O carte fascinanta, când prietenul tău te descoperă pe tine însuți, atunci, leșini , o carte despre doi prieteni cu totul diferit , dar în final gura de aur devine egalul lui Narcis prin faptul că acesta prin pasiunea de a creea opere de arta originala își descoperă spiritul de artist. "Îți spun o vorba de care îți vei aduce aminte: prietenia noastră nu are o altă țintă decât de ati arata cu desăvârșire că ești diferit de mine. Prietenia noastră tea trezit" " Narcis oare cum ai sa mori tu, căci tu nu ai mama? Fara mama nu se poate iubi. Fara mama nu se poate muri "

نارتسیس و گلدموند
کتابی که اینقدر از خوندنش لذت بردم که واقعاً نمی دونم چطوری باید توضیحش بدم. شاید کتابی باشه که بد نباشه هرکسی بخوندش. شاید با خوندنش راه زندگی خیلی ها تغییر کنه. شاید با خیلی از شک و تردید های خودشون کنار بیان و بتونن جسارت تغییر و مواجه شدن با اون رو در خودشون ایجاد کنند...
نارتسیس و گلدموند کتابی بود که برای من همین نقش رو ایفا کرد. یه روزگاری با خوندن ماهی سیاه کوچولو و بعدتر انجمن شاعران مرده خط سرنوشتم تغییر کرد و جدی تر شد، و الان هم این کتاب باعث شد گلدموند درونم بیدار بشه و راه خودش رو پیدا کنه...
از بهترین هدایایی بود که تو زندگیم گرفتم
ممنون رز سیاه
:)



سیزدهم دی 1388

Прекрасний філософський твір з неспішним плином викладу, символічний на всіх рівнях, повний прекрасних художніх метафор і який сам, цілком, є метафорою на вічне зіткнення духу і тіла, пристрастей і змирЕння, мінливості авантюризму і потягу до сталості і порядку.

Багато кому не заходить, здавалось би, монотонна манера викладу Германа Гессе, його уміння три сторінки описувати каштан який росте при вході в монастир. Але що то за каштан і що то за опис! Це прекрасний вхідний портал який задає ритм всьому читанню, який заводить вас під стіни цього монастиря. Гессе ледь не змушує читати його вголос, щоб знайти ту мелодику тексту яку він туди старанно закладає.

I guess they didn't have “Penthouse Letters” on the magazine racks in 1930, so a publisher must have approached Hermann Hesse and asked him if he'd write an early version of what would letter become known as “soft porn.”

This is the most overrated, ridiculous book I have almost ever been tasked to read, right up there with Jim Harrison's Dalva, a book that so many men claim to love for its “literary merit.”

It's not that this book is “sexy” or “scintillating” and that I am a prude. . . it is that this book is trying, cleverly, to disguise what is perverse as natural. . . it tries, under the guise of literary fiction, with pretty lines like these in the background. . . “brown, sunny butterflies rose and vanished capriciously in ragged flight” to make you believe you are reading something worthy, rather than soft porn. You're not.

The story starts with Narcissus, the obviously gay monk who tells Goldmund early on, “Your dreams are of girls; mine of boys.”

Narcissus's problem isn't that he's gay. . . it's that he claims to be celibate, committed to the life of a monk, yet he is in a constant state of being tempted by the boys around him, thus showing his moral superiority by denying himself. He is arrogant, a potential pedophile, and is completely ruled by his ego, while boasting to be devoted to God.

Goldmund's problem isn't that he's a sensualist (as Hesse describes him, over and over again, ad nauseam); he's a predator, a man who justifies sleeping with married women and virgins he has no plans to marry (these are Medieval times--ha! Don't even get me started on the "historical time period"). Every married woman who succumbs to him is a personal triumph of his; every virgin he defiles is a conquest.

When Goldmund arrives at the home of two teen-aged sisters who live with their father, a knight who has taken in Goldmund as an apprentice (in the 1980s, his role would be modernized to a “pool boy”), I was hanging on by a thread to this “novel.”

