I never thought I would love a book with a theme like that so much.But I did.Such a beautiful,heart-breaking love story.Truly sad and realistic.I found the writing style truly mesmerizing, not at all austere on the contrary very easy to read.The way the story is built,in rewind, made me incredibly curious to find out more about this story.The scene in the cemetery where Armando sees the corpse of Margarita is one of the most powerful ones in literature.Pretty amazing and horrifying.The characters?Wow!The way the author analyzes their misdemeanors,thoughts and feelings makes you think that they are real people and although this story concerns predicaments hard to find nowadays the philosophical deductions can be applied today.Some of the best quotes ever.

if 2 + 2 = 4
then impulsiveness + dense mc = disaster

Era da tanto che non leggevo un super classico così toccante!
“Essere amato da una fanciulla casta, rivelarle per primo lo strano mistero
dell’amore, è certo una grande felicità, ma è la cosa più semplice del mondo.
Impadronirsi di un cuore non abituato agli assedi, è come entrare in una città aperta
e senza difese.
Ma essere veramente amati da una cortigiana, è una vittoria ben diversamente
difficile. In loro il corpo ha logorato l’anima, i sensi hanno bruciato il cuore, il vizio
ha corazzato i sentimenti. Le parole che si rivolgono loro, esse le conoscono da un
pezzo, conoscono i mezzi che si adoperano, e l’amore stesso che ispirano, esse
l’hanno venduto. Amano per mestiere, non per slancio. Sono protette dai loro calcoli
meglio di quanto una vergine non sia protetta da sua madre e dalle mura del
convento; e così hanno inventato la parola “Capriccio” per definire quegli amori non venali che si concedono di tanto in tanto come riposo, come scusa, o come consolazione: simili in questo a quegli usurai che strozzano mille persone e che credono di riscattarsi prestando una volta mille franchi a qualche povero diavolo che muore di fame, senza pretendere interessi e senza chiedere la ricevuta.


E’ il narratore che in prima persona ci racconta la storia della signora delle camelie, così come casualmente ne venne a conoscenza e come lasciò un’impronta sulla sua esistenza.
“Marguerite era bella, ma se così tanto scalpore suscita la vita stravagante di quelle donne, altrettanto poco ne suscita la loro morte. Sono stelle che tramontano così come sorsero, senza fulgore”.
Il racconto segue il filo dei ricordi del giovane Armand Duval, dopo la morte della donna, descrivendo il sentimento forte, febbrile che si impossessò di lui, dal momento in cui la vide per la prima volta, fino al momento della sua morte.
Quella della cortigiana non è una vita facile. La si sceglie per svariati motivi, come se non se ne potesse fare a meno ma logora il fisico come il cuore, ne è ben cosciente Marguerite: “ Sono stanca, insomma, di veder sempre gente che viene a chiedermi la stessa cosa, che mi offre denaro e con questo crede di essere a posto. Se quelle che intraprendono il nostro vergognoso mestiere sapessero di che cosa si tratta, preferirebbero diventare cameriere. Ma no; l’ambizione di avere vestiti, carrozze, gioielli, ci travolge; si crede a quello che si sente dire, perché la prostituzione ha una sua fede, e a poco a poco ci si logora il cuore, il corpo, la bellezza; si è irritate come bestie feroci, disprezzate come paria, circondate solo da gente che prende sempre più di quanto non dia, e un bel giorno si crepa come cani, dopo aver rovinato gli altri e se stesse”.
E Duval è per Marguerite il riscatto da una vita spenta, anche se trascorsa sotto i riflettori dei migliori teatri di Parigi, fra vestiti, pizzi, trine, carrozze e feste. Duval è per lei quel briciolo di amore che nessuno le ha mai concesso per se stessa, per la donna che rimane quando tutte le luci sono spente, per quegli occhi scintillanti di febbre, per quelle labbra che stillano gocce di sangue come fossero il prezzo da pagare per questi sprazzi d’amore rubati alla vita.
E lei stessa sa di non potersi più salvare, ma ha ancora una speranza di salvare chi ama. Sacrificarsi per il suo Amore è l’unica cosa certa e giusta che può fare. E la fa.
La sua vita dissoluta è un tendersi verso l’unico atto d’amore cosciente che la aspetta, e la salva.
Marguerite è il simbolo della bellezza, della caducità delle cose del mondo, del fiorire e dello sfiorire al tempo stesso, del Tempo che passa, della Morte che incombe. Marguerite è Vita e Morte insieme, è Bene e Male!
Il libro è un memento, alla condizione della donna, tanto spesso schiacciata dalle convenzioni sociali , dall’amor proprio, dal potere; un grido di compassione verso i reietti della società, tanto spesso lucenti in vita quanto bui un secondo dopo che abbiano chiuso gli occhi e dimenticati per sempre, una corruzione dell’animo che si espande come la peste, senza nessuna pietà per chi soffre da solo.
Struggenti le parole d’amore che l’autore riserva alla protagonista. E ancora più belle quelle rivolte a Lei, quella che tutto guarda e che sempre rimane impassibile, crogiolandosi nella sua meravigliosa Bellezza dalle mille forme: Parigi!

