Pompeya, una ciudad que ofrece diversión y múltiples placeres; una vida que parece la cima de la civilización del Imperio. Allí el joven ateniense Glauco vive una vida entre la opulencia y la tranquilidad.
La ciudad es testigo del amor que hay entre dos de sus jóvenes, Glauco e Ione. Ione una napolitana hermosa por la cual suspiran muchos y otros se obsesionan.
Y como telón de fondo el Vesubio, silencioso pero siempre presente.
El 24 de octubre del año 79 d.c. el Vesubio y que los pompeyanos desconocían que era un volcán, hace erupción.

Una clásica novela histórica, con una historia romántica.

Ho letto questo libro proprio in concomitanza con la messa in onda di una miniserie che riguardava lo stesso argomento. Io non l'ho guardata, ma mi hanno detto che, al confronto del libro, faceva un po' pena.

Gli ultimi giorni di Pompei narra una bellissima storia. L'unico suo difetto è la ridondanza di poesie e canzoni non sempre all'altezza della narrazione (volte a soddisfare le velleità poetiche dell'autore, suppongo, che però brilla decisamente di più per la prosa che per la poesia).
Per essere un romanzo storico classico è più accattivante di quel che ci si potrebbe aspettare: ci sono il cattivo di turno, una storia d'amore, un amore non ricambiato... il tutto raccontato in modo assai realistico, anche perché l'autore stesso si è documentato su Pompei, ha visitato la città, e per la narrazione si è basato su cronache del tempo. Naturalmente non dimentichiamo che Bulwer-Lytton era appassionato di magia, e che sulle sua conoscenza basato parte del personaggio di Arbace.
Purtroppo il personaggio principale, Glauco, è un po' scontato: si tratta infatti del solito bel ragazzo biondo e facoltoso che si innamora della solita bella ragazza, Ione, facoltosa e intelligente, ostacolato da un rivale senza scrupoli che della ragazza è anche il tutore.
La figura meglio riuscita e più complessa è però Nidia, la dolce fanciulla cieca che, man mano che la storia procede, diventa un personaggio sempre più negativo nonostante le sue azioni tendano sempre e comunque a fare il bene di Glauco.

In poche parole, un romanzo costruito veramente bene. Potere, corruzione, amore, intrighi... non sempre mescolandoli si ottiene qualcosa di avvincente, ma stavolta sono proprio rimasta soddisfatta. Anche perché l'autore scrive molto bene.

Glaukus Liebt Jone
Nydia liebt Glaukus
Julia liebt Glaukus
Abaces liebt Jone
Jone liebt Glaukus

Pompeij 74. n. Chr. Der junge, reiche Griechen Glaukus führt ein Leben in Müßiggang im Kreise nichtsnutziger junger Tagediebe wie dem Patrizier Clodius und dem Dichter Sallust, die ihn heimlich verachten, aber seinen Weinkeller lieben. Das ändert sich plötzlich als Glaukus Jone erblickt und sich unsterblich in diese blonde Schönheit verliebt. Jone ist eine Waise. Sie und ihr Bruder Apäcides (ein Isispriester) sind Mündel des geheimnisvollen Ägypters Arbaces, der in Jone mehr sieht als eine Ziehtochter, er will Jone ganz für sich und da steht ihm Jones Liebe zu Glaukus im Wege. Um seinen Nebenbuher aus dem Weg zu räumen, beginnt Arbaces ein dunkles Intrigennetz zu spinnen.

1971 produzierte das Hörspielelabel EUROPA dieses Hörspiel in seiner Klassiker Reihe. Ein wenig erstaun diese Wahl durchaus, denn anders als bei vielen der anderen Hörspiele, ist dieses Hörspiel sicherlich nicht für Kinder geeignet.
Ich dürfte wohl zu den wenigen Hörern gehören, die tatsächlich auch das Buch gelesen haben. Erstaunlicherweise ist die Geschichte in ihren Hauptaspekten komplett übernommen worden, man hat aus der damals durch eine LP vorgegebene Laufzeit das Maximum herausgeholt. Die Kürzungen sind meist unauffällig (bis darauf, dass Jone von Abaces gefangengenommen wird, das wird nur in einem Nebensatz erwähnt) und dürften teilweise nur denjenigen auffallen, die das Buch kennen. So wird wohl kaum einer Nydias Selbstmord am Ende der Geschichte vermissen.

