do cerco da cidade de Lisboa, enquanto vemos as mudanças que essa missão vai trazer à sua monótona vida.

O início foi algo confuso e bastante aborrecido. A linguagem utilizada não é propriamente a mais corrente, o que torna a história pesada e difícil de ler. Há quem diga que a escrita de Saramago é difícil de ler, que a escassa existência de pontuação complica a leitura; para mim o difícil neste livro prendeu-se com a linguagem demasiado rebuscada que foi utilizada. Custou-me, por isso mesmo, a entrar na história. Até porque reparei que não era capaz de ler por muito tempo; uma ou duas páginas eram suficientes para me cansar.

A partir do momento em que o acto de Raimundo é descoberto, a história começa a ficar mais interessante, mas, infelizmente, não o suficiente. A história de Raimundo, no tempo actual, mistura-se com a do cerco de Lisboa naquele Verão de 1147 e estamos a ler, num momento, sobre um passeio de Raimundo pela cidade, para, a seguir, sermos testemunhas dos eventos passados na mesma cidade, mas cerca de oito séculos antes.

Para ser sincera, este livro irritou-me um bocado, coisa rara num livro de Saramago. Sempre achei que o autor tinha uma certa tendência para o devaneio; começa a escrever uma coisa e, porque palavra puxa palavra, quando damos por nós, já estamos a ler sobre outro assunto. Notei isto em todos os livros de Saramago que li e nunca me fez impressão, bem pelo contrário. Na História do Cerco de Lisboa fez-me revirar os olhos, suspirar, ficar impaciente. É que, neste livro, esses devaneios soaram-me a "palha", pareceu-me (e isto é a minha impressão, atenção) que estavam a encher a história. O livro tem 348 páginas e pareceu-me muito mais longo. Senti que podia ser um pouco mais curto, até porque a história que nele se conta não tem assim tanto que se lhe diga. Mais uma vez, a minha opinião. É que, bolas!, isto é a história de um homem, um revisor, que, durante a revisão final de um livro, decide acrescentar um "não" onde esse "não" não existia. É descoberto (e entre escrever o dito "não" e ser descoberto ainda acontecem algumas coisas que sinceramente não me consigo recordar) e desafiado a escrever a sua própria versão da mesma história contada no livro que reviu. Passeia por Lisboa e até se apaixona, coisa que nunca tinha acontecido na sua vidinha. E no meio disto tudo a história do cerco de Liaboa, em versão Raimundo Silva, vai-se desenrolando. Só que eu fiquei a pensar que tudo se embrulhava, tal como comida que se mastiga, e mastiga, e mastiga, mas que custa a engolir. Senti que há coisas, detalhes, que estavam a mais, fazendo com que a história avançasse a passo lento e se tornasse maçuda. Ao ponto de estar a ler e começar a pensar noutras coisas, não me conseguindo focar na história (e daí já não me lembrar de certas coisas que li).

O único ponto positivo que consigo retirar desta leitura é mesmo a escrita de Saramago. Há descrições maravilhosas, diálogos inteligentes; aspectos que gosto muito quando leio livros deste autor. Mas achei a história chata no geral, talvez por não achar grande piada ao tema, e a relação de Raimundo com Maria Sara não me convenceu totalmente (embora forneça alguns dos melhores momentos deste livro), talvez por ter achado o seu começo algo abrupto.

São 2.5 estrelas, arredondadas para três, porque não consegui gostar do livro, ao princípio não estava a perceber nada (o primeiro capítulo é um bocado confuso), a história não me entusiasmou em nenhum momento e as personagens foram-me indiferentes. Vale pela escrita maravilhosa de Saramago e, para mim, é só.
April 16,2025
... Show More
Odavno nisam čitala nešto ovako kvalitetno i lepo napisano.

Saramago je odabrao najnevidljiviju moguću profesiju za svog junaka: on je, naime, korektor i ceo život je proveo ispravljajući greške u tuđim knjigama i... to je sve, ništa drugo nije radio. Ništa žena, deca, kućni ljubimci. Ali roman započinje u trenutku kad korektor, iznerviran osrednjošću istorijske knjige koju pregleda i povremenim materijalnim greškama koje nalazi (ali ne sme da ih ispravlja), jednu potvrdnu rečenicu pretvori u odričnu. Nikad jadnije pobune nije bilo, ali kako to već biva, uhvate ga, dobro ga izgrde, i postave mu novu šeficu čiji je posao od sada da nadgleda korektore.
Međutim, nova urednica je zapravo oduševljena njegovim blesavim potezom i predloži mu da napiše celu knjigu koja bi počela od te rečenice: da su krstaši rešili da NE pomognu u opsadi Lisabona.