Ah, un altro Alexandre Dumas che mi rovina la vita!

داستان کلاسیک یک عشق نافرجام، من کتاب رو خیلی دوست داشتم و ترجمه‌ی خوب و روانش باعث شد دو روزه بخونم. پایان فوق‌العاده تلخ

n  

How do you suppose the kept women in Paris could live in the style they do, if they had not three or four lovers at once?

n
It's very easy to see how this book translates so perfectly into opera (La Traviata) as every emotion is heightened: lovers weep, obsess, throw dramatic hissy fits, swoon and, ultimately, die beautifully.

Along the way, though, Dumas fils anchors all the emotion through the dispassionate accounts of the economics of a courtesan: we learn precisely how much Marguerite needs to live her lavish lifestyle, exactly what Armand's income is, and how much other men are prepared to pay. Each element balances the other so that the rash passions are offset by financial realities - in both the markets for female flesh and love, poor Marguerite just can't win.

از بهمن ماه سال گذشته بخاطر یک سری مشکلات و بیماری مادرم از کتاب دور شدم .کتاب سایه باد رو دو مرتبه نیمه رها کردم و فک کنم مثل دفعه دوم بازم مجبورم از ابتداش شروع کنم.تا به الان که باز قسمت شد کتاب دستم بگیرم خیلی خوشحالم ،نمی دونم احساس میکنم این شادیم مثل کسی هست که بعد مدتها رفیق صمیمیش رو میبینه.
(البته غیر کتاب رفیقی ندارم) ⁦⁦ ⁦⁦⁦:⁠'⁠(⁩
در مورد کتاب مادام کاملیا بخوام بگم :
ازون کتابهاست که همون اول کتاب پایانش رو حدس میزنی
و تقریباً صد صفحه آخر کتاب جالب میشه و گیرا هست و باید در اوایل کتاب صبور بود و
نویسنده در ابتدای کتاب چندین بار بیان می‌کنه که داستان بر اساس واقعیت هست و دلیل این چند بار تاکیدش رو متوجه نشدم.
نویسنده کتاب حاصل یک رابطه نامشروع هست و احساس میکنم این موضوع خودش دلیلی بوده برای نوشتن همچین کتابی
این پایین یه قسمتی رو لو میدم

