O poveste emoţionantă despre prietenie, despre căutarea vocaţiei şi desluşirea sensului vieţii prin înţelegerea armoniei contrastelor.
Cu un limbaj de o delicateţe şi de o graţie desăvârşite, romanul devine fermecător încă de la primele pagini şi te vrăjeşte până la sfârşit prin naturaleţea şi cursivitatea lingvistică.
Spirit ludic şi rebel, tânărul novice Gură-de-Aur părăseşte mănăstirea în care a fost adus de tatăl sau, după ce tânărul sau mentor, prieten şi dascăl Narcis îi relevă, cu multă delicateţe, faptul că este lipsit de vocaţie monahală.
Lăsându-se condus de chemarea sângelui său vulcanic de ţigan, Gură-de-Aur întreprinde un lung pelerinaj iniţiatic, în care va cunoaşte lumea cu toate contrastele sale: dragostea, adulterul, desfrâul şi remuşcarea, trădarea, deznădejdea, crima, pierzania şi moartea.
În vreme ce se afla într-un sat sărac, asistă la naşterea pruncului unei ţărănci și, cu această ocazie, descoperă un detaliu care avea să îi schimbe complet viaţa: grimasele de pe chipul acelei femei, desfigurat de durerile facerii, sunt absolut identice cu grimasele de pe chipul femeii atinse de voluptatea orgasmică. Mai târziu, într-o biserică, descoperă pe chipul unei sculpturi înfăţişând pe Maica Domnului atât durerea Maicii sfâşiate de pierderea Fiului, cât şi extazul priciniut de implicarea în împlinirea Scripturilor.
În acest fel, Gură-de-Aur ajunge să devină conştient de propria-i vocaţie, cea mistic-artistică, și înțelege că, în esenţă, durerea şi voluptatea, plăcerea şi moartea sunt totuna iar sensul vieţii poate fi cuprins doar prin armonizarea contrastelor: a materiei cu spiritul, a femininului cu masculinul, a luminii cu întunericul, a binelui cu răul, a morţii cu viața. Profund schimbat, îşi regăseşte vechiul prieten şi revine la mănăstirea pe care o parasise cu ani în urmă.
Vorbele sunt puține și sărace pentru a spune tot ce trebuie spus despre această carte, pe care nu ai cum sa o povestești, așa cum nu poți povesti muzica. De aceea vă îndemn cu drag să vă bucurați și voi de ea, încheind cu frumoasele cuvinte ale lui Oscar Wilde, care o cuprind cu mult mai bine decât aș reuși eu vreodată:
"Every saint has a past and every sinner has a future."

Stilul lui Hesse, cel puțin în cartea de față, nu m-a prins, probabil și din cauza subiectului: două personaje diametral opuse, cu viziuni diferite în ceea ce privește dragostea dar și, în general, asupra vieții.

Un călugăr și un sculptor trăiesc întreaga viață așa cum își doresc, unul iubește și călătorește, celălalt trăiește în rugăciune și izolare. La un moment dat sculptorul, simțindu-și sfârșitul aproape, are o revelație și își schimbă crezul. De ce?

Nu m-a prins, și nici nu am alergat. Scuze, Hesse!

Per una volta cercherò di essere brevissimo.

Il mio terzo Hesse conferma quello che penso di questo autore, ovvero il suo non essere all'altezza di altri scrittori (Mann, Camus, Sartre, giusto per citarne qualcuno cronologicamente vicino) nel proporci romanzi in cui letteratura e filosofia dovrebbero proseguire di pari passo. Le idee di Hesse possono pur essere interessanti e i suoi libri, come questo "Narciso e Boccadoro", avvincenti e incalzanti, ma è la struttura dei suoi romanzi che non regge minimamente il peso della sua filosofia. Ne escono dei libricini, perdonatemi il diminutivo, in cui sembra di essere alle prese con dei racconti scialbi e di cui si capisce dove l'autore vuole andare a parare già dalle prime pagine. Mi direte che anche "Lo straniero" di Camus è così, e che similmente è per "La nausea" di Sartre, o per "La montagna incantata" di Mann. Può essere, ma il peso di questi ultimi tre volumi, sul piano strettamente letterario, è decisamente superiore a questo "Narciso e Boccadoro", e non di poco.