I to je to. Ali kako Saramago od te gotovo socrealističke anegdote (nek digne ruku ko se seća scene s lektorkama u filmu Ogledalo) ispreda roman, to treba stati pa gledati. U svojim tradicionalno bezobalnim rečenicama, on uz finu ironiju i mnogo nežnosti ismejava svoje junake, književnost kojoj su posvećeni, istoriju sa kojom se rvu, ismejava i versku mržnju i samu religiju, ali istovremeno lagano vuče zaplet u smeru retko jednostavne i ljupke ljubavne priče.
A način na koji razvija roman-u-romanu je domišljat i ekspeditivan - posle prvog većeg segmenta nam sam pripovedač skreće pažnju na to da jedan pisac-početnik nikad ne bi mogao da ispiše ovoliko pa još sređenog teksta za samo dan i po i da ovo treba da posmatramo više kao aproksimaciju romana u nastajanju tako da se time praktično obezbeđuje od mehaničkog uklapanja dva različita narativa (i ostavlja sebi prostor da zajedljivo komentariše opšta mesta istorijskog romana). Umesto toga imamo istinski uspešno pretapanje dve ravni pripovedanja koje ni u jednom trenutku ne ode u jeftine paralele.

Jedina mana ovog izdanja jeste prevod, i to kažem uz veliku ogradu da portugalski ne znam i ne poznajem original pa se moj sud a priori ne računa, i još veću, da dobro znam pod kakvim pritiskom i kakvim uslovima prevodioci danas kod nas rade. Iako bih rekla da se prevoditeljka potrudila koliko god je mogla (na početku navodi i saradnike koji su je savetovali) i da su pojedina rešenja uspela, malo-malo pa tekst negde isklizne, rečenica se pokarabasi, pojavi se moreuz u Lisabonu (?) ili tako štogod i onda sve vreme čitam pitajući se šta sam još propustila. I to je šteta jer je ovo zaista dobra knjiga i po meni ide odmah uz Godinu smrti Rikarda Reiša po kvalitetu.
April 16,2025
... Show More
Un altro di quei libri che io definisco D.O.C.G. La mia “Riserva speciale”. I libri da centellinare.
E’ Saramago e tanto basta.
Le parole, le frasi, si susseguono e concatenano a creare arabeschi di pensieri leggeri e sorprendenti, da seguire con cura e pazienza per non correre il rischio di perderne niente, per goderne fino in fondo.
La trama è poco più che un pretesto, ma ti dice che:
il caso non esiste, perché anche le cose più imprevedibili e inaspettate sono comunque e sempre determinate da qualche tua azione più o meno consapevole;
la storia porta il nome dei grandi, ma si regge sulle “spalle” dei piccoli e poco importa ai fini dell’assedio se i nobili crociati diranno si o no purché i soldati non incrocino le braccia;
l’amore è una cosa preziosa e delicata da trattare con cura come… una rosa.
E una leggera e divertita ironia pervade tutto.
April 16,2025
... Show More
What history?

In 1147, Dom Afonso Henriques and his fellow Portuguese laid siege to the Moors who had occupied Lisbon. Known as the Reconquista, Christian armies including English, French, German and Spanish, were trying to win back land from the Muslims who had taken much of Iberia and Southern Europe since the 8th century. These foreign soldiers were known as the Crusaders.

What is history?

We know our history from historians and the books handed down to us over the centuries. We also know that history is written mostly by the victors. This helps nationalism develop in countries trying to define themselves. What we did in the past is what we shall become or hopefully avoid. Are these truths, stories, hearsay, or just passing accounts?

What are the facts?

What if an editor sought to change a word in a historical tract? A simple word. “Não” or No in English. A negative that defines what didn’t happen. Or what could have happened.

In the Saramago world, what if this editor, Raimundo Benvindo Silva claims that the Portuguese King didn’t ask the Crusaders for their help? What would be the outcome? Could the Portuguese do it on their own? Will that help their nationalism? And what of the losers, the Moors?

What does history say?

History is typically told from the view of the kings, leaders, their immediate followers and families. We don’t hear much about the common man. We don’t hear much about the other side. Except maybe in a novel, written by a certain Portuguese author.

What does love have to do with this?

The old tales of knights and their crusades were known as romances. Nothing like inserting a love story with the editor and his boss. Or how about a love story within the tales of the siege? Does it just come down to love and hate? War and peace? It all seems to fit.