Povestea de dragoste dintre Violetta si Alfredo ma induioseaza. Dupa cum se stie, pentru creatia sa, Verdi s-a inspirat din romanul "Dama cu camelii" a lui Dumas fiul, care infatiseaza tumultoasa si trista poveste a lui Marguerite Gautier, o curtezana celebra si frumoasa cu modestul avocat de familie buna Armand Duval.
Acesta este un roman de moravuri si prezinta conditia femeii intretinute la Paris, ce traia in mare lux bucurandu-se de celebritate ca marile figuri aristocrate, actritele ori divele.
Printre marii autori care au abordat acest subiect se mai numara si Victor Hugo ("Marion Delorme"), Musset ("Bernerette"), Alexandre Dumas ("Fernande") sau Balzac ("Stralucirea si suferintele curtezanelor").
Aici avem insa si o fina observatie psihologica asupra sentimentelor si trairilor acestor femei, exprimandu-se o oarecare mila pentru ele, in loc de judecata si dispret.
Romanul debuteaza cu o imagine cutremuratoare, de o mare tristete, in care dupa moartea lui Marguerite, creditorii ii scot la licitatie bunurile si toata lumea se inghesuie sa priveasca si sa judece lucrusoarele intime ale fostei curtezane. Acestea provoaca mare senzatie, mai ales ca unele dintre ele au blazonul sau initialele domnilor care le-au daruit.
Armand Duval poarta o iubire pura pentru Marguerite, desi el stie ca ea apartine altor barbati. Indisponibilitatea ei sentimentala este mai atragatoare si in ciuda faptului ca trupul ei ii este disponibil, inima ei este ferecata. Ea insa ajunge sa il iubeasca cu adevarat dar destinul se va impotrivi fericirii lor.
Marguerite este denumita 'dama cu camelii' pentru ca in fiecare seara se duce la teatru si timp de 25 de seri poarta o camelie alba iar 5 zile una rosie.
Textul atinge sensibilitatea cititorului fiind plin de invataturi si aforisme astfel ca am selectat mai jos cateva dintre ele:
"A birui o inima neobisnuita cu atacuri, e ca si cum ai intra intr-un oras deschis, lipsit de garnizoana. [...] A fi iubit insa de o curtezana e o victorie mult mai diferita."
"...femeii care n-a invatat prin educatie ce este binele, Dumnezeu ii deschide doua cai care o pot readuce pe drumul drept: suferinta si iubirea."
"Ce poate fi mai trist decat batranetea viciului, mai cu seama la o femeie?"
"Dar cei care o iubisera pe Marguerite erau nenumarati, iar cei pe care-i iubise ea inca nu puteau fi numarati."
"Exista barbati gata sa-si iroseasca toata viata si care nu obtin nimic de la noi, exista altii care ne poseda in schimbul unui buchet de flori. Inima noastra are capricii - e singura ei distractie si singura scuza."

XIN LỖI MÀ LÀM CHI, NGƯỜI YÊU HỠI!

Đến bao giờ tình yêu mới thôi là đề tài vĩnh cửu của văn chương thi ca sân khấu điện ảnh hội họa? Đến bao giờ chúng ta mới từ bỏ ý nghĩ chết vì người mình yêu hay yêu (mãi) người chết vì mình? Đến bao giờ anh và em mới ngưng xốn xang nhịp đập vì tình yêu?

Tình yêu, mi là ai?

Trà hoa nữ trả lời độc giả với luồng hơi thở ngập tràn vị bi lụy. Trong từng lối xưng hô và từng câu thư. Trong mỗi hồi ghen tuông và mỗi bận giận hờn. Cả trong mọi cơn ho lúc bệnh tật cũng như gào thét khi hấp hối. Hay những lời xin lỗi chóng vánh và lòng vị tha vô cùng tận. Tất cả đều thổi lên một câu chuyện tình yêu có cổ điển và cố nhiên có cổ hủ, có kinh điển rồi có luôn cả kinh dị.

Cổ điển và kinh điển thì đã rồi. Còn cổ hủ và kinh dị bởi độc giả này áp đặt quan điểm của thế kỷ XXI vào câu chuyện có bối cảnh giữa thế kỷ XIX. Đây chính là trở ngại thời đại khó lòng tránh khỏi của một số cuốn ôm cả hai dòng điển nên đừng trách người viết bài.

Maguerite, đối với Armand là yêu từ cái nhìn đầu tiên, là yêu sau hai năm cách biệt nhưng là yêu đến ghen tuông nhỏ nhen dẫn đến hận cừu mù quáng và kết bằng trả thù ngu ngốc. Ôi, anh ph���i đau đớn, anh phải hối hận. Đáng!

Vì Armand, đối với Maguerite là yêu bằng trái tim trinh trắng trong một cơ thể vấy bẩn và bệnh tật, là yêu bằng lòng bao dung dễ dãi lẩn quẩn trong vòng lặp tuần hoàn nhưng hy sinh theo cách quá ư dại khờ, nhân danh tình cha.

Tình yêu, mi đui mù!