Man merkt dem Hörspiel sein Alter durchaus an. Die Sprecher und ihre Sprechweise wirken antiquiert, die Soundeffekte altbacken und die Klassische Musik an manchen Stellen einfach nur unpassend. Da man bei diesem Titel jedoch sicherlich erst an den bekannten Monumentalfilm denkt, ist diese Art der Umsetzung auf ihre Art letztendlich wieder stimmig. Die Sprecher sind durchweg gut, wenn auch nicht überragend. Eine angenehme Art, einen Klassiker nachzuholen.

Chronist René Genesis
Glaukus Rudolf H. Herget
Sallust Edgar Maschmann
Nydia Herma Koehn
Arbaces Benno Gellenbeck
Diomed Rolf E. Schenker
Kalenus Horst Beck
Jone Reinhilt Schneider
Apäcides Peter von Schultz
Olinthh Konrad Halver
Sklavin Bärbel Schmitt
Christ Rolf E. Schenker
Julia Ingeborg Kallweit
Sklave Hans Meinhardt
Hexe Katharina Brauren
Centurio Marco Fehrs
Prätor Kurt Blachy
und Volk

Hörspielbearbeitung: Dagmar von Kurmin
Regie: Konrad Halver

Choć uwielbiam takie książki - osadzone w historii, im wierniej tym lepiej, to jednak pompatyczność języka i przewidywalność tej fabuły sprawiły, że liczyłam strony do końca.

This is a book that brought history alive for me. One of the books that has touched me and which I have never forgotten.

¡He registrado un libro en BookCrossing.com!
http://www.BookCrossing.com/journal/12142998

Hell, I remember I got so freak out when I read this one. I was like 8 or 9, and I lived in Santiago. We had this huge mountain in front of us and I always thought "if that thing was a volcano, we'd be all screwed." And to feed even more this uprising paranoia, there were several documentaries about volcanoes being aired by that time.

Although there are parts of this book that are interesting, on balance I did not enjoy it. Some of the discussion on religion caught my attention as well as what happens when Pompeii is destroyed but there were too many passages that were tedious to read. The author's use of terms distracted me as well.

I liked this type of 19th-century historical fiction at one time, but now some decades later my tastes have changed. I suspect the setting was as accurate as contemporary knowledge allowed.

La începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, nimeni nu-și putea imagina un alt model al romanului istoric decât acela creat de Walter Scott. Mai mult decât atâta, oamenii de litere englezi erau convinși că, de acum înainte, oricine va încerca să scrie o narațiune de acest fel va deveni ״nu urmaș, ci epigon“ al autorului lui Ivanhoe. Dar la sfârșitul secolului o atare convingere părea eu desăvârșire uitată: romanul cel mai popular din literatura engleză era o carte care nu urma aproape deloc exemplul narațiunii scoţiene; ״niciun roman istoric nu a avut mai mulți cititori decât Ultimele zile ale orașului Pompei“, observa unul dintre cei mai respectați comentatori de pe atunci ai fenomenului literar anglo-saxon.,

Constatarea nu-i surprindea, desigur, pe contemporanii lui Cross; ea se întemeia pe opiniile unor critici literari care, de-a lungul celor aproape șapte decenii câte trecuseră de la publicarea, în 1834, a romanului lui Bulwer-Lytton, îl așezaseră constant printre cele mai reprezentative scrieri ale genului. Semnificativ, chiar și după ce Dickens, Thackeray, surorile Bronte conferiseră romanului englez un prestigiu întru totul comparabil celui pe care îl avusese poezia pe timpul generației lui Byron, numele lui Bulwer-Lytton era rostit «aproape întotdeauna ori de câte ori se vorbea despre operele narative întâmpinate de cititori cu un enorm interes. Cu doi ani înainte ca Dickens să fi început publicarea în foileton a lui Pickwick, cartea a cărei popularitate a dobândit dimensiuni de-a dreptul legendare, Ultimele zile ale orașului Pompei, stabilise un raport între valoarea literară și iuțeala epuizării marilor tiraje, raport ce nu avea să fie pus la îndoială decât mai târziu, când studiile de sociologia culturii și de psihologia gustului vor căpăta un temei ferm.