Sure enough, as Goldmund tries to get both teen-aged girls to sleep with him, he consoles one “with gentle caresses, only by holding her head against his chest, humming soft, meaningless, magic sounds that nurses hum to comfort children when they cry.” Of course, silly, because he was comforting AN ACTUAL CHILD he was trying to have sex with!

And. . . sure enough. . . you guessed it. . . another entry in “Penthouse Letters,” the ultimate male fantasy: he gets to have his way with two teen-aged sisters. Spoiler alert? Nah! He sleeps with every woman under the age of 30. (Everyone over 30 was, naturally, a toothless hag).

Truly. . . this was a revolting read for me, one that I wish I could erase right out of my mind. This novel is a celebration of everything that women and children have suffered since the beginning of time.

     " يمكن للمتعة والألم ان يكونا متشابهين كأختين "

لكل إنسان منا جزء من الحظ في العالم، فينا المحظوظ بالمال او بالعلم او بالصحة ولكن أكثرنا حظاً دائما هو المحظوظ بالصديق الجيد ، الصديق الجيد بمثابة مكاشف للروح يصادق روحك ويكاشفك بعيوبها مهما كانت حده الإختلاف بين روحيكم ، فكيف إذا كان هذا الصديق فيلسوف وعلي درب البحث عن الهدف مثلك تماما، بين نرسيس رجل الدين اللاهوتي و غولدموند محب الصعلكة والفنان البوهيمي تنشأ صداقة كلنا نطمح إليها .

تبدء الرواية بتعرف نرسيس أحد أساتذه الدير علي الطالب الجديد غولدموند ،نرسيس هذا الأستاذ المتفرد وأفضل من يستشف الروح من الوجه يتخذ غولدموند صديق له رغم فرق السن والإختلاف الظاهر بينهم، ثم تبدء الحياه تفرق بينهم فنرسيس يهب حياته للدير أما غولدموند فينطلق بحثاً في العالم عن هدف يلائمه بتحريض من نرسيس الذي خلصه من هدفه الوهمي المفروض عليه من والده، ثم تبدء الحياه ترسم خطوطها بينهم لتعمق إختلافاتهم ، الاول يصبح رئيس الدير والأخر يجد في الفن ضالته .

يتلخص الغرض من الرواية في ثنائية الروح والمادة وعلاقتها بالحقيقة الكليه، فالمادة لا تصلح سوي في التشكل والفناء ولا تقترب حتي من الحقيقة الكلية اما الروح فلا حدود لما يمكن أن تصل إليه، كذلك هي الفلسفة مبحثها مادي فتفني وتتجدد اما الفن فهو يخلد الاشخاص في منحوتات ولوحات اقرب ما تكون لما في روح المنحوت او المرسوم من حزن او سعادة .

“All being, it seemed, was built on opposites, on division. Man or woman, vagabond or citizen, lover or thinker - no breath could be both in and out, none could be man and wife, free and yet orderly, knowing the urge of life and the joy of intellect. Always the one paid for the other, though each was equally precious and essential.” P238

Hermann Hesse is absolutely astounding. I read Steppenwolf and The Glass Bead Game the year before last and found them profound, provocative and penetrating. Hesse has a way of processing the soul in a fictional narrative that reads more like a fable in Narziss and Goldmund. For me, this is a story that lays bare the dilemmas of the human soul. The duality of being, the inclination to separate, be one thing or the other, to define, confine and fragment. Yet the deep longing to be integrated, whole and one also permeates each page.

Why do I so often imagine that I can’t be integrated? Narziss, the thinker, the serious, the scientific, the scholar and monk…. Goldmund, released into sensual abandonment, experiential and deeply in the moment, artistic, searching… these two opposing natures, actually entwine, find their equilibrium and balance, realising a mutual interdependence and space of coexistence.

Something I found intriguing early on in the book is how Narziss actually encourages and almost insists that Goldmund leaves the monastery to live his truth, find his space and place and gives expression to his self. Narziss could have led Goldmund down the pathway of monastic life, and indeed, his love and friendship surely tempted him to do that. Yet, he recognised what Goldmund was in so many ways and released him to it, even to the detriment of his own need and in many risking his ‘immortal soul’.

