Coetzee doing a remarkable Dostoevsky in character, style, and theme.

'The Master of Petersburg' reads as a 100% classic Russian novel, which is bizzare, knowing that the voice belongs to a South African who also wrote 'Waiting for the Barbarians' and 'Disgrace'... Coetzee's Dostoevski is a man who cannot swim yet is surprisingly able to keep afloat, always oscilating in this near-death experience. A man who is lost, not able to tell the reality from a fabrication, but still guessing the right questions... Writing a novel is the only way for him (and for Coetzee) to confrom himself, to get down to every notch and be redeemed.

As always with Coetzee: a worth read and a page-turner.

It is a superb literature, that is for sure. I just don't like writers from the West trying to imagine what an authoritarian state in Russia could have been like. I always feel their idea of Eastern Europe is somehow wrong.

Another highest recommend, particularly to other writers. This is historical fiction at its finest, by one of contemporary fiction's true masters. This is one of those novels you don't want to set down, and can't wait to pick up. Tremendous effort.

This book was just as good, may be even more powerful in the second reading. The atmosphere was captivating. The idea of fathers versus son runs with a passive violence throughout the text.
I am inspired to read Dostoevsky’s Demons now.

Благодарение на списание "Съвременник" осъществих челен сблъсък с Кутси, който ще боли дълго. В брой 3 за 2015 е публикуван този негов роман (в превод на Пейчо Кънев), който не е излизал на български в книжно тяло и се чудя и мая защо. Стилна, силна и завладяваща история, в която се преплитат историческа реалност и фикция, както и голяма доза психологизъм. Главен герой е Достоевски, който разбира за гибелта на доведения си син и се връща в Петербург от Дрезден, за да вземе личните му вещи. Без да подозира, че синът му е бил замесен в пост-комунистическа организация, която набира сили в царството. Не знам от къде Кутси черпи информацията си за събитията от края на 19-ти век в Русия, но ги е описал така, сякаш е бил пряк свидетел, и дори да има някакви фактологически неточности, изящното му перо и умение да следва тънки, но здрави логически нишки ги покриват на мига. Не, че в едно художествено произведение някой има право да се сърди за такива неща. Миксът между биографични (на Достоевски) и автобиографични (синът на Кутси загива по същия начин и на почти същата възраст както доведения син на Достоевски в романа) елементи е толкова майсторски сглобен, че и най-големият познавач на Фьодор Михайлович би могъл да се обърка. Препоръчвам възторжено - и романа, и цялото списание. Българската литературна периодика напоследък е учудващо силна и жива.

I'm sure that I am not the only one who feels an incredible tranquility in reading Coetzee. I know it is strange, but Coetzee's prose has a calming influence on me, regardless of the subject matter. I think it has something to do with the rhythm of the prose - I first became aware of this effect when I read The Master of Petersburg. Yes, its austere Coetzee, but it is also brilliant writing.