What is real?

We weave ourselves into history. We are not bound by time but only by our desire to become part of our own simple history.

I leave this to Senhor Saramago to address this. “In truth, I believe there is a great division of people who say yes or say no.” You decide.
April 16,2025
... Show More


- هل كل الحروب التاريخية قائمة على أسباب دينية أو أسباب ممجدة للأوطان ؟ هل أرضية المصالح الشخصية لم تكن قوام كل تلك الحروب ؟

( قصة حصار لشبونه )
لشيخ الرواة / البرتغالي جوزيه ساراماغو
هذا القفل الأدبي المحكم كله ثقة بأن الرواية المريحة لا تستحق عناء قرائتها!..


انطلاقًا من عنوان الرواية تجد إزدواجية التركيب ( قصة ( مركب تخييلي ) حصار لشبونه ( مركب تاريخي ) ) بذلك يتجلى مك�� ساراماغو بهذا المزيج الذي يحاصر القارئ .. ساراماغو هذا الشيخ يحاور شيخًا آخر أدهى منه / التاريخ / بل ويساومه على بعض حقائقه بإفتراضاته المتشعبة المبتغيات ، محاورة جادة للغاية و المحاورة بين شيخين فن عتيق .. ناتجهُ لا يطوى ولا يروى كما يُقال .. فالأمر شخصي للغاية بينهما..

وجهة نظر ساراماغو الأدبية الإفتراضية V الحقيقة التاريخية

في حين أن التاريخ يخبرنا عن قصة الحصار الشهيرة للشبونه أن الصليبين ساعدوا البرتغاليين في إنجاح الحصار و استعادة لشبونه بعد قرون من الحكم العربي لها وهذا بند تاريخي لا جدال فيه ، ساراماغو يقول : كيف نتأكد من ذلك ؟ المصدر التاريخي الواحد بات موضة العصور الغابرة ، و مامن مصدر تاريخي لم تخنه ولى قليل من التفاصيل جعلت روايته متزعزعة ناهيك حين تصدر أوامر عاجلة برفع الأقلام دون جدل من قبل الجهات العليا:) .. فهل سيخضع التاريخ لمخاض جديد على يديّ ساراماغو ؟

أثناء تصحيح رواية تاريخية لمؤلف تقليدي لا يحيد عن الإرث التاريخي قيد أنملة ، و بغية تجهيز الرواية التاريخية للنشر نجد المصحح -المحب لعمله - رايمندو سيلبا يضيق ذرعاً ب نعم التي تثبت المساعدة الصليبية للجيوش البرتغالية في حصار لشبونه في عهد الملك البرتغالي أفونسو ، فيقرر استبدالها بلا و كشط زيف لا يتقبله منطقه ! هذا العمل الجريء يجعل مهنته في مهب الريح حيث تقرر دار النشر - ممتنة لخدماته الجليلة - منحه فرصة أخرى تحت إشراف السيدة ماريا سارة ، التي سوف تشجعه على التمسك ب لا كحق مواطن بمقدوره السباحة ضد التيار و إن كان التيار سيجرفه في النهاية ، لا بأس بشرف المحاولة .. تبدأ الرواية التي سيكتبها رايمندو وبتشجيع من ماريا سارة ب- الفجر السّلمي الأخير و المؤذن يرفع صوته باطمئنان مناديًا لصلاة الفجر وتنتهي روايته ب فجر عبثي تُحزّ فيه رقبة المؤذن قبل إطلاق صوته المدوي بالإذان - و الفجر في الحالتين يرمز للوضوح و الخلود رغم غفلة التاريخ لهذا .

