...
Show More
Există trei tipuri de oameni: cei ce văd scriitorul drept ceea ce este el de fapt, cei care îl cred nebun, și cei care îl văd drept o ființă ideală, căreia greșelile nu îi sunt permise. De fapt, scriitorul este un om. Un om, într-adevăr deosebit prin talentul său de a putea crea la infinit lumi imaginare, al căror stăpân devine el însuși, dar a cărui viață este compusă din episoade pentru care poate ajunge câteodată să fie judecat, sau chiar desconsiderat de către societate, fiind la urma urmei, asemenea tuturor oamenilor, supus greșelii. Dar tocmai greșelile sunt cele care dau naștere unor capodopere, devenind o infinită sursă de inspirație. Acest lucru se întâmplă și în cazul romanului „Dama cu camelii”, scris de Alexandre Dumas-fiul, poveste ce are la bază idila dintre faimoasa curtezană Marie Duplessis și autor.
„Eu sunt de părere că nu poți crea personaje decât dacă ai studiat îndelung oamenii, după cum nu poți vorbi o altă limbă decât cu condiția să o fi învățat temeinic.”
Într-adevăr, Dumas-fiul are un talent aparte atunci când vine vorba de realizarea unui personaj, lucru evident în „Dama cu camelii”, datorat, poate, impactului pe care această poveste l-a avut asupra propriului său destin.
Romanul prezintă așadar povestea ultimilor ani de viață a unei curtezane foarte cunoscută din Paris, ce se numea Marguerite Gautier. Începutul este atipic, fiindcă nu mi se întâmplă foarte des să întâlnesc cărți care să înceapă cu sfârșitul. În primul capitol ne este prezentată o licitație ce are loc după moartea protagonistei. Deși naratorul-personaj nu o cunoscuse în adevăratul sens al cuvântului pe Marguerite, acesta este sensibilizat de vestea morții acesteia și decide să participe și el la licitație, chiar ajungând să cumpere o carte ce îi aparținuse fetei. Peste ceva timp, în pragul casei sale se prezintă un tânăr trist și bolnav, căutând cartea pe care i-o făcuse cadou femeii iubite, adică lui Marguerite. De aici începe acțiunea propriu-zisă a romanului, fiindcă cei doi bărbați se împrietenesc prin prisma protagonistei, naratorul-personaj fiind consumat de curiozitate în ceea ce privește viața tumultoasă a acestei curtezane, iar tânărul, care este de altfel și protagonistul romanului, numit Armand Duval, pentru a-și ușura existența măcinată de remușcări, este dispus și chiar dornic să-i povestească naratorului nostru idila dintre el și neînțeleasa, enigmatica și aspru-judecata Marguerite Gautier.
Acum nu o să vă povestesc ce se întâmplă mai departe în roman, deoarece nu doresc să-i răpesc din farmec, dar totuși, înainte de a termina această recenzie aș dori să mai evidențiez câteva lucruri.
În primul rând, aș dori să-mi exprim aprecierea față de modul în care autorul percepe și vorbește despre aceste femei, descriindu-le nu ca pe niște obiecte --cum le văd majoritatea oamenilor care beneficiază de pe urma serviciilor lor, și nu numai--, ci ca ceea ce sunt de fapt: niște ființe umane, cu un suflet atât de chinuit și de îndurerat, pe care oamenii ori nu le înțeleg, ori pretind că nu o fac.
„Dacă cele care o apucă pe drumul rușinoasei noastre meserii ar ști ce înseamnă asta, s-ar face mai degrabă cameriste. Dar nu, deșertăciunea de a avea rochii, trăsuri, diamante nu ne dă pace şi ne atrage; dai crezare la tot ce ți se spune, deoarece prostituția își are legea ei, şi încetul cu încetul îți distrugi sufletul, trupul, frumusețea; lumea se ferește de tine ca de o fiară, ești disprețuită ca un paria, nu ești înconjurată decât de oameni care îți iau întotdeauna mai mult, decât îți dau, şi într-o bună zi mori ca un câine, după ce-ai nenorocit pe alții şi te-ai nenorocit şi pe tine.”
Pentru mine una, aceste femei mereu au reprezentat o enigmă, sau mai precis mereu m-am întrebat motivul pentru care au ales să meargă pe această cale. Deseori văd cum curtezanele (voi folosi acest termen, deoarece cei pe care îi folosim în zilele noastre mi se par prea înjositori pentru a fi atribuiți unei ființe) sunt desconsiderate, batjocorite și obiectivate de către oameni, și nu mă pot abține să nu le compătimesc. De mici copii privim cum sunt tratate cu inferioritate, iar eu, la rândul meu am primit aceeași educație ca multe alte fete probabil, cu privire la așa zisele „scursuri umane ce trăiesc în păcat”. Cu toate acestea mă cuprinde un sentiment de nemăsurabilă milă de fiecare dată când trec pe lângă o femeie ca aceasta, văzându-i privirea goală și expresia tristă a feței, pe care toți ceilalți, se pare, sunt pregătiți să o ignore.