There is something so beautiful in an exchange at the end of the book where Narziss says, “Ah, Goldmund - it makes me very happy to hear you speak as you did. I have been waiting for that since the old days, ever since the night when you left your teacher, and found courage to be yourself. Now we have found each other again.” p260.

Narziss and Goldmund is a profound piece of writing. I couldn’t love it more and will reflect on it for many days to come.

أرسلت لي غير مرّة: أنت تذكّرني دائمًا بنارسيس
مرّة نشرتُ مقالة، فأرسلَت هي لي اقتباسًا لنارسيس كأنّه ومقالتي يغرفان من نفسٍ واحدة
فهرعت للآيباد، نزّلت نسخة من الرواية، كنت أغيّر جلستي مع كلّ صفحة
بعد 30 صفحة وصلت لنشوة غريبة، توقّفت وأغلقت الكتاب وأغمضت عيني واسترخيت تمامًا
عبّأت حقيبة ظهري ببعض الغذاء، سألتني أمّي: إلى أين؟
أجبت: قريب، إن شاء الله أرجع بعد بكرة
فقالت: رايح المدينة؟ تروح وترجع بالسلامة

وفعلًا، بعد 8 ساعات كنت في المسجد النبويّ
سلّمت على رسول الله، صلّيت الفجر
وفتحت الآيباد، الرواية، وبدأت من الصفحة الأولى، مع الشروق
كان يومًا مليئًا بنارسيس، بي، وبغولدموند، وبهيرمان هسّه، قبل كلّ شيء
بقيت داخل أسوار المسجد النبويّ حتّى أنهيت الكتاب تمام 12 ليلًا
قمت إلى مطعم البيك مترنحًا، أسكرتني الرواية، أسكرني هيرمان

أدركت وأنا أقرأ بأنّي في مرحلة انتقاليّة من نارسيس إلى غولدموند
كنت أنزع عباءة التبتّل والعزلة والقداسة وأنزل في شوارع الحياة
كنت نارسيس الوقور، المشغول بالتفكير في الحياة
لكنّ روحي تتشقّق عن غولدموند العابث، المشغول بخوض الحياة

أهمّ هدايا الرواية لي: مفهوم الفنّ عند هيرمان
الذي جمعت مادّتها لاحقًا وقدّمتها كمحاضرة في الجامعة

كان غولدموند يشتقّ منحوتاته من أعماق روحه، ويحتشد لها احتشادًا
وينيط بها حبال الحياة، حتّى إذا فرغ منها شعر بالفراغ والخواء الشديدين

n  1 STERN, weil 0 nicht geht ★✩✩✩✩n
n  

nDieses Buch empfehle ich niemanden.… das könnte ich mir selbst nicht verzeihen.

n
⤐ Vorwort.
Meldet sich jemand freiwillig, mir absofort alle Klassiker aus der Hand zu reißen? Jedes mal absolute Zeitverschwendung, das rant-review ist noch das Lustigste an dem ganzen Prozedere.

⤐ Insgesamt.
Damit wär's geklärt: finde deutsche Klassiker genau so unbefriedigend wie alle anderen auch. Vielleicht vorweg in paar Worte zu meiner Motivation, dieses Buch überhaupt in die Hand zu nehmen. Ich kann die meisten "Klassiker" der Literatur nicht leiden: ich finde den Erzählstil entfremdent, die Geschichten zumeist ermüdend, ganz zu schweigen von den moralischen Standards und Logiken.


Vor einem halben Jahr hab ich allerdings mitbekommen, dass es eine deutsche Neuverfilmung von Narziß und Goldmund geben soll, in den Hauptrollen einige meiner liebsten deutschen Schauspieler. Im Nachhinein weiß ich, dass der Trailer bereits verrät, dass mitunter stark vom Original abgewichen wird - und obwohl ich ja sonst dem Team "Das Buch war besser" angehöre, wage ich es zu behaupten, dass die Abweichung vermutlich ein Gewinn für das Filmerlebnis sein wird.