L'idea di Hesse di proporci il confronto fra due personaggi tanto differenti ma legati da una salda amicizia è un modello ampiamente utilizzato in letteratura, e farne il perno della sua filosofia una scelta troppo semplice. Se volessimo poi spogliare del lato prettamente filosofico questo libro, ci rimarrebbe poco più che l'avventura di un "libertino" che non fa altro che correr dietro alle donne. Più di metà libro si basa infatti su questo, ruotando incessantemente sulla figura di Boccadoro e del suo girovagare in cerca di compagnia per una notte. Rimane in ombra la figura, molto più interessante dal mio punto di vista, di Narciso, questo abate erudito che cresce al chiuso di un convento e vede dunque la sua vita non completamente compiuta. La filosofia di Hesse si basa sulla contrapposizione di questi due personaggi, e per "giustificare" questa filosofia fa compiere di tutto e di più a Boccadoro, fino ad un finale in cui fra pentimenti, ramanzine, sogni mai raggiunti e le difficoltà di una vita nella continua ricerca di sé Hesse ci fa la morale sui due modi di vita dei protagonisti. Di 400 pagine ne potremmo salvare un centinaio, praticamente l'inizio e la fine di questo libro: per il resto si tratta di un'inutile rimarcare l'essenza di personaggi già ben definiti in poche righe.

Eh, direte voi, a questo tipo gli hanno anche dato il nobel, magari sei tu che non capisci niente di letteratura. Può essere.

".. Fără mamă nu se poate iubi. Fără mamă nu se poate muri..." pag.284

The book symbolizes to me two categories of people in the world. A narcissist symbolizes logical types who clearly understand what they want and are ready to sacrifice their lives to achieve their goals. A Goldilocks is someone who lets their heart beat their mind and is a dreamer. He wants to feel and experience everything that is beautiful in life and is a nomad at heart.

العيش متشرداً بلا هدف متبعاً صوت غرائزك الداخلية ومستسلماً لكل تجارب الحياة التي قد تصادفك ومتعاملاً معها بفطرة الإنسان الأول ، أم الحياة المنظمة الساكنة التي يحكمها العقل وتسود فيها القوانين وتمر أيامها بأسلوب محدد مسبقا ؟
الفكر أم الغريزة ؟
الحكمة أم الفطرة ؟
الاستقرار أم التجوال ؟
الأمان أم المغامرة ؟
اليقين أم الحيرة ؟
العقل أم الجنون ؟
العلم أم الفن ؟
نرسيس أم غولدموند ؟
كلاهما يبحث عن جوهر الحياة لكن كلّ بطريقته ..
هل من الممكن فصلهما في الواقع ؟! لا أعتقد ، لكن أحدهما سيغلب بالضرورة .

عن نفسي ، أراني في كليهما وأحب كليهما ❤
رائع هرمان هسه

..
شكرا لصديقتي إلي على القراءة المشتركة والاختيار الموفق

Intellect and Passion
17 July 2015

tThis is the first Hesse book that I have read and I must thank my book club for selecting it for the June book. I have to say that I wasn't really sure what to expect – the only other German author that I had read that happened to be a contemporary of Hesse was Gunter Grass and his play The Plebians Reherse the Uprising was much more political in scope. However, with books like Sidhartha sitting on my shelf, I probably shouldn't be to surprised that Hesse tends to take a much more spiritual slant than does Grass.

tAnyway, the story is about this young boy, Goldmund, who is dropped off at a monastery by his father and meets the monk Narcissus. Goldmund, as it turned out, never knew his mother (apparently she was a prostitute) so never experienced the nurture that having a mother brings. As such he falls in love with Narcissus, but is rebuffed by him, and Narcissus ends up locking himself away in a room to meditate. Goldmund, meanwhile, goes for a walk in the country and encounters a gypsy woman who then makes love to him and as such he discovers the beauty of sex. Mistaking sex for love he decides to leave the monastery and to spend his time with this gypsy girl, however when he returns she tells him that she is married and must return to her husband. So instead of returning to the monastery he decides to wander the land where he sleeps with many, many women and comes to understand himself as an artist.

