نتونستم باهاش ارتباط برقرار کنم
حتی چندبار از اول شروع کردم و حتی چند نقد دربارش خوندم اما فایده ای نداشت

The story was confusing,the end upset me,and i feel depressed after finishing it....may be it wasn't the right time for me to read it...
the part about his mysterious blue notebook,and how it give Sidney Auster's protagonist,some kind of power over his writing.... and it's effective impact in changing the direction of the story from time to time, was the only interesting thing .....

"Those notebooks are very friendly, but they can also be cruel, and you have to watch out you don't get lost in them," warns Trause.

3.5 stars

After a recent accident and subsequent time in the hospital, author Sidney Orr walks into a new stationary shop and purchases a blue Italian-made notebook. Something about the notebook calls to him and his inspiration to write returns when he takes pen to paper. The notebook becomes the main focus of his life over the course of less than two weeks. He loses time, begins a novel only to lose the thread of it just as it was beginning to get off the ground, works out the rough idea for a screenplay and modern adaptation for The Time Machine, and suffers through several person real-life crises, his hold on reality a thin strap to which he's either tethered and clinging.

Austers all the way down, he's written himself as a writer who then writes himself into a novel as a writer.... It's an interesting way to delve into the psyche of the way authors create their stories and characters, a labyrinthine spiraling that involves writing what they know and simultaneously losing their grip on reality and the very problems that will later inspire those stories.

While this was fairly captivating, with Auster's Woolfian sentences beautifully constructed, it seemed to lack some other quality that could've brought it out of the clouds of musings and the self-reflective trails coming from its engine.

Audiobook, as narrated by the author: I don't know if Auster's book(s) wouldn't be better served with another performer's interpretation and take on the narration, I get the sense that Auster has trouble trusting someone else with his words. An interesting spot for a writer who presumably needs readers, but I forgive him because I'm not sure he's wrong and I don't really have a specific problem with his narration. Just an interesting and unanswerable situation.

That's one of the worst books I've ever read: it's the first book by Paul Auster I've read (and it will be the last one too). Auster has no clue how much his characters are superficial, mean, materialistic, opportunistic, selfish, almost sociopath and lacking of any basic human value (love, family, marriage, friendship, loyalty, trust are just empty words to any of them). 'till the end, I hoped that characters lacked of any positive side on purpose, but I was wrong. Auster had no clue, I bet he thought to have pictured deep, caring, lovely, all round characters, and not the "summa" of what a human being SHOULD NEVER be.
After more than a year, this novel and its characters are still in my nightmares. I must admit the characters are quite realistic, because I have met such people in my life, BUT I've never read a writer who has no idea that people like he writes about are superficial, mean, materialistic, opportunistic, selfish etc. (see above).

The style is good, do not get me wrong, but the characters really frighten me. Think to the worst and that's the half.

EDIT. The plot include a novel into a novel, a tacky deus ex machina, the idea of writing as medicine/therapy, and a couple love stories (hahahaha). However, every aspect of the plot is not well developed, or well balanced. The main love story doesn't exist because the characters are simply not able to love anybody, but they fancy themselves in love. The secondary plot was more interesting than the primary one but it ended into a blur, while the primary plot ended into a farce.

E absolut sigur că, dacă Noaptea oracolului este primul roman de Paul Auster pe care-l citesc, nu va fi și ultimul. Ce bucurie, cartea aceasta! Totul, absolut totul, mi-a amintit de generozitatea marii literaturi, accesibilă și complexă în același timp, lipsită de prejudecăți și de elitisme.

Mai întîi, e povestea bîjbîielilor naratorului scriitor prin arta și viața proprie, după o misterioasă și aproape fatală boală, într-un amestec de fire epice „reale” și ficționale.

Povestea, simplă și luxuriantă în același timp, are o structură textuală destul de sofisticată, combinînd mai multe tehnici – intertextualitatea (de exemplu, episodul Flicraft din Dashiell Hammett), metatextualitatea și metaficționalitatea (povestea construcției poveștii din caietul albastru ca și notele de subsol), povestea în ramă multiplă (de exemplu, Orr-Flitcraft-Nick), cîteva mises en abîme (camera unde e închis Nick, din care Orr nu mai știe cum să-l scoată și pe care o visează Grace, sau destinul prietenului lui John și cel al lui Orr), și desigur paratextualitatea (ca includerea unei pagini reale dintr-o carte de telefon a Varșoviei din 1937-38).

John Homans, în recenzia sa din New York Magazine (cu inspiratul titlu n  Blue’s Cluesn) găsește că romanul e un talmeș-balmeș fire narative lăsate să atîrne, comparîndu-l cu un glob de zăpadă, dar părerea mea e că, dimpotrivă, textul e perfect unitar și că titlul (dacă tot am vorbit de paratextualitate) oferă cea mai bună cheie de lectură, mai ales în varianta originală, Oracle Night, în care cuvîntul oracol poate fi interpretat atît ca substantiv cît și ca adjectiv, în acest ultim caz ideea de întuneric fiind si mai bine subliniată.