Așadar, pentru a nu mă abate de la subiect, văzând modul în care sunt descrise în roman aceste femei, mai ales dacă luăm în calcul faptul că autorul este bărbat și acțiunea se petrece în secolul al XIX-lea --când societatea avea, poate, și mai multe prejudecăți ca în zilele noastre--, pot spune că sunt profund impresionată.
Marguerite Gautier mi s-a părut un personaj extrem de realist, deoarece nu a fost conturată de către autor doar în alb sau negru, ci într-o multitudine de nuanțe de gri, asta aducând acest personaj și mai aproape de inima mea în care deja reușise să pătrundă. Am putut înțelege suferința profundă pe care o simțea zi de zi. La începutul romanului era extrem de rece și de nepăsătoare față de afecțiunile pe care le primea de la diverși bărbați, dar am ajuns să înțeleg că asta se datora faptului că aceasta conștientiza motivele ascunse și complexitatea egoismului celor ce doreau să-i devină amanți. Marguerite, deși considerată o cocotă oarecare, apreciată doar pentru frumusețea ei, era totuși o femeie foarte inteligentă și intuitivă când venea vorba de intențiile celor din jur.
Pot spune că s-a resimțit de-a lungul întregii narațiuni implicarea directă a autorului-personaj, deoarece numai un îndrăgostit putea face dintr-o întâmplare, care din păcate era destul de des întâlnită în Franța acelor vremuri, ceva atât de tragic. Moartea eroinei noastre pare a fi pusă mai degrabă pe seama iubirii destrămate, și nu a bolii de care suferea, un element ce denotă implicarea sufletească a autorului. Un scriitor detașat nu ar fi pus în umbră faptul că femeile mureau pe capete din cauza acelei boli în secolul respectiv și că supraviețuirea era de-a dreptul imposibilă. Însă poate tocmai în aceste detalii constă frumusețea operei, în punctul de vedere subiectiv al îndrăgostitului care scrie exagerat, în speranța de a putea reda o imagine nobilă a femeii pe care a iubit-o.
Acestea fiind spuse, tot ce îmi mai rămâne de făcut este să recomand la rândul meu această carte. Este o lectură clasică, care pe cât de ușoară, pe atât de captivantă, și la care pot spune cu sinceritate că m-aș întoarce cu plăcere.
„Eu sunt de părere că nu poți crea personaje decât dacă ai studiat îndelung oamenii, după cum nu poți vorbi o altă limbă decât cu condiția să o fi învățat temeinic.”
Într-adevăr, Dumas-fiul are un talent aparte atunci când vine vorba de realizarea unui personaj, lucru evident în „Dama cu camelii”, datorat, poate, impactului pe care această poveste l-a avut asupra propriului său destin.
Romanul prezintă așadar povestea ultimilor ani de viață a unei curtezane foarte cunoscută din Paris, ce se numea Marguerite Gautier. Începutul este atipic, fiindcă nu mi se întâmplă foarte des să întâlnesc cărți care să înceapă cu sfârșitul. În primul capitol ne este prezentată o licitație ce are loc după moartea protagonistei. Deși naratorul-personaj nu o cunoscuse în adevăratul sens al cuvântului pe Marguerite, acesta este sensibilizat de vestea morții acesteia și decide să participe și el la licitație, chiar ajungând să cumpere o carte ce îi aparținuse fetei. Peste ceva timp, în pragul casei sale se prezintă un tânăr trist și bolnav, căutând cartea pe care i-o făcuse cadou femeii iubite, adică lui Marguerite. De aici începe acțiunea propriu-zisă a romanului, fiindcă cei doi bărbați se împrietenesc prin prisma protagonistei, naratorul-personaj fiind consumat de curiozitate în ceea ce privește viața tumultoasă a acestei curtezane, iar tânărul, care este de altfel și protagonistul romanului, numit Armand Duval, pentru a-și ușura existența măcinată de remușcări, este dispus și chiar dornic să-i povestească naratorului nostru idila dintre el și neînțeleasa, enigmatica și aspru-judecata Marguerite Gautier.