Vorab eine kleine Charakterzusammenfassung von Goldmund: Hätte Goldmund ein Instagram Profil, sein meistgebrauchter hashtag wäre #wanderlust, dicht gefolgt von #ladykiller. Hochladen würde er träumerische Landschaftsbilder, Kunst und nackte Frauen, natürlich ohne um vorher um Erlaubnis zu fragen. Narziß würde unter nem fake Profil alles liken weil er eigentlich auch gern die Welt sehen will aber halt ein Schisser ist.

n✥ Das große Thema von Narziß und Goldmund ist der Weg des Einzelnen: jeder muss sein Leben anders leben. Mich beschleicht allerdings das Gefühl, hätte eine Frau einen ähnlichen Weg wie Goldmund eingeschlagen, hätte das so ziemlich keiner gefeiert. #doppelmoral, was mich gleich zum nächsten Punkt führt:

✥ Frauen als Objekt der Begierde trotzdem im Hintergrund: Das hat mich fasziniert und angeekelt zugleich. Der liebeshungrige Goldmund verzehrt sich buchstäblich nach Frauen, und dennoch sind sie im Buch so ungriffig wie die Idee, dass man Classics tatsächlich genießen kann. Im Zuge dessen müssen sexuell aktive Frauen natürlich erstmal geshamet werden! All hail den "Jungfrauen", die viel begehrenswerter sind als Frauen die gern Sex haben...

✥ Frauenroman für Männer: Das Buch liest sich wie n "Frauenroman", aber die Zielgruppe sind Leser die nicht zugeben können dass sie Groschenromane genießen. Weil, wenn's der Mann macht ist's ja was anderes;) Dazu past auch...

✥ ...fuckboy alert: Denn ein "richtig gutes Buch" wäre ja nicht ein solches, wenn der HC nicht schön brav die Frauen gegeneinander ausspielen würde. Zu einem Zeitpunkt will er mit beiden Schwestern gleichzeitig Sex haben, obwohl die eine es nur aus Boshaftigkeit und die andere nur aus Leid mitgemacht hätte. Ich schlage eine Titeländerung vor: Das Buch sollte Narziß und der fuckboy heißen.

✥ Pädophelie überall: Nicht nur in der Religion allgemein - wo es zu erwarten ist (disappointed but not surprised) sondern auch in From von einem Haufen alter (wie alt genau weiß man nie) Frauen, die sich an einen Teenager ran machen? Ewwww.

✥ Lise, Lydia und Co.: Ich hab mich außerdem gewundert, warum fast alle Liebschaften Goldmunds den Buchstaben L zum Initialten haben. Versteckte Message? Mommy Issues von Herrmann persönlich? Bitte klärt mich auf.

Mag jetzt nicht mehr weiter mich aufregen, selbst in der Isolation ist das Leben viel zu schön dafür. #fürimmerhassdenKlassikern

⤐ Die Geschichte
In dieser Geschichte treffen zwei absolute Gegenteile aufeinander; Narziß, ein gottesfürchtigier Ordensbruder, und Goldmund, ein wanderlustiger Charmeur. Während der eine seine Verwirklichung in Buchseiten und Predigten findet, lechzt der andere nach dem Unbekannten. Und so zieht Goldmund in die Welt hinaus, um seinen eigenen Weg zu gehen, ganz so wie Narziß im Dienst Gottes seine Verwirklichung findet. Schnallt euch an, denn sonst fallt ihr vor Langeweile vom Stuhl. Doppelmoralige Erzählung von einem kleinen Jungen, der nix will außer seine Mama ubnd seinem besten Freund, aber zu stolz ist, sein gebrochenes Ich offen zuzugeben. [Freud stürmt das Zimmer mit Hyperanalysen]

“Noi pensatori cerchiamo di avvicinarci a Dio staccando da lui il mondo. Tu ti avvicini a lui amando la sua creazione e ricreandola.”

