O biografie alternativă a lui Dostoievski. Altfel spus, o fantezie biografică în stilul și cu mijloacele prozatorului rus.

M-a intrigat mereu pasiunea lui Coetzee pentru literatura rusă. J.M. Coetzee scrie, de obicei, o proză rece, precisă, nonafectivă, lipsită de exaltări și efuziuni, complet diferită de proza lui Dostoievski. Între cei doi scriitori există, dacă nu greșesc, o radicală deosebire. Coetzee e minuțios, glacial, precis, logic, Dostoievski - înflăcărat, tulbure, obscur. Cele două atitudini față de scris se resping.

Episoadele „rusești” din Dezonoare (protagonistul îngenunchează și își cere iertare familiei față de care a greșit), din Anii de școală ai lui Isus (paznicul muzeului are o relație zbuciumată cu profesoara lui David și, în final, o ucide) nu se potrivesc cu întregul. Aceste intruziuni în proza lui Coetzee sînt, în opinia mea, ca focul și apa, nu merg împreună. Dar nu există nici o îndoială că au fost deliberate. Ceea ce, firește, nu mă ajută să le găsesc un rost.

Mă întorc la Maestrul din Petersburg. J.M. Coetzee rescrie anul 1869 din biografia lui Dostoievski. În realitate, prozatorul se află la Dresda și redacta Idiotul; în ficțiune, el se întoarce la Sankt Petersburg pentru a afla motivele veritabile ale morții fiului său vitreg, Pavel Isaiev. Nu are sens să precizez că adevăratul Pasha (un ins, mai curînd, șters și antipatic) trăia bine-mersi în capitala Rusiei și că el i-a supraviețuit scriitorului. Nu s-a sinucis și nici nu a fost asasinat de membrii vreunui grup nihilist.

Aș nota că „maestrul” e mult mai dostoievskian decît a fost Dostoievski însuși. De altfel, majoritatea biografilor fac greșeala de a-l prezenta pe Dostoievski după chipul și asemănarea personajelor sale. În cartea lui J.M. Coetzee, maestrul e un amestec între Raskolnikov și Stavroghin. El încearcă să-și înțeleagă fiul și, în același timp, să-și justifice poziția anti-nihilistă. E mult mai curios și tolerant decît a fost în realitate Dostoievski, după ispășirea pedepsei. Opiniile „radicalilor” sfîrșesc prin a-l fascina prin extremismul și nebunia lor vădită. În fața lor, scriitorul se simte vulnerabil:

„Noi nu vorbim, nu plîngem, nu ne gîndim o mie de ani la pe de-o parte și pe de altă parte, noi chiar facem... Încă o întrebare deșteaptă! Încă o pierdere de vreme! Zilele deșteptăciunii sînt numărate. Deșteptăciunea e ceva de care o să ne descotorosim” (pp.93-94).

Romanul parodic al lui Coetzee e, pînă la urmă, un elogiu al scepticismului și reținerii... (4.01.23, miercuri)

En primera instancia, lo mas probable es que en mi vida lectora nunca hubiese leído a Coetzee sin dos motivos muy importantes: Dostoievski y Yugala. El primero es porque me encantan los libros de ese escritor y el segundo es por una muy preciada amiga que he conocido en bookstagram <3

Tenia muchas opciones por donde iniciar con este ganador del premio novel, pero fue suficiente enterarme que había un libro en donde se tomaba la figura de Dostoievski para crear una historia, de ficción y en parte biográfica, para convencerme de empezar por aquí.

Coetzee tiene una forma de escribir muy atmosférica, logra transportarte a Rusia y hasta me daba la sensación de estar leyendo un libro de un escritor ruso. Refleja muy bien la locura en la que esta por caer el personaje de Dostoievski, la pena y culpa que le atormenta por no haber sido el padre (padrastro) que Pavel necesitaba.

Lo que mas me ha encantado de todo el libro han sido las referencias a la vida y novelas de Dostoievski. Por dar ejemplo, se hace mención a su condena de trabajos forzados en Siberia (me entere de esto cuando leí la introducción que se hace en "Memorias del subsuelo" en la edición de Alianza), menciones a los títulos de sus escritos y una escena muy en especifico entre un comisario y Dostoievski que me transporto de nuevo a Crimen y Castigo cuando Raskolnikov es confrontado por Porfirio. Me hizo muy feliz leer algo que homenajease a este escritor que es tanto valoro.

Como aspectos negativos y que no me hicieron amar tanto este libro fueron que se me hizo muy tedioso en algunos momentos y que en si no me atrapo mucho el hilo que iba tomando la historia. Sin embargo, Coetzee es un escritor al cual quiero volver y sobre todo deseo releer este libro cuando haya leído mas de Dostoievski.

This was a struggle to read. There were times when I got bored and restless, counting pages left and waiting for the impact of everything I digested, but it never came. Then in one major session I read the last 120 pages or so and I put the book down and thought it was worth 3 stars.

That night I had the most intense dreams and I awoke with insights into myself. I think the book's deep introspective search into the ego had rubbed off on me subconsciously. And like the main character, the eminent author Dostoievsky, in my dream I took a hard look at myself.

Any book that reveals valuable self-character insight to me is worth 5 stars. Parts of me that I didn't know came alive.

Can't wait to read again.

Es la séptima novela del Nobel sudafricano, publicada originalmente el año 1994.

Coetzee ficcionaliza un episodio en la vida de Dostoievsky.

El escritor ruso llega a San Petersburgo después de enterarse de la muerte de su hijo Pavel (hijastro).