Acum nu o să vă povestesc ce se întâmplă mai departe în roman, deoarece nu doresc să-i răpesc din farmec, dar totuși, înainte de a termina această recenzie aș dori să mai evidențiez câteva lucruri.
În primul rând, aș dori să-mi exprim aprecierea față de modul în care autorul percepe și vorbește despre aceste femei, descriindu-le nu ca pe niște obiecte --cum le văd majoritatea oamenilor care beneficiază de pe urma serviciilor lor, și nu numai--, ci ca ceea ce sunt de fapt: niște ființe umane, cu un suflet atât de chinuit și de îndurerat, pe care oamenii ori nu le înțeleg, ori pretind că nu o fac.
„Dacă cele care o apucă pe drumul rușinoasei noastre meserii ar ști ce înseamnă asta, s-ar face mai degrabă cameriste. Dar nu, deșertăciunea de a avea rochii, trăsuri, diamante nu ne dă pace şi ne atrage; dai crezare la tot ce ți se spune, deoarece prostituția își are legea ei, şi încetul cu încetul îți distrugi sufletul, trupul, frumusețea; lumea se ferește de tine ca de o fiară, ești disprețuită ca un paria, nu ești înconjurată decât de oameni care îți iau întotdeauna mai mult, decât îți dau, şi într-o bună zi mori ca un câine, după ce-ai nenorocit pe alții şi te-ai nenorocit şi pe tine.”
Pentru mine una, aceste femei mereu au reprezentat o enigmă, sau mai precis mereu m-am întrebat motivul pentru care au ales să meargă pe această cale. Deseori văd cum curtezanele (voi folosi acest termen, deoarece cei pe care îi folosim în zilele noastre mi se par prea înjositori pentru a fi atribuiți unei ființe) sunt desconsiderate, batjocorite și obiectivate de către oameni, și nu mă pot abține să nu le compătimesc. De mici copii privim cum sunt tratate cu inferioritate, iar eu, la rândul meu am primit aceeași educație ca multe alte fete probabil, cu privire la așa zisele „scursuri umane ce trăiesc în păcat”. Cu toate acestea mă cuprinde un sentiment de nemăsurabilă milă de fiecare dată când trec pe lângă o femeie ca aceasta, văzându-i privirea goală și expresia tristă a feței, pe care toți ceilalți, se pare, sunt pregătiți să o ignore.
Așadar, pentru a nu mă abate de la subiect, văzând modul în care sunt descrise în roman aceste femei, mai ales dacă luăm în calcul faptul că autorul este bărbat și acțiunea se petrece în secolul al XIX-lea --când societatea avea, poate, și mai multe prejudecăți ca în zilele noastre--, pot spune că sunt profund impresionată.
Marguerite Gautier mi s-a părut un personaj extrem de realist, deoarece nu a fost conturată de către autor doar în alb sau negru, ci într-o multitudine de nuanțe de gri, asta aducând acest personaj și mai aproape de inima mea în care deja reușise să pătrundă. Am putut înțelege suferința profundă pe care o simțea zi de zi. La începutul romanului era extrem de rece și de nepăsătoare față de afecțiunile pe care le primea de la diverși bărbați, dar am ajuns să înțeleg că asta se datora faptului că aceasta conștientiza motivele ascunse și complexitatea egoismului celor ce doreau să-i devină amanți. Marguerite, deși considerată o cocotă oarecare, apreciată doar pentru frumusețea ei, era totuși o femeie foarte inteligentă și intuitivă când venea vorba de intențiile celor din jur.
Pot spune că s-a resimțit de-a lungul întregii narațiuni implicarea directă a autorului-personaj, deoarece numai un îndrăgostit putea face dintr-o întâmplare, care din păcate era destul de des întâlnită în Franța acelor vremuri, ceva atât de tragic. Moartea eroinei noastre pare a fi pusă mai degrabă pe seama iubirii destrămate, și nu a bolii de care suferea, un element ce denotă implicarea sufletească a autorului. Un scriitor detașat nu ar fi pus în umbră faptul că femeile mureau pe capete din cauza acelei boli în secolul respectiv și că supraviețuirea era de-a dreptul imposibilă. Însă poate tocmai în aceste detalii constă frumusețea operei, în punctul de vedere subiectiv al îndrăgostitului care scrie exagerat, în speranța de a putea reda o imagine nobilă a femeii pe care a iubit-o.
Acestea fiind spuse, tot ce îmi mai rămâne de făcut este să recomand la rândul meu această carte. Este o lectură clasică, care pe cât de ușoară, pe atât de captivantă, și la care pot spune cu sinceritate că m-aș întoarce cu plăcere.