Sex
tAs I said, I wasn't really sure what I was going to expect from the novel and when it became clear that Goldmund was pretty much wandering around medieval Germany having heaps and heaps of sex I was sort of wandering whether this was little more than soft porn, or whether Hesse had an influence on Piers Anthony. In fact the one thing that kept on coming to mind was how would a feminist take this book. Basically we have this guy who seems to have a huge amount of sex-appeal to the point that women simply want to rip off their clothes and basically (pardon the French) screw his brains out. In a way it seemed to be little more that what I got from Bio of a Space Tyrant.

tHowever, the more I think about it the more I realise that this is not necessarily the case. Sure, the first girl he encounters wants to have sex with him, but at the time he was an innocent young man who had basically been tempted by a gypsy. As we progress through the novel we come to see that the women aren't necessarily all throwing themselves at him and that he must seduce them. This is the case in the knight's castle where he has to seduce Lydia, as well as the concubine at the end of the book. Also, not every girl is caught by his charms. Firstly, in the knight's castle, when Julia decides to climb into bed with him, while Lydia is also there, you are (or at least I was) expecting there to be a threesome, and just as it is about the begin Lydia storms out and tells her father (resulting in some bad things happening). Also, when he encounters the Jewish girl, she soundly rebukes him. I probably should also mention that at the end of the book, when he discovers that his favourite concubine has returned, when he encounters her she is no longer interested in him.

tThe other thing that is interesting is that Goldmund isn't actually a dashing young man – he is poor and homeless, much like this guy:



tThough we must remember that this is the medieval world as opposed to the modern world. Still, he is poor and he is wandering from town to town with no purpose and no goal. As for the girls that he ends up sleeping with, they aren't princesses, they are peasant girls, thought probably not like this one because she is somewhat idealised:



Purpose
tThe interesting thing about Goldmund is that he has no purpose in lif, and this is something that keeps on coming back to us. He is a wanderer, a vagrant, with no goal and no desire behind his immediate pleasure. This is something that he is confronted with at the beginning of the book since Narcissus has a goal but Goldmund doesn't. In a way the journey that he takes is a journey in search of himself and in search of goal. He does find one a couple of times, but once he has succeeded in this goal he is left, once again, to wander the world in search of meaning. In fact, even at the end of the book when he goes on his final, fateful, journey, it is clear that there is no real over arching goal to his life. Once he has completed his immediate goal he is left to wander a meaningless existence until he meets his fate.

tIn many ways this seems to be a reflection of our modern world. As a young person I had a goal, and that was to complete university. Once I had achieved that goal I needed a new one, and that was to get a job. Yet with many of us once we have that job that is all life becomes. Getting up early, going to the office, working, and then going home (in a way it seems that we live the existance that Bill Murray did in Groundhog Day). Okay, many of us get married, but that is another chain that binds us to a meaningless existence of work, sleep, work, weekend, and the occasional holidays (if we are lucky enough to get that). If we have to goal, once we hit the world of the worker these goals suddenly become out of reach.

tIn a way many of our goals are meaningless, and simply, like Goldmund, become a repetitive search for fleeting pleasure. However, what he comes to realise is that the fleeting pleasure is meaningless because what is more important is to leave a legacy. Many of us get to that point where we end up becoming little more than a shadowy existence – we are born, we live, and then we die. In the grand scheme of things our existence is little more than dust that quickly blows away into forgetfulness. Sure, there are some who have left a lasting impact, but how many of the wealthy elite of 19th Century England are still remembered today? Even more, who can name the CEO's of the major corporations back in the 60s, the 70s, or even the 80s. Sure, these people were rich and lived luxurious lives, but in the end they have been forgotten. In fact, who is even going to remember the name of the CEO of the Ford Motor Company ten years from now?