Còn nhớ ông của Saku-chan đã làm tôi thổn thức ra sao trong Socrates in love với ý định đào mộ trộm tro cốt người bà hờ của cậu để thực hiện ước nguyện được bên nhau, khi ông cũng trở về cát bụi. Đó là sau mấy chục năm. Còn ở đây, Armand khiến tôi choáng váng, bàng hoàng, ngỡ ngàng đến nổi da gà khi anh nói muốn được nhìn mặt người yêu lần cuối cùng. Thế thì phải đổi mộ. Sau ngày mai táng độ chừng trên dưới hai tháng.

Armand đã yêu trong đau đớn và yêu trong hối hận đến như thế!

Giá căn bệnh lao cũng hủy hoại lòng vị tha của Maguerite!

“Chỉ đàn ông mới có can đảm giận dai thế thôi.” Ôi, chính cô mới nên được nghe câu ấy với ngôi vị đàn ông hoán đổi thành đàn bà. Và nếu bạn đọc bản dịch của Hải Nguyên thì câu đó sẽ là: “Chỉ những người đàn ông mới có đủ sức mạnh để không tha thứ.” Chẳng rõ ai dịch sát nguyên tác hơn nhưng tôi là tôi thích lối đối đáp yêu đương giận hờn ghen tuông của Nguyễn Bích Như trong bản năm 1987 hơn. Nếu tôi cho nội dung 3* thì phần dịch thuật sẽ thêm 1* nữa nhưng tội nghiệp em, lỗi morat không ít chút nào. Thôi 3* nhé, kệ mẹ mang tiếng trù dập văn học kinh cổ điển.

Một là tiểu thuyết, một là bán tự truyện, cả Socrates in love và Trà hoa nữ đều là những câu chuyện tình yêu buồn. Nhưng chắc đổ lỗi tại thời đại thôi chứ tôi thích cuốn của Katayama Kyoichi hơn của Alexandre Dumas con, dù cho hạng sao không nói lên điều đó.

Tái bút: (Bắt đầu) viết vào ngày 12/3/2017 - 170 năm sau ngày nhân vật vô danh đọc được tờ yết thị phát mãi các di vật trong căn phòng của cô đào chảnh chọe và dễ thứ tha Maguerite Gauthier, người yêu của anh chàng si tình mà mít ướt Armand Duval.

O carte despre sacrificiu, iubire și prejudecăți foarte bine scrisă.
Îmi doresc mult ca la un moment dat să o recitesc, dar dacă încă îmi amintesc povestea după 12 ani de la citirea ei, pot spune că o recomand, foarte mult mi-a plăcut.

Quattro stelle e non cinque perché è sì un classico, ma non un capolavoro.
Quattro stelle e non tre perché, stucchevolezze a parte, mi ha emozionata (e molto), soprattutto con le lettere scritte da Margherita ad Armand.
Quattro stelle perché da non lettrice di storie d’amore (quale io sono) è stato bello, per una volta, sentirmi un’inguaribile romantica.

"¡Tiene la amante más apetecible de París, lo recibe en un piso magnífico, está forrada se diamantes, no le costará un céntimo si quiere, y todavía no está contento!"

La obra tiene un gran parecido al capítulo de "Manon Lescaut" editado muchas veces como un libro del abate Prévost. Esa obra ya la había leído así que muchas cosas no tuvieron quizás esa "novedad" de la trama o argumento principal de la obra que en resumidas cuentas trata de la relación de un hombre "bueno" y una mujer "mala". Es interesante que tiene muchas similitudes e incluso es mencionado en la obra e incluso leído por los dos principales personajes que por momentos parece inspirar a alguno de ellos en determinados momentos. Por supuesto he leído muchos otros libros de este "género" como también podría hablar de "En busca del tiempo perdido" de Proust en el cual el argumento es bastante parecido. Sin embargo también me encanta poder apreciar que aunque pueda haber leído libros muy hermanados en la relación amorosa siempre se pueda apreciar otras maneras de contar historias, otras particularidades del carácter de los personajes y desde luego diferencias en los aspectos sociales y culturales.
La historia nos es contada en primera persona casi siempre cuando primero el autor va a una subasta y descubre a la hermosa y joven Marguerite Gautier ya fallecida y cuyas cosas se están vendiendo para pagar sus numerosas deudas. Posteriormente en su búsqueda filosófica social el autor se encuentra con Armand Duval, joven amante de Marguerite apodada como "La dama de las camelias" quien le cuenta la historia de su amor con ella.