Dar ce oracol prezice toate întîmplările rele care se vor întîmpla? Mai mult, cîte oracole există? Eu am găsit, la repezeală, cel puțin două: John Trause și caietul albastru, muza și spațiul ficțional contrariind fiecare în felul ei granița dintre real si imaginar. Eroul narator pășește pragul Palatului de hîrtie, intrînd, chiar înainte de a găsi caietul albastru, pe tărîmul magic al ficțiunii:

Presupunând că povestea pe care o voi spune imediat are vreo noimă, cred că atunci a început totul — în acele câteva secunde când singurul zgomot rămas pe lume a fost cel al creionului.

Caietul albastru îl „răpește” din lumea reală, făcîndu-l ba invizibil (soția sa Grace nu-l vede în cameră și presupune mai apoi că era la baie, unde el nu-și aminteste să se fi dus), ba surd la zgomotele din jur (cînd se ridică de la masa de lucru, găsește două mesaje pe robot, deși nu auzise telefonul).

Și „muza” Trause amestecă planurile. El i-a povestit despre Flitcraft din Șoimul maltez inspirîndu-l să înceapă să scrie povestea lui Nick Bowen. Și tot el îi povestește drama unui poet francez care, convins că din cauză că a compus un poem despre moartea unui copil a murit propriul lui copil, a hotărît să nu mai scrie vreodată și s-a ținut de cuvînt. La început, Sydney respinge teoria existenței vreunei legături între imaginație și realitate, fiind de părere că autorul s-a pedepsit degeaba pe baza unei coincidențe oribile, dar John îl contrazice:

Tot ceea ce e omenesc e real și uneori știm că se va întîmpla ceva înainte să se întîmple, chiar dacă nu sîntem conștienți de asta. Trăim în prezent, dar viitorul e înăuntrul nostru clipă de clipă. Poate că asta-i și chestia cu scrisul, Sid. Nu să consemnezi evenimente trecute, ci să faci să se întîmple lucruri în viitor.

Deși afirmă că arta nu poate influența realitatea, naratorul decide să distrugă caietul albastru, care conținea nu numai povestea împotmolită a lui Nick, ci și speculațiile sale privitoare la comportamentul soției sale Grace. Gestul său însă, departe de a pune punct istoriei, e începutul unui coșmar, ceea ce-l determină să-și reconsidere poziția despre scriitorul francez și să-i dea dreptate lui John, că avem uneori premoniții și că cele nouă zile de septembrie ale anului 1982, cu eșecurile și greșelile lor (povestea ratată, scenariul de film respins, soția pe care o înșelase) fuseseră doar un preludiu:

Viitorul era deja în mine și mă pregăteam pentru catastrofele care aveau să vină.

Bineînțeles, așa cum se întîmplă cu operele mari, abia dacă am deslușit cîteva fire ale desenului din covor. Dar pentru că recenzia mea e deja prea lungă am să mă opresc aici, încheind cu vorbele lui Peer Conrad dintr-o recenzie publicată în The Guardian (pe care o puteți citi în engleză aici), într-o traducere destul de aproximativă:

„Noaptea oracolului denunță, cu talent și înțelepciune, obiceiul romancierilor de a se autoamăgi. Și totuși, ce formă literară ar putea descrie mai bine dezordinea lipsită de valențe artistice din viața reală?”

4.5 *
E atat de curgatoare povestea, imbinata perfect cu toate celelalte povesti tip carte in carte, incat am citit-o pe nerasuflate.
Inca un roman marca Auster, care m-a delectat, despre neprevazutul ascuns in cotidian si despre compromisuri ce devin bombe cu ceas, cand te astepti mai putin. Despre fantastica putere a cuvintelor de a schimba vieti, de a crea pe viu dramele ce initial erau doar in minte si apoi pe hartie.
Am mai spus ca Paul Auster e magician neintrecut si nu se dezminte nici acum.

Sadly Paul Auster died a few weeks ago, and yet here I am feeling lucky to not have read all of his books yet. Oracle Night is my firth Auster book and it didn't disappoint even though this was my least favorite book by him over all. That said, it felt like looking at a surealistic painting, so I might need to read this one a second time. It's a story within a story, it has some breathtaking moments, some frowning scenes and some jaw dropping details. The writing, as you can expect, is absolutely beautiful and this is what makes me love Auster's books so much. So even though I'm giving it somewhere between 3.5 and 3.75 stars, I still feel it's one of his classics and I was very happy to read it. Such a shame we now will have to miss him. So do yourself a favor, if you haven't read an Auster book yet, pick one up and let yourself go in his worlds. you won't regret it.