Art
tGoldmund's legacy turned out to be art, and Hesse's idea here is interesting in that he suggests that the work of the artist comes out of the artist's passion. The interesting thing about these two characters (and I will get to Narcissus shortly) is that neither of them are incredibly wealthy, but both of them left behind a legacy, or at least Goldmund did. In a way wealth isn't necessarily something that will end up creating a name for yourself, and in fact if we consider many of the people that did leave behind a legacy, none of them are particularly wealthy. Take for instance the guy who painted this picture:



tWe have all heard of Van Gogh, and many of us think that he was a brilliant artist, however not many people at the time he painted this painting thought all that much of him. In fact he wasn't all that wealthy either. Or consider this guy:



tSure, he wrote some incredibly popular plays and novels, such as The Importance of Being Ernest and The Picture of Dorian Grey but he died without a cent to his name. Also, despite what you believe, there is also this guy:



twho is apparently one of the most recognisable figures in Western Culture (though according Morgan Spurlock Ronald McDonald is much more recognisable, but that is beside the point) was executed of blasphemy and basically grew up as a peasant and spent the last three years of his life wandering around ancient Palestine as an itinerant preacher.

tI guess my point is, and the idea that came out of this novel, is that wealth doesn't necessarily leave a legacy, and in fact many of the wealthy people of times past are little more than footnotes in history (if that) yet many of the people who at the time were considered to be hopeless losers, never capable of amounting to anything, have left an enduring legacy.

Narcissus
tOne of the odd things about this book is the character of Narcissus. The name comes from an ancient Greek legend about this really beautiful dude who didn't realise that his was beautiful, but was then tricked into looking into a pond and ended up dying because he could not stop looking at the beautiful image in the pond. Hesse's Narcissus didn't come across like that. Rather, to me, he was one of those dry intellectuals that locks himself in his ivory tower contemplating the meaning of life. I guess the beginning of the book painted him as such when he withdrew from Goldmund simply because he could not handle the fact that Goldmund loved him. However it wasn't until the end, when Goldmund returns from his travels, and then leaves again, that he realises how much he admired the guy.

tThe suggestion is that Hesse is painting the picture of the passionate artist and the souless intellectual and how while both of them seem to be completely the opposite but in many ways are the same. I guess it isn't something that I really can equate to though, since after finishing this book, in a way I am both Goldmund and Narcissus – you could say a passionate intellectual.

Ich habe Hesse in Jugendjahren verschlungen und damals Narziß und Goldmund als mein liebstes Werk gekürt. Nun war ich gespannt, welche Wirkung es nach über 30 Jahren auf mich haben würde. Letztlich bin ich gefestigt in meiner Meinung. Ich finde, es ist eine wunderbare Lektüre, auch wenn Kritiker Hesse hier Mittelmäßigkeit, Trivialität und Romantisierung vorwerfen.

Das Buch spielt im Mittelalter in Süddeutschland, wahrscheinlich im 14. Jahrhundert aufgrund des Auftretens der Pest. Hesse wählt bewusst eine Sprache, die zwar altertümlich-romantisch klingt, aber keineswegs zeitgemäß bei Erscheinen des Buchs war. Ende der 20er Jahre schrieb Hesse diesen Entwicklungsroman in seiner neuen Schweizer Heimat, während die Weimarer Republik ums Überleben kämpfte und das Deutschtum sich langsam von seiner hässlichen Seite zeigte. In diesem Tohuwabohu setzt er diese romantische Erzählung als Gegenentwurf in die Welt, wo vieles „hold“ und „lieblich“ ist. Mir gefällt dieses gegen den Strom schwimmen von Hesse.

