Вероятно някои книги заслужават повторно прочитане. Тази заслужава да потретиш!

Un piccolo romanzo che è una favola. Il racconto di una condivisione di vita fra il piccolo Momo, ebreo e Ibrahim, vecchio musulmano, in una Parigi senza tempo.
Una storia di accoglienza, di bontà come ne servirebbero di più. Un Momo che ricorda quello di Romain Gary e de “ Una vita davanti a sé” che rende i personaggi cari al lettore.

نوڤيلا بالغة الحنان والسلام وفي منتهى الـ

3,5⭐/5⭐

A Pólvora da Paz


A mim, que sou uma pessoa de todo não religiosa, sucede esporadicamente ser assaltada por essa ilustre dita cuja, que dá pelo nome de religião!
Quando assim é, sinto-me arrastada por uma onda que me projecta para lá das minhas águas territoriais.
Não que tal me cause qualquer mossa, pois perder-me aqui e ali em reflexões, é o meu hobby de eleição!
E desta feita, a onda de que vos falo, trouxe-me esta pequena história que versa sobre um relacionamento perfeito entre um muçulmano e um judeu!

Relacionamento Perfeito?!
Entre um muçulmano e um judeu?!

Sim! O que à partida parece combinar que nem azeite e água, revela-se perfeito se sondarmos mais fundo:

Moses, um adolescente judeu, tem um pai pouco versado em afecto e uma mãe que não paira por perto, o que na prática, significa simplesmente, que Moses é pouco mais que órfão!
E sendo ele ainda tão jovem, carece desesperadamente de alguém que o ame e oriente -- um tutor, um preceptor... -- alguém capaz de substituir minimamente os pais ausentes...
E como a vida é generosa no que toca a providenciar o que é realmente necessário, Moses encontra um pseudo-pai, na figura do Sr. Ibrahim -- um muçulmano de meia idade, sem filhos. Um personagem peculiar e agradável, mestre na arte de sorrir, e que aprendeu a embelezar a vida, com as flores que colheu no seu Corão!

Ora digam lá se afinal, este Sr. Ibrahim-Muçulmano não combina tão bem com o jovem Moses-Judeu?!...

O judaísmo e o islamismo são ambos religiões.
E toda e qualquer religião, promove o amor incondicional e a entre-ajuda, incentivando-nos a ser melhores e uns para os outros.

Pois é isso que este livrinho adorável ilustra tão claramente!
O seu autor recupera aqui, os fundamentos religiosos genuínos:
A religião como fonte de harmonia e amor incondicional, ao invés dum culto segregacionista e motivo de discórdia intemporal.

Assim, Mr. Schmitt, mesmo não sendo religiosa, só posso apoiar e louvar esta sua brilhante iniciativa.
Quem encontrou uma receita capaz de juntar um judeu e um muçulmano, descobriu a pólvora -- não da guerra, pois essa já há muito que não é novidade, mas da paz!!!

همانطور که راوی کتاب پسربچه ای کم سن و سال است لحن و نثر کتاب هم ساده و کودکانه ست. ساده بودن داستان جاهایی برایم قابل پذیرش نبود زیرا ظرافت هایی که می توانست به داستان اضافه شود تا باور پذیرتر شود نادیده گرفته شده بود. اما اشاره ای ظریف در کتاب برای من یادگاری ماند؛ موسیو ابراهیم دکان دار پیر و مسلمان عرب نیست چون عرب بودن یعنی مغازه ات شبانه روز باز باشد حتی روز های تعطیل اما مومو پسرک یهودی عرب است چون پس از مرگ موسیو ابراهیم دکان را شبانه روز باز نگه می دارد.

Atât de dulce, emoționantă și plină de nevinovăție a fost povestea asta...

Văzute prin ochii senini ai unui copil, până și cele mai mari tragedii ale vieții capătă un aer de irealitate. Momo are treisprezece ani și locuiește cu tatăl său în Paris. Tânjind după atenția si înțelegerea acestuia, viața lui Momo este împărțită între mici furtișaguri și nou-descoperitele prostituate din apropiere, până într-o zi când se împrietenește cu domnul Ibrahim și totul capătă o nouă direcție. Amuzantă, profundă și plină de subtilitate, prietenia dintre cei doi reprezintă în cele din urmă salvarea lui Momo, împăcarea sa cu sine însuși și cu întreaga lume.