Scriitorul J/M Coetzee, laureat al premiului Nobel pentru literatura in anul 2003, este unul dintre cei mai interesanti scriitori contemporani. Nascut in Africa de sud la Cape Town in 8 februarie 1940, a facut studiile la Cape Town University in cea mai dificila perioada istorica a acestei tari, a lucrat cativa ani in Anglia, apoi isi ia doctoratul in SUA unde si ramane sa tina cursuri d e literatura in diverse universitati americane ca in momentul de fata sa locuiasca in Australia fiind profesor la universitatea din orasul Adelaide. Un parcurs international pe care il intalnim destul de des la multi dintre scriitorii contemporani. Romanul " Maestrul din Petersburg" a fost publicat prim data in 1994. la doua decenii de la aparitia primului sau roman. Este un fel de moment de respiro in activitatea sa literara bogata de altfel. Romanul este extrem de provocator pentru orice cititor pasionat pentru ca il are ca personaj principal pe nimeni altul decat scriitorul rus bine cunoscut Fiodor Mihailovici Dostoievski. Cine nu cunoaste prea multe amanunte despre viata scriitorului rus poate crede ca ceea ce i se intampla in roman este si adevarat. Tocmai in asta consta talentul lui Coetzee. Reuseste sa dea o tenta de veridicitate atractiva unei povesti construite ca sa demonstreze ca " intreaga literatura nu este altceva decat o autobiografie". Dostoievski personajul, soseste la Petersburg ( de fapt la acea data orasul era inca numit oficial Sankt Petersburg) in octombrie 1869 dupa ce fusese anuntat printr-o telegrama ca fiul sau vitreg Pavel Alexandrovici Isaev s-ar fi sinucis. Relatia cu acest fiu al primei lui sotii, Maria Dmitrievna Isaeva nascuta Constant, nu era prea calduroasa si nici prea apropiata. Era de altfel o relatie tipica intre tata si fiul proaspat iesit din adolescenta contestatara. La Petersburg ia legatura cu Anna Sergheievna gazda la care statuse fiul sau si cu fiica acesteia Matriona, o fata de paisprezece ani. Prin ele ajunge sa afle cate ceva despre preocuparile fiului sau si relatiile pe care le avusese in acea preioada in care s e presupunea ca facea studii. Ia legatura si cu politia pentru ca doreste sa aiba hartiile confiscate de politisti si asa afla de legaturile pe care fiul sau le avea cu grupul anarhist Neciaev numit " Razbunarea poporului" motiv pentru care intrase si in atentia politiei secrete. Pe masura ce trec zilele si noptile Dostoievski este tot mai framantat de faptul ca nu a fost un tata adevrat pentru fiul sau vitreg. Si ca poate sa se simta vinovat pentru moartea ciudata a acestuia pentru ca politia sustine sinuciderea dar anarhistii si Neciaev sustin ca a fost asasinat. Dezvolta si o relatie initima cu Anna Serghievna care ii ruineaza relatia cu fiica acesteia. Si lucrurile devin tot mai confuze si mai intortocheate. La final poti sa te intrebi care este rostul acestui roman? Pentru ca e plin de informatii inventate care nu au nici o legatura cu viata reala a scriitorului rus. Fiul sau vitreg Pavel Isaev i-a suprvietuit lui Dostoievski care a murit in anul 1881, Dostoievski a fost plecat din Rusia intre 1869 si 1871 cu cea de a doua sotie, asa ca subiectul romanului este doar o poveste scrisa cu mult talent dar doar o poveste. Si cu toate astea lectura e foarte interesanta, captivanta chiar iar tonul, stilul, framantarile personajelor amintesc perfect de stilul dostoievskian. Intalnim pe parcursul celor 220 de pagini temele cunscute din romanele lui Dostoievski: Crima si pedeapsa, Fratii Karamazov, Idiotul, Demonii, Umiliti si obiditi toate aceste romane pot fi recunoscute intr-o descriere, o afirmatie, o poveste sau o atitudine. Acesta este si farmecul cartii. Nu adevarul istoric trebuie cautat in roman ci doar trebuie sa te lasi cuprins de lumea, spiritul si stilul dostoievskian. Un adevarat roman postmodern.

Coetzee bu yıl tanıştığım ciddi anlamda da sevdiğim bir yazar. Petersburg'lu Usta ise yazardan okuduğum üçüncü kitap. Kitap oldukça enteresan aslında. Dostoyevski kitabın başkarakteri. Üvey oğlu Pavel'in beklenmedik ve kuşkulu ölümü sonrası Petersburg'a gelen Dostoyevski, oğlunun kaldığı yere yerleşiyor ve bunu da kimliğini gizleyerek gerçekleştiriyor. Oğlunun ölümünü araştırırken kendi ve oğlu arasındaki ilişkiler ile Petersburg'ta Pavel'in ev sahibi ile arasındaki ilişkiler kitap sayfalarındaki konulardan biri.

Oğlunun ölümü konusundaki endişeleri oldukça karmaşık bağlantılara sürüklenmesine sebep oluyor. Ölümünün cinayet ya da intihar şüphesi Dostoyevski'yi derin düşüncelere ve irdelemelere sürüklüyor. İşin ucu devrimci Neçayev'e kadar uzanırken kendini garip bir oyunun içinde buluyor.

Barbarları Beklerken ve Utanç yazardan okuduğum diğer kitaplar ve bu kitapları fazlasıyla beğenmiştim. Bundan mütevellit Petersburg'lu Usta'dan beklentim sanırım çok yüksekti. Kitapta aslında Dostoyevski'nin eserlerinden yararlanılan düşünceler ile kitaplara yapılmış göndermeler mevcut. Belki de benim Dostoyevski'den çok eser okumadığımdan kaynaklı bu geçişleri ve bağlantıları tam olarak anlayamamış olabilirim. Muhtemel. Bu nedenle kitabı en azından diğer iki kitap kadar beğendim desem yalan söylemiş olurum. Fakat "anladığım kadarıyla" oldukça kendine has güzelliğe sahip.