Sein Thema ist die Suche nach Vollkommenheit, nach dem Wesen des Seins. Narziß und Goldmund sind Lehrer und Schüler in einem Kloster zu Beginn der Erzählung. Narziß ist der Denker, der Asket, der Geistesmensch, die männliche Seite, der über den Intellekt sich auf der Suche nach der Vollkommenheit macht. Goldmund als sein Schüler ist scheinbar der Gegensatz von ihm, der Genußmensch, der Künstler, gefühlvoll und voller Wolllust und Liebestrieb, die weibliche Seite, der über die Kunst sich der Vollkommenheit nähert, nachdem er das Kloster verlässt und sich auf Wanderschaft begibt. Manche Reviewer kritisieren, dass die Beiden Antipoden sind, dass Hesse zu sehr schwarz-weiß zeichnet. Das sehr ich nicht so, denn sowohl in Narziß als auch in Goldmund steckt auch ein Teil des jeweils Anderen. Es gibt keine reine Ausprägung dieser Charaktereigenschaften und am Ende des Buchs, als die Beiden als alte Männer wieder zusammen kommen, ist Goldmund der Lehrer für Narziß, der inzwischen Abt Johannes heißt. Dieser erkennt, dass sich der Freund über die Kunst (Bildhauerei) viel mehr dem wahren Leben und der Urmutter nähern konnte. „Zwei Seelen wohnen, ach, in meiner Brust“: selbst bei Goethe werden die Kräfte, die in einem modernen, intelligenten Menschen ziehen, der Geist und Körper, thematisiert. Hesse hat die Antwort gefunden, in dem er den Weg Goldmunds trotz dessen Entbehrungen, der ständigen Begegnungen mit dem Tod und die Ruhelosigkeit als den Erstrebenswertesten darstellt. Mich hat das als Jugendlicher fasziniert, wie Goldmund für eine Sache brennt, welche Leidenschaft er an den Tag legt bei seiner künstlerischen Arbeit wie in seinem Umgang mit den vielen Frauen, die er in seinem langen Leben beglückt. Letztlich ist die Kunst das Bindeglied zwischen Geist und Körper. Eine Vorstellung, die mir nach wie vor gefällt.

This is not a review. This is an expression of gratitude.

Enlightened does not begin to describe the feeling one gets when eyes see, mind is set in motion, and images are processed into thoughts that seed the way we look at everything. We SEE everything in a new light, at least for as long as we remember what is important, what makes a difference. The beginning of our true life. I suppose all we can ask of our mind is for a few moments of enlightenment at a time. And, to remember. Too much would be overkill, too little starvation. Let us be comforted with whatever ration of enlightenment we are allowed. Let us not forget that we are allowed these moments, we are not entitled them.

Herr Hesse, with your beautiful words, you allowed me to imagine enlightenment, to see, to take nothing for granted.

Hermann Hess, com a mais absoluta mestria e destreza narrativa, aborda neste extraordinário romance, o tema da amizade, do amor, da redenção, dos paradoxos existencialistas mas, fundamentalmente, do encontro de duas almas gémeas na sua essência mas profundamente antagónicas na perceção conceptual da existência humana.

Narciso é um jovem monge que ensina grego no convento de Mariabronn, famoso instituto monástico medieval, onde eram formados os filhos das famílias mais ou menos poderosas, para que pudessem ser instruídos, dentro da tradição ancestral das primeiras escolas sediadas em conventos ou mosteiros dirigidos por abades e povoados por monges cultos, facilitadores e perpetuadores de uma educação própria das expectativas familiares coevas.

Goldmund é também ele muito jovem quando chega, na companhia de seu pai, ao afamado convento e, desde logo, se instala um sentimento profundo de recíproca afeição e amizade entre discente e docente. Rapidamente, o aluno torna-se no discípulo do mestre embora a natureza profundamente nómada, divagadora, rebelde nos seus intuitos se manifeste, cedo, no primeiro. Considerando que a sua alma em nada comungava com as expectativas criadas e formadas para o crescimento espiritual de raiz religiosa e filosófica, Goldmund rapidamente compreende que o seu mundo, o das perceções sensoriais, e o seu sentido de liberdade só encontrariam a felicidade fora dos muros monásticos. E assim, parte para uma vida de luxúria e indigência vagueando pelas florestas, mendigando pelas cidades, recebendo e dando prazer a mulheres, fossem jovens ou mais velhas, solteiras ou casadas, sem se demorar muito tempo no mesmo lugar ou permanecer na companhia de qualquer uma das amantes que conhecera, embora Lydia tivesse permanecido sempre na sua memória.