M-a impresionat... M-a impresionat stilul liric și detașat al lui Éric-Emmanuel Schmidt de a aborda teme atât de sensibile (religie, discriminare, Holocaust), mi-a plăcut seninătatea care emana din fiecare pagină și ideea că, dincolo de credințele religioase și diferențele individuale, tot ceea ce contează e umanitatea.



— Știi, domnule Ibrahim, când zic că zâmbetul e o chestie pentru ăia cu dare de mână, vreau să zic că-i pentru oamenii fericiţi.
— De aici se trage greșeala. Află că de fapt zâmbetul e cel care-l face pe om fericit.
— Pe dracu'! [...]
A doua zi, ieșind în lume, aruncam zâmbete la dreapta şi la stânga, de-ai fi zis că fusesem dus peste noapte la spital și-mi injectaseră ăia vreun ser al veseliei.

هكذا هو (إريك شميت) تتداخل معه الحكايا لتصنع حبكة فلسفية وليس العكس وفي روايته الأكثرة شهرة تنبعث منها فحوى التحريض للفكرة الصوفية الإسلامية وتتصارع الأفكار من خلال الغربة لرجل مسن قرر أن يتبنى إبناً لا يمت لديانته أو ثقافته بصلة ....يقول (إبراهيم ) من خلال حكمه التي سوف يسرف بها الكتاب أن (التمهمل هو سر السعادة)ويصف المتصوفون بأنهم يلتفون حول قلوبهم لصنع إثارة مجردة مع الله
في رحلتهما التي جابا فيها البلدان بدداً من فرنسا وانتهاداً بتركيا الأناضول سوف يبوح لك الكاتب بأسرار وأفكار وسوف تجد لصورة العذرية الأولى لطفل لم يتجاوز السن المؤهل الكثير من الصور التي يمكن للقارئ أن يجد فيها ملاذاً لحياته السابقة ...كتاب رائع وآنصح به

هذه الجمال الذي أبهرني به إريك إيمانويل شميت بالسيد إبراهيم العربي الذي يبحث السكينة في ذلك الحي القابع في باريس حيث الأغلبية البلوتاريية وذلك التعايش والحب بينه وبين الصبي الذي أنتشل هذا المسن من الوقـوع في أي مأزق في صـخـب تلك الحياة البارسية فسلّمه قلبه وعندما مات سلّمه كل مايملك.



الأنضولي التركي يفيض قلبه حبًا ذلك الحب القادم من تصوفه فالمسلم هنا في الرواية ليس عربيًا ولم يقحم الروائي الفرنسي حتى العرب القريبرن منهم كشخصية المسلم الجزائري والتونسي كأحد النماذج المتوفرة بكثرة في الحياة الفرنسية لكن أستل شخصية هادئة بسيطة مسالم تؤثر السلم على كبر سنها.

تبدأ الرواية بزيارة مومس – عاهرة – أفضل كلمة عاهرة.. إلتقاء حرفي الـ(ع) و(هـ) في الجذر (عهر) أجده جرسها الموسيقي يقع في أذني ببلاغة أكثر... حسنًا تبدأ الرواية بزيارة عاهرة وتنتهي في المشاهد الأخيرة بتجليات صوفية، ومابينهما التسامح والتعايش والقدرة على التغيير. من مسن مسلم لفتى يهودي ورث خصال والده في نظرته للناس وتفسيرات خاطئة لسلوك الآخر خصوص ذلك المسن الـ(مجرد عربي) لكن ذلك العربي يتعّهد الصبي بالتغيير بداية من سلوك السرقة التي أنتهجه الفتى لأكثر من عاميين دون أن يفضحه حتى أبسط الأشياء الإبتسامة.

رسالة الرواية – بالنسبة لي – تجاوزت مسألة التعايش السلمي بين أكثر من دين، ولم أنظر في نظرة المؤلف وفهمه لبعض النقاط الإسلام وهي النظرة الأوربية المختزلة في "الإسلام الإسمي : أي مجرد هوية شكل وجسد دون روح" لكنني نظرت لها من زاوية الـ
الـ
الــــــحـــــــــب..
2012م

بذارید به این تکه از کتاب بسنده کنم که:
از طریق موسیو ابراهیم متوجه شدم که یهودی‌ها و مسلمون‌ها و حتا مسیحی‌ها پیش از آن که شروع کنن به خرد کردن جمجمه‌های همدیگه، در یک مشت آدم مهم مشترک بودن. البته این به من ربطی نداشت ولی باعث خوشنودیم شد.