Enterarse de las circunstancias de esa pérdida se torna una empresa compleja. No quedan claras las circunstancias ni las causas específicas.

Los recuerdos de Dostoievsky se confrontan con las versiones que distintos personajes le entregan.

El escritor ruso se relacionará con la mujer que le arrendaba una habitación a su hijo y la hija de esta mujer. Permanecerá unos días en ese mismo lugar para hablar con la policía y recuperar unos papeles de Pavel que fueron requisados.

Esos papeles vinculan al hijo del escritor con un grupo revolucionario, liderado por Nechaev, personaje histórico que, al igual que Dostoievsky, es ficcionalizado en esta novela.

Este personaje intentará convencer a Dostoievsky de que su hijo no se suicidó, sino que fue asesinado por la policía y espera que el escritor ruso escriba una declaración denunciando el hecho para lograr apoyo a su causa antisistema.

Con todos los personajes, Dostoivsky establece interesantes diálogos donde se van evidenciar los sentimientos y pensamientos del escritor ruso, su compleja personalidad.

Ea una novela que tiene el eco de varios relatos del autor ruso, tanto por el ambiente, como el tono narrativo y ciertas temáticas.

Coetzee es un narrador fuera de serie. Los contrapuntos, las distintas perspectivas, los enfoques diversos sobre la realidad hacen que la narración nos interpele permanentemente para elaborar nuestras propias conclusiones y establecer nuestras afinidades o desaveniencias con los personajes involucrados en la trama.

به خاطر تعریف‌هایی که از کتاب شنیده بودم انتظار خیلی بیشتری از کشش داستانش داشتم. مطمئن نیستم سانسور باعث شده بود یک قسمتهایی برام نامفهوم و حوصله‌سربر باشه یا واقعا اینطور بود

Dostoevsky, in this novel, returns to St. Petersburg from his home in Dresdan to try to pursue the spirit of his stepson, who has died in mysterious circumstances. In telling this story, Coetzee brilliantly creates the paranoid atmosphere of 19th century Russia, the same Russia reflected in Dostoevsky's novels. Coetzee also takes up the old Russian theme of fathers and sons, as Dostoevsky learns that his stepson has a perception of the past and the development of their relationship quite different from his own. Moreover, he discovers his stepson, Pavel, was involved in revolutionary politics (and perhaps sexual perversion too), and eventually the web of those political associations ensnares Dostoevsky as well. In tone and language, this book is a masterpiece, but it is also an exceedingly difficult read, and the difficulties, in my opinion, are not offset by a particularly engaging plot or by clear insights into the various topics it takes up. Although I am a great fan of Coetzee, I cannot recommend this novel with much enthusiasm.

A surprisingly Russian book by this South African author. I really loved it, much in the way I love Dostoyevsky. The plot gets revealed gradually, the characters are incredibly specific and vivid, the setting wonderfully descriptive.

En un episodio ficticio ubicado en 1869, Dostoievski vuelve a Petersburgo por la muerte de su hijastro Pavel, y se encuentra envuelto en una conspiración revolucionaria, al tiempo que su mente y corazón se desbordan con emociones y pensamientos descarnados y tortuosos.

Coetzee se mete muy bien en la piel y en el clima de la obra de Dostoievski, en una novela áspera, una lección sobre vivir con los ojos abiertos, sin clemencia para sí mismo.

Il compito che mi è stato affidato: serbare nel cuore e mettere insieme le disiecta membra. Poeta, suonatore di lira, incantatore, signore della resurrezione, è questo il mio compito. E la verità? Spalle rigide e curve su una scrivania e il dolore di un cuore che batte lentamente. Un cuore di tartaruga. Sono arrivato troppo tardi per sollevare il coperchio del sepolcro, troppo tardi per baciarti la fronte fredda e liscia. Se la mie labbra, sensibili come i polpastrelli di un cieco, avessero potuto sfiorarti almeno una volta, non avresti lasciato il mondo con quel rancore per me. Ma te ne sei andato via, col nome di Isaev e io, vecchio uomo, vecchio pellegrino, resto qui, ti seguo a distanza, inseguo un'ombra viola sul grigio, un'eco.

Coetzee è capace di immedesimarsi veramente nei suoi personaggi. Lo ha fatto con Elizabeth Costello e con la protagonista di Nel cuore del paese. E lo ha fatto anche con Dostoevskij, che non è un semplice fantoccio creato dalla mente dell’autore, bensì un vero e proprio essere umano, reale, che ha vissuto. Coetzee gli dà voce, ed è una voce che sembra presa direttamente dai romanzi di Fëdor. Ci sono il ritmo delle frasi, la frenesia delle parole o la lentezza dei pensieri, il tono bituminoso dei testi, le numerose discussioni con il sè. Eppure, il tutto mi è parso un po’ lento, all’inizio. Forse proprio perché Coetzee è riuscito a rendere i modi di Dostoevskij. Ciò mi ha rallentato. Mi immaginavo i giochi di parole e i continui rivolgimenti di discorsi alla Elizabeth Costello, ed invece ho trovato i pensieri fissi di uno scrittore che, di fronte alla morte sospetta del figlioccio, combatte con la propria ombra, con il mondo del figlio, con i conoscenti del figlio. E, nello stesso momento, deve capire come affrontare la perdita di una persona che era importante per lui, anche se questa persona non lo sapeva. Un discorso doloroso, certo, ma che scava nell’intimo umano come fanno i romanzi di Fëdor.

Per quanto può andare avanti ad aspettare un fantasma?

Libro letto per la All-over-The-World Book Challenge perché ambientato in Russia