"Las palabras que se les dicen ya hace mucho tiempo que se las saben, los medios que se emplean con ellas mis conocen de sobra, y hasta el amor que inspiran lo han vendido. Aman por oficio y no por atracción"

El relato aquí nuevamente se hace en primera persona y de manera psicológica e incluso un poco realista nos va contando todas las escenas. Reparé desde luego en el estilo de Dumas hijo que quería compararlo (pues es la primera vez que leo un libro suyo) con el de su padre. Hay una gran diferencia desde luego, encuentro a Dumas hijo más emparentado con el estilo de Musset (al que también menciona en la obra) o incluso más parecido a Proust por momentos. Aún así su estilo no me deslumbró. Creo que tiene bastante de un sentido patético - romántico que hace descollar a la novela sobre otras. Mejor dicho éste es el punto fuerte para mí de la obra. A pesar de todo su final fue el que me hizo levantar la puntuación pues por momentos en la parte particularmente personal encontré el libro como una serie de excusas del comportamiento sobre todo de Marguerite y en parte de Duval que me parecieron absurdas. Creo que se puede decir que el final eleva a la heroína pero a un costo excesivo.

"Los hombres, en vez de estar satisfechos de que se les conceda durante mucho tiempo lo que apenas hubieran esperado obtener una vez, piden cuentas a su amante del pasado, del presente y hasta del futuro. A medida que se acostumbran a ella, quiten dominarla, y, cuanto más se les da todo lo que quieren, tanto más exigentes van haciéndose"

Marguerite es una persona que se considera a sí mismo una prostituta, se acuesta con diversos hombres quienes pagan sus servicios comprándole cosas caras, trajes y una serie de comodidades como fiestas para sus amigos. También es una persona de poca instrucción y desde luego todo esto le da un tinte realista. Se nota lo autobiográfico de este libro por lo bien que pueden representar a los personajes muchas frases y parlamentos que van con su forma de ser. Así Marguerite tiene a un viejo duque que la trata como "a su hija" y le paga miles de francos y luego se ve en el tiempo que Duval se relaciona con ella a otros condes.
La idea centra del libro es el "amor verdadero" si podemos llamarlo así que nace entre los dos, y esa justificación de que ambos lo sienten es lo que parece importarles más a esta pareja a lo largo de la historia. Con sus caídas y sus momentos de paz verdadera.
A pesar de las palabras finales del autor la historia parece ensalzar o reinvindicar a la cortesana de la época es por ello que fue esta obra tan criticada. El querer "demostrar" que era posible que esta clase de mujeres tenga sentimientos realmente nobles y tenga todo el derecho del mundo a una reinvindicación o una reconversión sincera y honesta.

"Lo que pasa es que más entretenidas siempre prevén que las amaran, pero nunca que amarán ellas; si no, irían ahorrando dinero y a los treinta años podrían permitirse el lujo de tener un amante gratis"

Mención aparte merece el personaje de la Sra. Prudence Duvernoy real ex cortesana que sabiendo bien el oficio ayuda a Marguerite sirviéndole de dama de compañía. Su conocimiento, su desparpajo y su frialdad al pintar la relación de ambos y sus consecuencias son sorprendentes y muy típicas de personajes como ella. No duda en hacerles ver la parte material sobre todo a Armand a quien asegura que aunque se amen ella lo arruinará y que es una injusticia para la pobre Marguerite que deje del lado el dinero por amarlo a él.
El tema de la tuberculosis que aqueja a Marguerite también es un evento mayúsculo aunque siendo autobiográfico es probable que sea una realidad calcada. Pues a lo largo de la novela la enfermedad es descrita de una manera muy fidedigna, tan realista y ello tiene también repercusión en la trama. Es un elemento de alguna manera innovador en las obras de ese tiempo.

"El amor verdadero siempre nos hace mejores, cualquiera que sea la mujer que lo inspira"