Базирайки се на известни класически произведения като есетата на Платон, Сократ, Библията и митът за Орфей, Зюскинд обрисува една картина на двете основни движещи сили в човешкия живот - любовта и смъртта, тяхното влияние върху хората, различните видове любов и връзката между опиянението и смъртта.

Написана като есе, със съответните за едно есе отличителни характеристики, тази книга успява да разсмее и да внуши на читателя един лек цинизъм, който най-вероятно се дължи на тънкия хумор на автора.

Проникновените разсъждения на Зюскинд са достойни и за някоя лекция по антична литература, в университетите, в които темата за любовта, а и за смъртта е актуална и вълнува повечето млади хора.

Авторът на "Парфюмът" ни поднася малко по-различно произведение, но все така класно и на ниво. Възползвайте се!

Bueno, pues el insomnio ha sido el mejor aliado de mis lecturas. Este libro es pequeño y sin embargo contiene las dos grandes imposiciones al ser humano. La reflexión del autor se dirige más hacia la liga entre amor y muerte: son unos compinches que trazan el destino absurdo del ser-humano.
No tiene desperdicio la comparativa entre Orfeo y Jesucristo, el primero un humano que se redime en su fracaso, el otro un narcisista disfrazado que por vencer a la muerte dilapida gloria alejándolo totalmente de la humanidad.

Pocket-sized 74-page airily formatted paperback essay about love and then about death and then about both. Worth it for the bit about the elder Mann (I presume) and the young waiter or the kids getting it on in an Opel at a stoplight or the description of Kleist’s suicide pact. Reads wonderfully thanks to the late great Anthea Bell translation. Would have liked ten or twenty more autobiographical pages about the occasion for this essay — wonder why he wrote it? It came out in 2006, around the time the author was pushing sixty and hadn't published in about ten years. Wikipedia says he's become a literary recluse, so this, his last publication, could be combed for autobiographical suggestion I suppose? Seems like one of those essays that come out of research for a forthcoming novel. A slant explanation for something off-stage? Worth it if you see a cheap copy somewhere. Suskind has a teleportive descriptive gear he hasn’t failed to reach with ease in each of the three books I’ve read of his lately. Also probably helps that his English renditions were handled by two of the greatest translators from the German.

من أجمل وأقصر الكتب التي قرأتها.. عظيم.

The books open with a passage by St. Augustine:

n  If no one asks me about it, then I know what it is; but if someone asks me about it and I try to explain it to him, then I do not know what it is.n

I just love Patrick Süskind.

The opening quote is about time. Süskind co-opts it to talk about love. When I first read it, I thought it applied equally well to good programming. I think it really applies to any process of the mind that is deeply grounded in our personal experience. Each one of us has certain thoughts that we understand intuitively, through our unique experiences. When we try to explain these thoughts to someone else, we fail utterly because we cannot reason objectively about them and the other does not share our experiences.

This book is very short. Too short, actually. He starts down a number of promising avenues, but stops way too short. And in the latter parts, he gives a very one-sided opinion in his comparison between Orpheus and Jesus. I would have liked a slightly longer, more balanced exposition. He can still come to the same conclusions, but it would feel less forced.

I enjoyed reading the book. It brings up interesting questions. But I was left wanting for more. It felt a bit like a broken promise.

جميل جدًا.. سلس
مليء بالأفكار الممتعة

نص قصير ممتع جدًا عن الحب والموت. تمنيت لو أطال أكثر
3.5

يمكن اعتبار هذا الكتاب رسالة بحثية أدبية تاريخية موجزة ومحدودة، قام فيها زوسكيند بعرض مبسط لمفهومي الحب ثم العلاقة بين الحب والموت، أصابني بعض الاحباط في النصف الأول من الكتاب لقدر سطحية تناول مفهوم الحب سواء كما اظهرته ملاحظات زوسكيند الشخصية أو لما قرر الاستعانة به من شواهد أدبية تاريخية لعرض ذلك المفهوم بدءًا من أفلاطون وحتى العصر الحديث، ولكن جذبني النصف الثاني من الكتاب عندما قام بالبحث في اقتران الحب بالموت في ثلاث نماذج للأعمال الأدبية والتي قام باجراء مقارنة لموضع الموت بهم.. ما جذبني حقًا قصة أوروفيس ويوريديس..القصة الأكثر تأثيرًا والأبرز معنى في ثنائية الحب والموت لدي زوسكيند!
كتاب لطيف غير فلسفي علي عكس المتوقع..
-ياسمين-

تأملات فلسفية من منظور ميثولوجيا الموت والحب إيروس وثاناتوس، واسقاطها على الآن..
تأملات عميقة وشيقة

Deși am fost foarte încântată de celebrul său roman, "Parfumul", am rămas cu un gust foarte amar după ce am citit acest eseu al autorului de origine nemțească. Teza de la care pornește este legătura dintre iubire și moarte, Eros și Thanatos, și încercarea explicării acestei relații preluând diverse exemple: de la mitologia greacă la autori precum Thomas Mann sau Goethe. 