Io credo che l’essenza più intima di Narciso e Boccadoro sia in questa battuta. Come emerge dalla contrapposizione del titolo, questo romanzo è una delle rappresentazioni più potenti e suggestive del dualismo nella letteratura, e del ruolo che questo assume nell’esistenza umana.
Narciso è un uomo un po’ altezzoso, pecca non di rado di superbia, eppure sente di essere avviato a servire lo spirito tramite la volontà e la forza della sua fede in Dio. Egli rappresenta la sedentarietà, il ritirarsi e l’assenza dal mondo, perché sente sin dall’inizio di dover assecondare la sua vocazione, nonché la missione di ascesi e sublimazione da applicare alla sua vita e verso Dio. Inoltre, dimostra per quel poco tempo che gli è concesso di apparire tra le pagine, di saper leggere le persone, scovarne i loro segreti e identificarne i loro sentieri di vita.
Senza dubbio però il romanzo è incentrato maggiormente sulla figura di Boccadoro: egli è difatti il totale opposto di Narciso. Boccadoro rappresenta il wanderer (cioè il vagabondo), la caducità e l’attrazione dei piaceri terreni nonché carnali che si trova in ogni singolo individuo: attratto da questa spirale dionisiaca di piaceri e spostamenti continui, egli stranamente non teme il termine naturale della vita. L’esperienza di Boccadoro è quella di un viaggio picaresco all’interno dei confini del Sacro Romano Impero che si articola in un tempo indefinito (sicuramente decenni) e che lo porta ad apprendere una lezione da ogni incontro, evento e accadimento si ritrovi a testimoniare o a sperimentare sulla sua pelle. Boccadoro affronta la morte, ne viene a contatto durante l’epidemia di peste, la accarezza in occasione della sua visita alla bella Agnes; al tempo stesso, Boccadoro conosce, grazie al Maestro Niklaus, anche l’arte e la sua profondità, la sua capacità di dare una risposta al dramma che tormenta l’umanità sin dalla sua nascita, e cioè quello di dar forma e di plasmare un qualcosa che sia umano, capace di esprimere sentimenti ed emozioni ma che riesca a perdurare nell’eternità e a sottrarsi alle leggi biologiche degli organismi viventi. Boccadoro, dal momento in cui avverte quest’esigenza, crea la sua arte a partire da ciò che osserva e da ciò che si figura, andando - in un certo senso - a nobilitare la sua esperienza terrena che lo dota di così tanta forza vitale, di così tante energie dei sensi e delle passioni.
Boccadoro sperimenta dunque una crescita continua, e il feedback dell’esperienza da lui accumulata durante il suo vagabondare, si ha quando egli riesce a tornare all’abbazia di Mariabronn e a riconciliarsi con Narciso: c’è dunque un Boccadoro prima del viaggio e un Boccadoro dopo del viaggio, due entità che sembrano chiudere un cerchio anche nel momento in cui lo stesso Boccadoro perfora inconsapevolmente le sicurezze più spirituali di Narciso, come Narciso aveva aperto gli occhi a lui prima della sua partenza alla scoperta del mondo.
Si può dire dunque che queste due anime sono così differenti e opposte, ma al tempo stesso così vicine e capaci di svelare delle verità recondite l’uno dell’altro: i due uomini sono infatti intimamente legati da un affetto e da una stima che nessuno dei due ha mai sperimentato verso altri individui, affetto e stima che si traducono in una stimolazione delle reciproche coscienze intellettuali.
È proprio l’arte il punto di contatto di queste due anime, quella grande distesa di “immagini” e “concetti" condivisa da entrambi con forme differenti. Narciso intende infatti lo studio che lui coltiva come filosofia e come pensiero privo di visualizzazione per astrarre dal mondo e per elevare l’uomo dalle tentazioni, mentre Boccadoro la mette a frutto incanalando tutte le immagini da lui conservate verso una rappresentazione materiale, attingendo al pozzo delle sue esperienze e dei suoi incontri: nonostante l’ennesimo dualismo che emerge e che differenzia i personaggi, è qui che le due essenze così distanti si incontrano, nel miracolo compiuto da entrambi di nobilitare l’esistenza umana e di avvicinarla maggiormente possibile al divino, cercando di sottrarla - tramite processi creativi differenti - a quella condizione di corruzione e dannazione eterna dovuta al Peccato originale, sul quale lo scrittore si esprime non poche volte all'interno del testo. È proprio su questa tematica finale, sulla scia dei grandi autori della filosofia umana e grazie al tratteggio dei due volti di una stessa medaglia, che Hermann Hesse - a mio parere - vuole porre il quesito a noi lettori: qual è la vera natura dell’uomo? La riscoperta interiore di Boccadoro, accompagnata dalla forza e dall’aspirazione spirituale di Narciso, presentate dall’autore con una scrittura elegante e raffinata ma scorrevole, sono affiancate al tempo stesso da un groviglio inestricabile di ragioni di entrambi i personaggi che non ci permetteranno mai di dare una risposta univoca.