Romanian review: «Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran» este (cu puțină indulgență) un roman scurt despre un copil evreu din Franța anilor 60 care se împrietenește cu un bătrân turc care deține o băcănie pe strada lui.
Cartea spune povestea de maturizare a lui Moïse care, trăind cu un tată distant, învață lecții de viață de la Ibrahim, cel care reprezintă o figură paternă pentru el. Cei doi sunt niște personaje simpatice care fac lectura plăcută.
Stilul autorului este destul de simplu— este suficient de simplu, încât am putut să citesc cartea în franceză fără probleme, deși sunt departe de a fi fluent în această limbă.
Temele abordate sunt destul de profunde: autorul discută despre spiritualitate, toleranță religioasă, cum să trăiești viața mai puțin agitat și aduce puțin în discuție Holocaustul. Cu toate acestea, subiectele sunt prezentate oarecum superficial. Povestea este mult prea scurtă pentru a avea prea multă profunzime.
Prin urmare, cartea nu este chiar un must-read— nici pe aproape— dar este o lectură plăcută, utilă mai ales pentru cine dorește să învețe sau să-și îmbunătățească franceza.



English review: «Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran» is (with a little indulgence) a short novel about a Jewish boy in 1960s France who befriends an elderly Turkish man who owns a grocery store on his street.
The book tells the coming-of-age story of Moïse, who, while living with a distant father, learns life lessons from Ibrahim, a figure who becomes a fatherly presence for him. The two characters are charming, which makes the reading experience enjoyable.
The author’s writing style is quite simple—simple enough that I was able to read the book in French without difficulty, even though I am far from fluent in the language.
The themes explored are fairly profound: the author touches on spirituality, religious tolerance, living a less hurried life, and even briefly mentions the Holocaust. However, all of these topics are presented rather superficially. The story is simply too short to delve deeply into them.
In conclusion, the book is not exactly a must-read—far from it—but it is an enjoyable read, particularly useful for those looking to learn or improve their French.

"Aquilo que dás é teu para sempre; O que guardas, perde-se para sempre."
O senhor Ibrahim é árabe e, “ser Árabe significa ter a mercearia aberta à noite e aos domingos." Não é muçulmano, ele diz que é sufi; observa o mundo com predisposição hilariante, e por isto, festeja a vida, a amizade e a lealdade com a mesma naturalidade emergente do trinar dos pássaros. No seu corpo palpita um coração de menino que ama como um menino; sem julgamentos, sem preconceitos e sem exclusões. Ele vive na rua das flores em Paris, mas, da sua bancada de humilde comerciante, observa o mundo e a sua complexidade, sabe o muito que este lugar é belo, mas também, o quanto consegue ser cruel, muito cruel…
O senhor Ibrahim compreende os motivos do pai do seu pequeno amigo Moisés, um advogado judeu, homem atormentado… Um sofrido órfão do Holocausto. Entende que os judeus que sobreviveram à madrugada obscura em que os seus iguais partiram a caminho dos campos de concentração, em filas, em silêncio, resignados, com a estrela de David ao peito; os que se sentiram perseguidos ao longo da história da humanidade, os que viram os seus amores esbulhados, queimados e dissidamos em câmaras de gás, não podem cultivar a leviandade, mas os argumentos da sua defesa ante o mundo que, desde que há memória de gentes no monte do Sinai, os perseguem e os condenam … Por tudo isto, o estudo, o rigor, a determinação herdada de uma nação milenária coesa pela tragédia comum; Uma herança descomedidamente pesada para uma criança que merece encantar-se com a alegria e o riso.
“ -- Sorrir é coisa para pessoas ricas, senhor Ibrahim. Eu não tenho dienheiro.” Diz Moisés e continua “— Senhor Ibrahim, quando eu digo que o sorriso é coisa de pessoas ricas quero dizer que é coisa de gente feliz.”
“— Pois então digo-te que é aí que tu te enganas. O sorriso é que as torna felizes.” Replica o senhor Ibrahim.
Como seria o mundo de hoje, se desde o illo tempore todas as crianças em vez de ódio tivessem recebido amor, se em vez do medo se lhes tivesse incutido a confiança?
Quando Moisés fica órfão é o coração do senhor Ibrahim e as flores do seu alcorão que podem mudar o seu destino.
E afinal, o que são estas flores?