La început, autorul oferă trei exemple pentru dragoste: un cuplu de tineri sub douăzeci de ani care nu par a se potrivi unul cu celălalt dar care sunt mânați de un puternic instinct sexual într-o mașină, un cuplu vârstnic cu o diferență de ani considerabilă între ei care sunt invitați la o cină elegantă dar sunt mult prea pierduți unul în ochii celuilalt și, în sfârșit, un exemplu care nu-i este propriu autorului și anume, povestea de dragoste ce nu s-a concretizat niciodată dintre celebrul autor Thomas Mann și un oarecare chelner al unui restaurant. Concluzia la care ajunge după aceste exemplificări este că dragostea te orbește, te "tampește" chiar și de cele mai multe ori are un efect negativ asupra celor din jur căci oricare doi oameni care se iubesc ajung să se izoleze de restul societății. În cel de-al treilea exemplu, în care chelnerul a rămas în mintea autorului ca simplă muză, Süskind argumentează faptul că nici nu ar mai fi fost nevoie de mai mult, căci în cazul artiștilor Erosul se manifestă diferit.

Ce-i drept, mi-am dat puțin ochii peste cap, nu atât la exemplele preluate din extreme diferite ale manifestării dragostei, cât la concluziile radicaliste la care a ajuns autorul pornind de la acestea. Mai departe, Süskind ajunge să vorbească despre moarte, despre Thanatos, și încearcă același lucru, să definească iubirea pentru moarte sau moartea pentru iubire folosindu-se de niște exemple cunoscute. Sunt aduse în discuție lucrări precum Suferințele tânărului Werther și opera dramatică Tristan și Isolda, cât, de asemenea, și interpretarea unei poezii scrise de Goethe în care se reflectă opinia contradictorie a acestuia în legătură cu alegerea scriitorului Heinrich von Kleist de a se sinucide împreună cu iubita sa - sau, mai degrabă, cu privire la acest concept în general. Se face așadar o paralelă bine conturată între sinuciderea personajului Werther și sinuciderea reală a lui Kleist, ambele în numele iubirii dar pornind de la premise diferite. Deși m-am hrănit cu foarte multe informații noi din spațiul literar pe parcusul cărții până în acest punct, amprenta personală a lui Süskind m-a lăsat rece de fiecare dată.

Ajungem astfel la partea finală a acestei cărți și, anume, cea în care autorul compară povestea lui Orfeu cu viața lui Isus din Nazaret, cu precădere, scena învierii lui Lazăr. De foarte puține ori am ajuns să mă enervez atât de tare la un pasaj dintr-o carte, darmite la ultimele douăzeci de pagini, cu fiecare propoziție citită. Süskind încearcă să scoată în evidență faptul că oamenii apreciază mult mai tare fapta îndrăzneață a lui Orfeu, prin care a coborât în Infern pentru a cere reînvierea iubitei sale, Euridice, pe care ulterior a pierdut-o din nou, comparativ cu felul în care Isus a creat un "event mediatic" în ceea ce-l privește pe Lazăr, asigurându-se că are mai întâi o mulțime pe care să o convingă de Adevărul dumnezeiesc. Amuzant este faptul că Süskind menționează și în cazul lui Orfeu că tocmai nevoia de a avea un public a reprezentat unul din motivele pentru care acesta și-a întors privirea, împotriva înțelegerii cu zeii, pierzând-o astfel pentru a doua oară pe iubita lui. Personal, mi s-a părut că Süskind s-a implicat cu un afect negativ mult prea puternic în cadrul acestei demonstrații, ajungând cumva la concluzia că Orfeu este mai uman decât Isus Hristos, deși nu are vreo legătură cu teza de la care a pornit. Argumentele sale din această ultimă parte mi s-au părut prin urmare ilogice și chiar inutile, pe alocuri, căci m-aș fi așteptat să se limiteze la relația Eros-Thanatos, nu să aducă o critică plină de înverșunare la adresa creștinismului și a imaginii mesianice în cadrul viziunii colective. Cred că i-au scăpat multe puncte importante din vedere, autorul axându-se pe diverse paralele și aducând tot felul de citate din Banchetul sau Phaidros, cărțile lui Platon; atunci când a venit vorba de a-și aduce propria contribuție în adevăratul sens al cuvântului, Süskind a aruncat două-trei vorbe tăioase ca pentru a închide gura târgului și a mers mai departe într-o explicație ce și-a pierdut farmecul pe drum.

Apreciez în continuare noul aport de informații extrase din cadrul acestui eseu însă pot prin aceasta afirma că cea mai interesantă parte a sa este bibliografia, căreia într-adevăr îmi doresc să-i acord importanță, față de orice alte opinii și-a mai aruncat acest autor pe ici, pe colo. Se prea poate să mai revin cândva la vreuna din lucrările sale de ficțiune, însă această carte a fost o mare dezamăgire pentru mine.

ne kadar da iç karartan bir kitaptı öyle...
Edebiyatın da bir sınırı olmalı,umarım böyle bir kitapla bir daha karşılaşmam:)

جميل، أسلوب باتريك جامح ومباشر هنا.