رواية معقدة ومتشعبة وصعبة الفهم. لمؤلف يتعافى من مرض خطير ويجاهد بصعوبة للعودة إلى الكتابة. ويجد الحل في دفتر سحري ينزل عليه وحي الكتابة. ومؤلف آخر ينجو من الموت بأعجوبة فيكتشف عبثية الحياة فيقرر البحث عن طريق جديد هاربا من ماضيه المثقل بالهموم. الرواية تجربة في الحياة، قد يعالج فيها المؤلف عقدا عايشها في حياته مسبقا ولم يجد لها حلا، أو عن مخاوف يخشى وقوعها في المستقبل.

არც კი მახსოვს, როგორი იყო ზაფხულის ის დღე, როცა ბიბლიოთეკაში წავედი და ოსტერის „ნიუ–იორკული ტრილოგია“ წამოვიღე, არადა, ძალიან განსაკუთრებული რამ დაიწყო მაგ ყველფრით;
იმის გარდა, რომ ამ მწერალმა მნიშვნელოვანი ცვლილელებები და აზრები შემოიტანა ჩემს ცხოვრებაში, აღმოვაჩინე ჩემს იდეებთან მიახლოებული რაღაცები, ვიპოვე ის ჟანრი და ის სტილი, რომელიც ასე თუ ისე, ყველაზე მეტად მომწონს და უდიდეს სიამოვნებას მანიჭებს.
სტილის გარდა, ვიპოვე ისეთი პერსონაჟები, რომლებიც შიგადაშიგ ჩემს წარმოსახვაშიც ამოტივტივდებოდნენ ხოლმე, რაღაც დიდი დანაკარგის მქონე ადამიანები, წვრილმანებზე დამკვირვებელი პერსონაჟები, დანაკარგის და ტრავმის შემდეგ ახლიდან დაბადებული პერსონაჟები და შემდეგ ისევ დანაკარგები, რადგან ეს ერთგვარი წრეა, როგორ სამწუხაროდაც არ უნდა ჟღერდეს, მაგრამ ეს დანაკარგი წინა დანაკარგს ვეღარ უტოლდება, რადგან ბოლოს მაინც გვრჩება ერთი რამ მაინც კარგი და იმედისმომცემი.
მიყვარს ოსტერის ინტერტექსტუალური ამბები და მიყვარს ის, თუ რამხელა სიამოვნებას განვიცდი მე, ჩვეულებრივი მკითხველი, რომელიც ოსტერის სხვა ნაწარმოებებთან ვახერხებ პარალელების გავლებას და ვხედავ იმ ჯაჭვებს ან ნაცნობ ამბებს, რაც უკვე აქამდე წამიკითხავს მისი ტექსტებიდან.
სწორედ ოსტერის დამსახურებაა, რომ წაუკითხავად მიყვარს ჰოთორნი, თორო და უიტმენი და თუ სადმე მათ სურათს, წიგნს ან რომელიმე ფრაზას წავაწყდები, გული ამიძგერდება ხოლმე, იმიტომ, რომ ისე ლამაზად გადმოსცა ოსტერმა რამდენიმე ფაქტი მათი ცხოვრებიდან, ან ლიტერატურული ტექსტებიდან, რომ ზუსტად ჩასწვდა ჩემს სულს.
ასევე, უდიდესი მადლობა ჩემგან მთარგმნელს, ქეთი ქანთარიას! მისი წყალობით, ვერ წარმომიდგენია ოსტერის ტექსტების უკეთესი თარგმანი.
მიხარია, რომ წინ ოსტერის სხვა წიგნებიც მელოდება.

P.S მხოლოდ ერთ რამეს შევცვლიდი ამ წიგნში – ტრაუზეს დამოკიდებულებას ჯეიკობისადმი.

სრული სიგიჟე! როგორც სჩვევია ოსტერს.
მგონი, ერთადერთი მწერალია, რომლის ყველა წიგნიც ერთნაირად მომწონს.

O primă întâlnire cu Paul Auster a fost cartea aceasta și mărturisesc că am "devorat" romanul . La final am avut senzația că a fost cat trebuia, nici mai mult, nici mai puțin, că toată povestea a fost suficientă și nimic nu mai trebuia adăugat.
M-a incantat acel procedeu de a descrie cum scrii o carte sau o situație despre febră creației și cum realitățile se întrepătrund, totusi, cum perceptia noastră ne tine, pe unii dintre noi suspendați undeva, iar pe alții îi poartă liber, poate pendulând, poate zburand.
Recomand!

This is an extraordinary book, which made me want to read more novels by Paul Auster. (It is his 11th novel.) It is dream-like and unsettling, with echoes of earlier stories that you just can't grasp. Very inventive.