Numa das suas deambulações pelo Império Germânico, Goldmund chega a uma igreja onde ao visualizar uma imagem da Virgem, esta lhe toca profundamente na alma, pela sua beleza, pela conceção artística e expressiva que a obra encerra, decidindo partir à procura do seu autor. E, a partir desse momento, Goldmund descobre a sua vocação. Permanece no atelier de Nikkolas onde aprende a arte escultórica, chegando mesmo a esculpir uma imagem belíssima de S. João, cujo rosto foi inspirado no do seu amigo Narciso. Mas nem aí, após se ter apropriado do lado conceptual e prático da arte, o que muito lhe agradou, quis permanecer ou fixar-se, tanto era a sua natureza indomável e inconformada.

Tendo vivido o período da peste negra que abalou, naquela época, toda a Europa, tendo assistido à queima de judeus elevados a bodes expiatórios da calamidade, Goldmund começa a perder a sua natural inocência e a duvidar da existência divina, pois, no seu entendimento, Deus, na sua bondade, nunca permitiria tal flagelo que tanta mortandade trouxe ao mundo.
Muitos anos se passaram e o périplo de Goldmund, após vários incidentes e tropelias, terminaria, se bem que de forma não definitiva, de novo no convento de Mariabronn, já que fora o próprio Narciso, no tempo já abade, que salvara o seu discípulo de uma morte certa, decorrente de uma questão “de saias”.

Mas o que, na minha perspetiva, mais do que este interessante enredo condensa, é a centralidade da discussão entre formas de viver, de ser e de estar opostas, cada uma com o seu significado, com o seu interesse e, indubitavelmente, com o seu elemento pacificador. Embora no final do romance, Narciso tenha questionado se a sua vivência contemplativa teria sido inferior à do seu amigo que, pela sua natureza, teria sido, à luz dos nossos dias, mais interessante, fica-se com a ideia da plenitude de cada uma delas que, à sua maneira, encontraram a tão almejada paz. Sobre a diferença profunda entre as personalidades de Narciso e Goldmund, este trecho não poderia ser mais esclarecedor:

“Certamente – prosseguiu Narciso – naturezas como a tua, dotadas de uma sensibilidade forte e delicada, as pessoas dominadas pelos impulsos da alma, os sonhadores, poetas, amantes, são-nos quase sempre superiores, a nós intelectuais focados no espírito. A vossa origem é materna. Viveis na plenitude, a vós foi-vos dada a força do amor e da capacidade da vivência. Nós, os intelectuais, embora possa parecer que quase sempre vos guiamos e governamos, não conhecemos a plenitude, vivemos na carência. A vós, pertence-vos a pujança da vida, a seiva dos frutos, o jardim do amor, o belo território da arte. A vossa pátria é a terra, a nossa a ideia. O perigo para vós consiste em afogar-vos no mundo dos sentidos, para nós em sufocarmos num espaço rarefeito de ar. Tu és artista e eu sou pensador. Tu dormes no regaço da mãe, eu mantenho a minha vigília no deserto. Para mim, brilha o sol, para ti a lua; tu sonhas com raparigas e eu com rapazes … “.

E é nessa dualidade da alma, dos sentidos, do espírito e do pensamento condensados na dicotomia vida ativa/atitude contemplativa que reside toda a força desta belíssima narrativa.

