...
Show More
Ca să intru-n atmosfera postării ăsteia trebuie să menționez o serie de fapte care s-au întâmplat până sa m-apuc de cartea propriu-zisă, dar care au o relevanță, zic eu, considerabilă, în același timp, însă, fiecare cititor e liber să-și facă cunoscută propria părere în răspunsuri. Am început, așadar, incursiunea în peninsula iberică de vreo lună, când, prins în mijlocul unui război dintre țânțari și păianjeni, un război oarecum dezorganizat și, în realitate, mai degrabă război doar în impresia mea ca victimă succesivă a celor două tabere decât în concepția lor de arahnide și insecte Culicidae, deja începusem să ascult un non-fiction. Doar că peninsula iberică are mult prea multe oferte tentante așa că am decis să mă-ndrept spre o carte despre care am aflat într-un mod oarecum întâmplător, de la o persoană care, în acele momente avea probabil toată intenția să dezvăluie ceva intim despre ea, și care a reușit, prin franchețe și candoare, să o prezinte în așa fel încât să țin minte cartea, și acel moment în compania acelei persoane, aproape zece ani mai târziu. Doar că, având în vedere, în primul rând răbdarea cititorului acestei postări, apoi inclusiv dorința mea, a autorului postării, de a nu da impresia că este mai importantă o carte necitită decât una citită (trebuie să mărturisesc, destul de tardiv, din motive ce nu țin de carte ci țin întru totul de mine și timpul meu liber, timp în care am ales să-mi îndrept toată atenția, pentru o succesiune de sesiuni a căror durată însumată reprezintă ceva mai mult de cinci zile puse cap la cap, către o poveste de anvergura unei serii ca Game of Thrones sau Dune, spusă de Larian Studios prin intermediul celei de-a zecea arte, cum spun deja francezii), însă care, această carte, după cum se poate deja observa, își lasă amprenta adânc în stilul postării.
Peștera, de José Saramago, este pentru mine o carte eveniment, cum sunt de altfel toate cărțile lui Saramago, în ideea că aceste cărți nu pot fi citite decât la viteza lecturii naturale cu voce tare, un lucru pe care chiar autorul îl menționează atunci când i se pun întrebări în legătură cu stilul specific pe care-l folosește în opera sa, și aici mă refer strict la ce am citit eu, Pate fi cazul ca în alte romane scriitura sa să piardă această caracteristică orală, unde, lectură sau scriitură, în acest caz fortuit interschimbabile ca termen de legătură, însă posibil și în sensul de concept operațional pentru mijlocul prin care se transmite informația în relația dintre cei doi protagoniști ai actului de a citi, relație la care aș dori să revin în cazul în care timpul îmi va permite. Revenind la punctul de la care am plecat, cartea lui Saramago ca eveniment, cititul unei asemenea cărți, pe lângă nevoia de a folosi viteza specifică necesară pentru a procesa cuvintele scrise pe foaie în ritmul corect, îmi oferă în același timp ocazia să mă delectez citind un roman de observație prin excelență, unde rolul vocii narative este să facă o legătură, pe de-o parte între elementele puse în scenă, la o scară mai mică sau mai mare, elemente cu instrumentalitate proprie (probabil că putem să-i zicem, fără să pierdem din sens și chiar să câștigăm puncte la brevitate, și suflu vital) sau nu, și, de cealaltă parte, cititorul, al carui rol este fix de interlocutor, altfel spus care cumva se află de cealaltă parte a unui perete din spatele căruia aude vocea naratorului care își asumă rolul de a povesti ceea ce observă, nu doar cu ochii, deci nu doar faptele, ci și mecanismele prin care elementele cu suflu vital, pe scurt, personajele, își exprimă caracterul în acțiunile pe care le fac sau pe care se împiedică să le facă (acel “free won't” al lui Benjamin Libet), iar aceste observații creează ceva ce voi numi plasă de cuvinte care, fără să dea dovadă de această capacitate la o analiză separată a elementelor sale constitutive, prin relațiile care se creează între ele, poate să prindă în mrejele sale esența unor concepte extraordinar de greu de raționalizat în alte circumstanțe. Cu alte cuvinte (scuze pentru această expresie de introducere oarecum intruzivă în contextul actual), vocea narativă are capacitatea extraordinară de a fluidiza înțelegerea lumii și a regulilor după care acționează personajele, a motivațiilor, a dorințelor și a regretelor acestora, personaje și lume care, incidental sau nu, se suprapun pe alocuri cu lumea din care facem parte noi, cititorii, unde, desigur, e întotdeauna loc pentru variație, așadar pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin.