Novela corta de misterio ambientada en la Rusia zarista que tiene como personaje principal al escritor Fiodor Dostoyeski. El centro de la novela esta el misterio de la muerte de su hijastro Pavel y el viaje que hace a San Petesburgo para reclamar sus pertenencias. A lo que sé este acontecimiento sirvió de inspiración para la novela "Los demonios", sin embargo desconozco si esto es un hecho verdadero una reinterpretación de los acontecimientos.

La novela tiene algunas cosas que me gustaron y otras que no tanto. Dentro de lo que me gustó está el hecho de que hayan utilizado datos históricos sobre el autor como su conocido problema con distintos acreedores debido a su adicción al juego, o el matrimonio que tuvo con su secretaria, sin embargo hay dos cosas que no me encantaron del libro. El primero es que no se siente como un libro de época, y no es que esperara leer un libro de época cuando tome la novela, pero siento que la ambientación de la novela no me da esa impresión, ya sea por que las descripciones no lograron dame una imagen clara o por que los diálogos me parecieron poco creíbles. Y la segunda es que me dio la impresión de que las opiniones y filosofías del autor permean las de los personajes, y no es que haya algo particularmente malo en eso, pero siempre que tengo esa impresión personalmente disfruto menos de la novela, ya que no es el personaje quien habla si no el autor, y me da la impresión de que las circunstancias que ocurren dentro de la novela están ahí para probar la convicción del propio autor. En mi opinión prefiero que una novela sea un vehículo para contar una historia y no para poner a prueba una premisa filosófica, por bien que esta este inmiscuida en la historia, y lamentablemente esa es la sensación que me da esta novela.

Sin embargo la encuentro interesante por los datos verídicos que aporta y entiendo que se tomen libertades para contar estos hechos. Si buscas algo que sea de misterio, con toques históricos y filosóficos que hable sobre la desesperación de un padre tras perder a su hijo, creo que esta novela puede interesarte y espero que si decides leerla la disfrutes más de lo que yo lo hice.

Coetzee's Dostoevsky novel. I wonder, in a sense, why Coetzee attempted it: he well knows Dostoevsky is larger than he is. There is a quality in Dostoevsky that is beyond Coetzee: call it "high spirits." Coetzee is Ivan, to the letter, but Dostoevsky had Dmitri, Fyodor, and Smerdyakov in him. So in a way, I would have preferred this novel not to be about Dostoevsky. Coetzee went somewhere sufficiently unpleasant, though, that he had to borrow the garb of a seasoned traveler. His novels of the '80s, for all that the stupid Marxists carped about them, were within the mandate of Enlightenment. This book, though, starts the journey into hell which will be consummated in Disgrace; it has an Orphic motif, and not for nothing.

I think the purpose of this book is to answer a question about how the writer does what the writer does and why. We hear a lot about "empathy" these days, but I think it is mostly false. Not that "empathy" is the wrong word to use for the writer's relation to the book and then again the reader's relation to the book; what else is writing but empathy--leaving the self, entering another life? The problem is that empathy isn't nice, not even remotely. You want to leave the self for all sorts of reasons, not just to feel somebody's pain, in the politician's sense. It's because you hunger and thirst for experience, for more, you want to be somebody else, you want answers your life can't give you, pleasures your life can't give you, you want to feel what it would be like to do forbidden things. Empathy is for pickpockets and thieves; it's a fancy word for "casing the joint." I would rather be locked in a room with somebody who had an unwavering sense of self than someone with overflowing reserves of empathy. The empath will be rifling through the pockets of my soul before I know it. A civilized person reins in empathy; it is fit for art, and only for art. Everything can't be art; most other activities require simple self-respect, out of which you can respect others. It is hard to overstate how disrespectful empathy is--it is imagining the other on the toilet, and probably masturbating as you do so. But we live in abysmally stupid neo-Victorian times, in which a histrionically guilty elite delights itself with its tears over the bodies wracked to provide its comforts and pleasures. One would infinitely prefer self-satisfied conquerors. (I write all this because I have overflowing reserves of empathy. What can I say, I'm a writer.)

Anyway, back to Coetzee and Dostoevsky: this is Coetzee's imagined story of how Dostoevsky came to create the novel Demons out of the experience of traveling to Petersburg to collect the effects of his dead stepson. It is about learning to empathize with nihilism, child molestation, demonic possession--learning to empathize with those who desire to do you in. It is about learning that these things outside the self could just as well be in it. At first I thought Coetzee copped out by toning down Dostoevsky's anti-Semitism and anti-Catholicism. It is alluded to a few times, but mostly evaded. Sure, I thought, don't forfeit the liberal reader's good feeling by making your hero too much of a bigot. But then I saw something more subtle going on (it's terribly dangerous to underestimate Coetzee--my first paragraph should probably be struck out): the novel slowly reveals that Dostoevsky's most characteristic activities are those for which he most blames the Jews and the Catholics, that his prejudices are projective, that he and not "the Jews" does everything for money, that he and not "the Jesuits" justifies his illegitimate actions with tortuous abstraction. The whole novel is this movement--the revelation (to the writer and of the writer) that writing is nothing other than the capacity to become other--and not in the nice way of the literary theorists, but in the terrifying way of leaving behind all humanity to fall through the darkness, in the novel's epileptic figuration.