قراءة هذه الرواية قراءة تاريخية بحتة هو الظلم بعينه فلا أحد يزايد على ذاكرة التاريخ فمابالك بمن يحاول إفقادها إياه عمدًا . ولكن مهلاً فالبعد الافتراضي الذي أضافه ساراماغو عليه لم يغير المعادلة التاريخية ( فالنصر محتوم بمساعدة البرتغاليون أو بدونها / ناهيك أن الصليبيون انقسموا و شريحة منهم بقت وساعدت في الحصار ) فما فائدة إستبدال المصحح ريمندو سيلبا ( نعم ب لا ) ، البعد الافتراضي ب هو محاولة لإدارة عجلة القدر ومنحه استدارة المحارب المراوغة ؟ لإلقاء الضوء على النوايا و الدوافع كل من / الملك - الصليبيون - البرتغاليون / سبر ملعون من ساراماغو لبواطنهم و وساوسهم ، -مثلاً -
الصليبيون كتجمع ديني متعدد القوميات لا يمكن أن يجتمع على رأي واحد سواءًا المقاطعة أو الإنخراط في الحصار مع ملك البرتغال و هنا يقدم ساراماغو قراءة دقيقة لفكر المشاركين و المقاطعين ، والخزائن الخالية لملك البرتغال أفونسو لم تكن حافز حقيقي للصليبين لمساعدة البرتغاليين فلذلك تجده يعوّل على الرابط الديني بينهم بإستدعاءه الحثيث للرموز الدينية كمحرك مشترك لفرض الحصار على المسلمين ، والتباهي بتأييد المسيح بنفسه للبرتغاليين و الذي جاء في خطبة الملك كان سبب رفض جزء كبير من الصليبيون لمساعدتهم ، بينما تبقى شريحة قليلة منهم بعد تطميع الملك لهم بالحصول على حصة الأسد من الغنائم التي سيغنمونها بعد الحصار ، ولعلك تستشف من انتهازية الموقف السابق من قبل كل من الملك والصليبين .. أن هذا سيأتي على حساب البرتغاليين و ستتسائل ماهو الدافع الذي حرك البرتغاليون لفرض الحصار ؟ لم يكن الدفاع عن القومية البرتغالية و إلا لكانت محركهم منذ زمن عشش فيها الأسلام لعدة قرون في لشبونة؟
بل هو أن مسلمو لشبونه محدودو الثراء مقارنة بغيرهم من المسلمين في المناطق المجاورة كأشبيليه و غرناطة ! ما دام البرتغاليون هم الجيش الحقيقي - الذي لم يحركه استعادة مجد وطنه من البداية - فلن يرضى بإشراف مدعوم من قبل الصليبين دون اتفاق مسبق لمناصفة الغنائم معهم .. في النهاية تبدو ال ( لا )التي خطّها ساراماغو أقرب ل كمين ينتقد من خلاله الروح البرتغالية الخائرة في نظر ساراماغوأولاً ... ثم لمنحها حقها التاريخي في الإستقلال بنصرها دون مساعدة من أحد .. النصر = البقاء .. لم يحركهم مجد الوطن و لم يطمحوا لنصر ديني .. فقط الرغبة في البقاء .. و البقاء تاريخيًا هو التهميش و هذا ما لم يقلبه ساراماغو فتحدى بهرجة التاريخ ومنحه للنصر اعتبارات طنانة أكثر من الحقيقة
..
لنقل أن ساراماغو غيّر تفاصيل اللعبة وترك الأمور في نصابها في نهاية المطاف .

أحببت الرواية بعمق ، ف ثيماتها مغرية و سردها المشوش والمحفز مغر.. و تقنياتها مدمرة .



April 16,2025
... Show More
Saramago really was one of the most talented writers from the last 50 years. This was a bit of a challenge, the way it's written is unique maybe a bit off putting but once you get going it's great.
April 16,2025
... Show More
في هذه الرواية نجد صراعاً مختلفاً بين كبيرين، ساراماغو والتاريخ! نجد أنفسنا نستمع "لقصة" متخَيلة عن حصار لشبونة "الحدث التاريخي الحقيقي" والذي سقطت بسببه لشبونه بعد الحكم العربي المسلم وعودتها للبرتغاليين.
.
نتتبع في هذه الرواية قصة المصحح الذي تجرأ على تغيير التاريخ بكلمة من حرفين "لا"، وكأن جوزيه ساراماغو يود أن يوصل لنا رسالة مفادها أنه ليس لكل حدثٍ تاريخي يُسرد حقيقة مؤكدة حيث يمكن لكلمة، حرف، أو حدث أن يغيروا من التاريخ لمصلحة الطرف المُنتصر أو الطرف ذو الغلبة.
.
رواية نجح فيها ساراماغو في محاولة لتغيير مجرى القدر ليبين لنا نوايا، ودوافع، ومصالح. رواية سلط فيها الضوء على التاريخ البرتغالي القديم والأصول المسلمة في البرتغال، دامجاً أحداثها مع انتقاد واضحٍ للدين، السلطة، السياسة، وتسيير الأحداث لمصالحٍ دون أخرى.
.
رائع هو ساراماغو ومذهل، يعيث في نفسك وعقلك إعصارٌ من الأفكار والفلسفات من الصفحة الأولى وحتى الأخيرة من الرواية.
Leave a Review
You must be logged in to rate and post a review. Register an account to get started.