“NARCISO E BOCCADORO” sono i protagonisti di uno dei romanzi più celebri di Hermann Hesse, attraverso i quali non solo ci viene narrata la loro storia e il susseguirsi delle loro esperienze di vita, ma soprattutto, grazie a dialoghi e riflessioni, siamo partecipi di una continua ricerca del senso profondo della vita stessa.
Così, se Narciso trascorre la sua esistenza di erudito e pensatore nel monastero di Mariabronn per servire lo spirito, Boccadoro sceglie di vagabondare per trovare se stesso, sperimentando povertà e stenti, amori e violenze, malattie e abbandoni.
Nonostante l’evidente diversità caratteriale e di personalità, Narciso e Boccadoro diventano complementari l’uno per l’altro, e pagina dopo pagina di questo che è senza dubbio un grande romanzo di formazione, impariamo a conoscerli e condividiamo con loro un percorso tortuoso che non può lasciarci indifferenti.
Lo stile di Hesse, contraddistinto da un ritmo lento e riflessivo, infatti, alimenta un senso di empatia per le vicissitudini dei personaggi ma in particolare per i loro tormenti dell’anima, così chiaramente espressi nelle svariate elucubrazioni, finché giunti alla fine ci si chiede: cosa effettivamente dà senso alla vita e, un domani, per cosa varrà la pena morire?

I'm kind of upset with myself for finishing this book, when I had the urge to stop halfway through. Goldmund has to be one of my least favorite fictional characters of all time. I understand that Hesse's intentions were to show the dualities between mind and body and pleasure and knowledge, and I understand that there is a price we pay to pursue these causes. These are important themes of the human condition. However, the entire novel Goldmund travels around being a manipulative prick in the pursuit of his own pleasure, and never has to face any negative consequences for his actions. I'm all for giving early 20th century writers a pass on being misogynistic as it was a different time, but the way Hesse depicts women in this novel is just flat out hard to read without wanting to throw the book into the nearest fireplace. They're all cookiecutter versions of the same person with the same voice. Hopelessly enamored and manipulated by Goldmund and tossed to the side once he finds something better to do with his time.

Otro de mis libros favoritos! Una hermosa y profunda prosa, característica de H.Hesse. Una historia de esas que calan y recordarás por siempre. Trata de la historia de dos amigos totalmente distintos que se conocen en un convento. El uno se marcha a vivir la vida fuera de la religión y deleitarse con todas las mujeres que se cruzan en el camino. El otro, se profesionaliza en la religión y al final ambos se reencontrarán cuando menos se lo piensan y en una situación bastante particular.
“Era una suerte que el amor no precisase de palabras; de otro modo, estaría lleno de equivocaciones y disparates”.
“La vida, evidentemente, llevaba en sí una especie de culpa”.
“Es curioso, se decía, lo que acontece con las mujeres y el amor: no necesitan, en realidad, de palabras”.
Top libro!