În secolul al XlX-lea, însă, puține au fost vocile care să conteste însușirile artistice ale unei cărți care era primită cu atâta entuziasm de publicul cel mai larg, încât un critic cu prestigiul americanului G. H. Devereux putea să vorbească despre ea în acești termeni lipsiți de orice fel de echivoc: ״în tot cuprinsul romanului simțim întreaga inspirație a creațiilor poetice și sublime ale geniului antic și împărtășim fervoarea erudită care înflăcărează în chip atât de evident spiritul autorului“.

Bulwer-Lytton nu se afla la cel dintâi succes literar; și nu încape îndoială că faima romanelor publicate până atunci de tânărul prozator a fost un factor important în provocarea uriașului interes cu care a fost primită cartea lui din 18.34. Debutase foarte devreme, în 1820 (avea pe atunci 17 ani), cu un volum de versuri, Ismail și alte poeme; dar, cum era și de așteptat., poeziile sale au trecut neobservate într-un moment în care apăreau primele cânturi ale lui Don Juan de Byron, Prometeu descătușat al lui Shelley. În ajun de St, Agnes de Keats.

Celebritatea avea să vină o dată cu primele romane ― Falkland în 1827, Pelham în 1828, Dezmoșteniții în 1829, Paul Cliffard în 1830; și apoi, în fiecare an, cel puțin câte un roman, o dramă, o carte de poeme. Ritmul acesta, uimitor chiar și într-o epocă în care fecunditatea literară era o trăsătură cu totul obișnuită, avea să se mențină vreme de o jumătate de secol, până la moartea, în plină glorie, a scriitorului, în 1873. Bulwer-Lytton a avut meritul de a intui exact evoluția gustului cititorilor săi; și, folosindu-și fără niciun fel de prejudecăți darul, cu adevărat excepțional, al versatilității, ״a continuat, în mijlocul unor complicate probleme sociale, editoriale și politice și al unor relații matrimoniale, dezastruoase“ să scrie, ״indiferent la opiniile criticilor, atent exclusiv la reacția nenumăraților lui cititori“.

În primele sale romane, ecourile lui Werther sunt încă foarte evidente; ele se amestecă, însă, cu trăsături distincte ale dandyismului de factură byroniană și cu cele ale narațiunii ״gotice“, încă foarte agreată în Anglia. Dar Bulwer-Lytton avea un percutant Simț al realității care s-a dovedit a fi, mai presus de orice putere a fanteziei, factorul determinant al succesului. Cititorii săi erau captivați de portretele unor personaje în care recunoșteau fără greutate tipuri ale unei lumi interlope sau bogătași cu biografii dubioase, criminali de rând sau bancheri deveniți celebri prin manevrele financiare frauduloase.

Las fyrir skólann, fannst hún frekar boring.

I loved this book! It's fun to read about history in story form. It takes a bit of effort to get into the story at first, but half way through the book, it's hard to put it down. I was too tired to finish reading it last night, but woke up early (5:30AM) and finished it before doing anything else. It's a fascinating account of the unknown but one true God pursuing and rescuing some who were deeply immersed in the gods of their current culture and times. And also of the tragedy of the volcanic explosion and destruction of Pompeii.

I thought the following scene of a brother trying to explain his new found devotion to the true God was worth quoting:
"Thou art to be married to Glaucus - dost thou love him? Dost thou feel that for his sake, thou couldst renounce pride, brave dishonour, and incur death? I have heard that when women really love, it is to that excess."
"My brother, all this I could do for Glaucus, and feel that it were not a sacrifice. There is no sacrifice to those who love, in what is borne for the one we love."
"Enough! Shall woman feel thus for man, and man feel less devotion to his God?" p.233-4