Un lucru specific pe care pot să spun că l-am remarcat abia acum, la doar al patrulea roman scris de autor pe care-l citesc, și care, întâmplător, am ajuns să-l consider cel mai bun din cele citite, iar dacă ar fi să fac un clasament pe ultimul loc tot aș pune Eseu despre orbire, urmat de Intermitențele morții și apoi, proaspăt detronatul Toate numele, acest lucru specific este asemănarea vocii narative cu cea folosită de Terry Pratchett, nu doar când cei doi autori fac uz de umor, de o calitate și o subtilitate asemănătoare în multe dintre cazuri, însă care se apropie foarte mult de exprimarea unor adevăruri fundamentale ale culturii în care trăim, exprimare lipsită de acel spirit didactic pe care l-am întâlnit din ce în ce mai mult la autori contemporani (între noi fie vorba, acești doi autori asupra cărora m-am oprit aici nu mai sunt, în strictul sens al cuvântului, contemporani), prin apelul la ridicol și ireverența față de propriile personaje, elemente stilistice care mă aștept să fie lucruri pe care le putem găsi la toate comediile de calitate. Diferențe există în mod necesar, însă în această relatare ele sunt mult mai puțin importante ca asemănările, care sunt oarecum izbitoare și au în vedere modul în care ridicolului îi este permis să pătrundă în lumea populată de personajele lor, lume într-un cadru de parodie high fantasy, la Pratchett în Discworld, respectiv într-un cadru distopic, plin de reguli lipsite de sens din punctul nostru de vedere și din modul în care ne e prezentat acest cadru, însă care creează același ton de parodie pentru un viitor posibil, chair putem spune un viitor din ce în ce mai probabil, un viitor care are foarte multe în comun cu ceea ce au transmis vizual Terry Gilliam in Brazil, sau Jeunet in La Cité des Enfants Perdus.
În încheiere, care ar fi cazul să vină mai repede, în primul rând din motive ce țin de probabilitatea din ce în ce mai mare a unei hipertensiuni oculare acute în timp ce scriu aceste rânduri, vreau să reiterez capacitatea impresionantă de disecție și detașamentul absolut necesar de care dă dovadă autorul, în abordarea unui subiect, în acest caz, spre deosebire de Eseu pentru orbire, perfect adaptat capacității analitice de care dă dovadă această voce narativă, element de cultură orală ridicat la rang de capodoperă scrisă.