Narciso e Goldmund, de Hermann Hesse | Resenha
O vencedor do Nobel de 1946 tem uma extensa produção literária e, em seus romances, abordar questões filosóficas e existenciais. “Sidarta”, “O lobo da estepe” e “Demian” são alguns dos que li e que me despertaram o interesse no autor. Com “Narciso e Goldmund”, que estava esgotada há anos no Brasil, o autor repete a sua forma de escrever e cria uma narrativa sobre dois amigos, repleta de boas reflexões. É um romance sobre opostos.

De um lado, o jovem e belo Goldmund, que chega a um convento na Alemanha medieval a pedido do pai, com o objetivo de se tornar um homem da religião. De outro lado, Narciso é um monge, vive no convento e leva uma vida dedicada à fé e aos estudos. Com o tempo, surge uma relação de mestre e pupilo entre os dois, regada de um sentimento de admiração recíproco. As diferenças entre os dois amigos não é um impeditivo para essa forte união.

Incomodado pelos conflitos internos que o afligem, Goldmund resolve deixar o convento e seguir um caminho de busca pela felicidade e pela memória de sua mãe. É uma vida de andarilho, sem planos traçados e sem um destino certo. E o interessante é perceber como o prazer sentido pelo personagem acaba se desprendendo de objetos ou de sentimentos que, para muitos de nós, estão atrelados à felicidade. Ainda que o tema seja atualmente clichê, já em 1930 Hesse se debruçava sobre a importância de fruir o momento e de não se conformar com os valores estabelecidos. Mas será que Goldmund consegue se manter fiel a esse desprendimento?

O início do livro é lento, como se o autor quisesse nos mostrar o ritmo daquele convento, em que a dedicação pela fé e o estudo são a regra principal. A leitura ganha força com a saída de Goldmund e com as dificuldades e paixões que o andarilho encontra. Não foi o livro que mais gostei do autor e, na verdade, depois de já ter lido algumas de suas obras, comecei a sentir que os temas se repetem, como se seguisse uma fórmula. De todo modo, terminei envolvido com os personagens e satisfeito com a leitura. Se você vencer o começo mais parado, provavelmente vai gostar!

https://www.instagram.com/p/DDNjVkWRewY/

رواية جميلة و عميقة أخرى من روائع هرمان هسه...
نرسيس أستاذ غولدموند و صديقه في الدير... نرسيس ينفذ لأعماق الروح و رأى أن تلميذه غولدموند ذا روح شاعر حرة و لا ينبغي أن يعيش حياة الرهبان مثله... و هكذا يحثه لينطلق و يبحث عن طريقه عبر الحياة، فينطلق و يعيش حياة متشرد فاسق منغمس بالمتع الدنيوية... بينما يتابع نرسيس في طريق الفكر المجرد و حياة الدير الصارمة...
ثم بعد سنوات طوال يلتقيان... على اختلاف طريقيهما و على اختلاف كل منهما ما يمثله يخلصان لنفس النتيجة تقريبا...
مع أن هسه رجح كفة غولدموند في النهاية في الحصول على المعنى... العودة للأم... أو بكلمة أدق _برأيي_ للمصدر...

سألت نفسي أيهما أحق؟ أيهما طريقه أولى و موصل للمعنى؟ أيهما أختار لو كان علي الاختيار؟
لم يعجبني طريق غولدموند، وجدته مفرطا جدا لدرجة شعرت معها بالغثيان و القرف...
و لم يعجبني طريق نرسيس فحياته باردة و جافة حد الملل القاتل...

سألت نفسي تارة أخرى؟ و لماذا أخيّر نفسي بين أقصى اليمين أو الشمال؟
طريقا وسطا بين هذا و ذاك هو ما سأختار...

أشعر بـ هسه و في كثير من جمله و كأنه يكاد يقبض على ما يتجلى من وراء كل ما في الكون... سواء فكرا صرفا أو حياة و جمالا و متعا...
اقتربت كثيرا يا هسه، شعرة واحدة فقط، لولا أن...

أسلوب هسه راق و مهذب و عميق...
الترجمة جميلة جدا...
قرأتها بترجمة أسامة منزلجي
عن دار حوران