(And the child molestation motif here, so delicately handled, is surely as much a riposte to Nabokov as anything else. Nabokov's inability to comprehend Dostoevsky is the index of his severe limitations. N. is brilliant to be sure, but D. is a genius. Put another way: N. was too brilliant to be a genius. He deserves Harold Bloom's censure of his epigone, Updike: a minor novelist with a major style. Lolita is extraordinary as a linguistic artifact, but the moral intelligence it is supposed to possess just isn't there, it seems to me. Humbert is a cartoon, easy to revile and so to enjoy, but Stavrogin lives right next door--or closer. A naive response to Lolita--that it is fancy moralized smut, the verbally facile maundering of an over-civilized gentleman-collector--seems to get to something that more advanced assessments of Nabokov's "moral art" or whatever miss. Coetzee knows this.)

I suspect Coetzee is our greatest living writer because I don't see anyone else willing to face these things without instant recourse to moralizing and politicizing. How anyone can read a novel like this and then think the soppy drivel of a George Saunders is profound is beyond me. (Sorry, I can write fiction out of something like love, but my criticism comes from spite, spite alone.) But Dostoevsky had his high spirits, and Coetzee does not. What's missing? And who's it missing from--him or us? And who is "us"?

In questo romanzo, Dostoevskij fa ritorno a San Pietroburgo da Dresda, dove è fuggito dai creditori. Il suo precipitoso e clandestino ritorno è dovuto alla morte misteriosa del figliastro Pavel, e molto ruota intorno a quel figlio amato anche se non generato da lui, un figlio forse non conosciuto quanto credeva, e ormai perduto.
Dostoesvskij aveva davvero un figliastro di nome Pavel, ma questi non morì; gli sopravvisse, anzi. Il figlio di Coetzee però morì, e io mi domando quanto di questo lutto, di questo dolore, l’autore abbia riversato nelle pagine del libro; in certi momenti mi è sembrato tanto intimo il suo mettersi a nudo, da mettermi un po’ a disagio, come se stessi invadendo l’interiorità dell’autore.

"Sa cosa vuol dire il lutto. Questo non è lutto. Questa è la morte, la morte venuta prima del tempo, venuta per stare con lui, non per sopraffarlo o divorarlo, solo per stare con lui. È come un cane che abbia scelto di abitare con lui, un grosso cane grigio, sordo e cieco, stupido e immobile. Quando dorme, il cane dorme; quando si sveglia, il cane si sveglia; quando esce, il cane lo segue sbandando."

Questo è uno dei passaggi che più mi ha colpito, e che in poche righe descrive la sofferenza attonita e impotente della perdita; ha una grande potenza emotiva, rende tutto il crollare di un uomo. Sapere che è stato scritto da un padre che aveva davvero perso il figlio fa un effetto diverso da quello che farebbe un’invenzione, un’immedesimazione dello scrittore.
Dice anche, in epilogo, Coetzee:

"Gli danno un sacco di soldi per scrivere libri, aveva detto la bambina ripetendo le parole del figlio morto. Quello che non avevano detto era che doveva dare l’anima in cambio"

Il romanzo, per quanto breve, è denso e tocca molti altri temi. il contrasto fra padri e figli, le incomprensioni fra generazioni, il nichilismo, i tumulti in cui andava incubandosi la rivoluzione, la passione di Dostoevskij per Anna e la strana attrazione per la sua figlia ragazzina… ci sono anche riferimenti a Delitto e Castigo, l’ispirazione per I Demoni; ma fra tutto, ciò che più mi è rimasto è il senso di perdita, di irreparabile; il rammarico di un uomo che non potrà mai più confrontarsi con il figlio, chiarirsi.

Ci sono passaggi bellissimi, in questo libro: dolorosi, intensi, amari. Sgradevoli, anche, e nel senso buono del termine: grande lo scrittore che riesce davvero a metterti un brivido di disagio.
Nel suo complesso non mi ha convinta del tutto, e non saprei nemmeno dire perché, ma se fossi una che sottolinea i romanzi, qui ci avrei consumato la matita.