Peștera, de José Saramago, este pentru mine o carte eveniment, cum sunt de altfel toate cărțile lui Saramago, în ideea că aceste cărți nu pot fi citite decât la viteza lecturii naturale cu voce tare, un lucru pe care chiar autorul îl menționează atunci când i se pun întrebări în legătură cu stilul specific pe care-l folosește în opera sa, și aici mă refer strict la ce am citit eu, Pate fi cazul ca în alte romane scriitura sa să piardă această caracteristică orală, unde, lectură sau scriitură, în acest caz fortuit interschimbabile ca termen de legătură, însă posibil și în sensul de concept operațional pentru mijlocul prin care se transmite informația în relația dintre cei doi protagoniști ai actului de a citi, relație la care aș dori să revin în cazul în care timpul îmi va permite. Revenind la punctul de la care am plecat, cartea lui Saramago ca eveniment, cititul unei asemenea cărți, pe lângă nevoia de a folosi viteza specifică necesară pentru a procesa cuvintele scrise pe foaie în ritmul corect, îmi oferă în același timp ocazia să mă delectez citind un roman de observație prin excelență, unde rolul vocii narative este să facă o legătură, pe de-o parte între elementele puse în scenă, la o scară mai mică sau mai mare, elemente cu instrumentalitate proprie (probabil că putem să-i zicem, fără să pierdem din sens și chiar să câștigăm puncte la brevitate, și suflu vital) sau nu, și, de cealaltă parte, cititorul, al carui rol este fix de interlocutor, altfel spus care cumva se află de cealaltă parte a unui perete din spatele căruia aude vocea naratorului care își asumă rolul de a povesti ceea ce observă, nu doar cu ochii, deci nu doar faptele, ci și mecanismele prin care elementele cu suflu vital, pe scurt, personajele, își exprimă caracterul în acțiunile pe care le fac sau pe care se împiedică să le facă (acel “free won't” al lui Benjamin Libet), iar aceste observații creează ceva ce voi numi plasă de cuvinte care, fără să dea dovadă de această capacitate la o analiză separată a elementelor sale constitutive, prin relațiile care se creează între ele, poate să prindă în mrejele sale esența unor concepte extraordinar de greu de raționalizat în alte circumstanțe. Cu alte cuvinte (scuze pentru această expresie de introducere oarecum intruzivă în contextul actual), vocea narativă are capacitatea extraordinară de a fluidiza înțelegerea lumii și a regulilor după care acționează personajele, a motivațiilor, a dorințelor și a regretelor acestora, personaje și lume care, incidental sau nu, se suprapun pe alocuri cu lumea din care facem parte noi, cititorii, unde, desigur, e întotdeauna loc pentru variație, așadar pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin.
Un lucru specific pe care pot să spun că l-am remarcat abia acum, la doar al patrulea roman scris de autor pe care-l citesc, și care, întâmplător, am ajuns să-l consider cel mai bun din cele citite, iar dacă ar fi să fac un clasament pe ultimul loc tot aș pune Eseu despre orbire, urmat de Intermitențele morții și apoi, proaspăt detronatul Toate numele, acest lucru specific este asemănarea vocii narative cu cea folosită de Terry Pratchett, nu doar când cei doi autori fac uz de umor, de o calitate și o subtilitate asemănătoare în multe dintre cazuri, însă care se apropie foarte mult de exprimarea unor adevăruri fundamentale ale culturii în care trăim, exprimare lipsită de acel spirit didactic pe care l-am întâlnit din ce în ce mai mult la autori contemporani (între noi fie vorba, acești doi autori asupra cărora m-am oprit aici nu mai sunt, în strictul sens al cuvântului, contemporani), prin apelul la ridicol și ireverența față de propriile personaje, elemente stilistice care mă aștept să fie lucruri pe care le putem găsi la toate comediile de calitate. Diferențe există în mod necesar, însă în această relatare ele sunt mult mai puțin importante ca asemănările, care sunt oarecum izbitoare și au în vedere modul în care ridicolului îi este permis să pătrundă în lumea populată de personajele lor, lume într-un cadru de parodie high fantasy, la Pratchett în Discworld, respectiv într-un cadru distopic, plin de reguli lipsite de sens din punctul nostru de vedere și din modul în care ne e prezentat acest cadru, însă care creează același ton de parodie pentru un viitor posibil, chair putem spune un viitor din ce în ce mai probabil, un viitor care are foarte multe în comun cu ceea ce au transmis vizual Terry Gilliam in Brazil, sau Jeunet in La Cité des Enfants Perdus.
În încheiere, care ar fi cazul să vină mai repede, în primul rând din motive ce țin de probabilitatea din ce în ce mai mare a unei hipertensiuni oculare acute în timp ce scriu aceste rânduri, vreau să reiterez capacitatea impresionantă de disecție și detașamentul absolut necesar de care dă dovadă autorul, în abordarea unui subiect, în acest caz, spre deosebire de Eseu pentru orbire, perfect adaptat capacității analitice de care dă dovadă această voce narativă, element de cultură orală ridicat la rang de capodoperă scrisă.
