I'm honestly dumbstruck; it would be better to write an essay rather than a review of this book. It is utterly marvelous, and I think that Sehnor José is quickly becoming one of my favorite authors. Never since reading Red Sorghum's descriptions of dogs in comparison to men have I become so enamored by the character of the dog "Found." I feel like I came to know the protagonist and his family, become deeply entrenched and invested in their lives, grieved at the slow erosion of their way of life by the Kafkaesque/1984-like 'Center.' Marçal evolves so much as a character as well.... I really could go on for ages. The Cave itself only materialized near the end of the story, and I admit I did have to do a bit of research to understand the true meaning of it all. I feel that the protagonist might be an allegory to Saramago himself, bemoaning the loss of traditional ways of life, the value and dignity of work, and the steady and oppressive march of materialism and consumerism as a means of sublimating 'meaning' and 'fulfillment' in our modern lives. The book analyzes the human condition, contains tragedy, love, loss, meaning, stoicism, naïveté, amor fati, the importance of family and meaningful labour, heck, the whole nine yards. I loved every moment of it. Apologies for this stream of consciousness review, but the book is simply breathtaking, and I can't do it justice any other way without writing an analytical essay.

Confieso amor eterno hacia Saramago. Confieso que me gusta su firma de narrar. Tan suya. Confieso que este no me parecía su mejor libro, si lo pienso no me lo parece, pero confieso que al cerrarlo he dicho... Es único. Le doy 4 porque hay otros "Saramago" que se ganaron la quinta. :)

Είναι υπέροχος,ολοζώντανος,επινοητικός,με οξύτατη και εύστοχη παρατήρηση επί παντός,ο Σαραμάγκου.

Πρόκειται για μια καταγραφή των εσωτερικών αναζητήσεων του (άξια) νομπελίστα συγγραφέα,αλλά και μια ιδιαίτερη τοιχογραφία μιας εποχής που φωτίζεται μέσα από τις σελίδες του βιβλίου.Το βιβλίο είναι ένας ζωντανός διάλογος ανάμεσα στο δημοφιλή Πορτογάλο στοχαστή και φιλόσοφο και στους λίγους κύριους πρωταγωνιστές -και μια ευκαιρία- για τους αναγνώστες να ερευνήσουν σε βάθος τη σκέψη του.

Η πλοκή δε με τράβηξε από την αρχή,πήγαινε πολύ αργά,και εγώ δε μπορούσα να μη κάνω το ίδιο,στην ουσία είναι σαν να το διάβασα δυο φορές.Είναι αδύνατον να διαβάζεις φράσεις,ολοκληρωμένες προτάσεις,διαλόγους και να μη διαβάσεις ξανά τη σελίδα.

Είναι από τα βιβλία που θα μπορούσε κανείς να το διαβάσει «μια και έξω» αλλά είναι βέβαιο ότι θα ανατρέξει και πάλι σε αυτό για όσα ανησυχητικά επισημαίνει ο συγγραφέας και να μη νιώθει αγωνία για τη σημερινή κατάσταση της "δημοκρατίας".Πατώντας στέρεα σε ιστορικά δεδομένα και σε πηγές,το βιβλίο μεταδίδει όλη την αγωνία του συγγραφέα για το τι επιφυλάσσει το αύριο.

"Nosotros que sólo podemos ser lo que fuimos, de repente descubrimos que ya no somos necesarios en el mundo, si es que alguna vez lo fuimos, pero creer que lo éramos parecía bastante, parecía suficiente, y era en cierta manera eterno, durante el tiempo que la vida durase, que eso es la eternidad, nada más que eso".

Volver a leer a Saramago siempre se siente como volver a casa.

Cada que termino un libro de él me deja cautivado e impresionado por su prolífica y magnánima sabiduría, siempre cavilando y reflexionando sobre la filosofía implícita de la condición humana y sus instrumentos, me gusta en particular que en esta historia oscile un poderoso tributo hacia los animales y a las palabras.

La caverna nos expone una crítica hacía la globalización, el consumismo, el comercio, la gentrificación, el ecocidio, el marketing y la publicidad, la inmediatez del mercado y el comportamiento volátil de las masas, remarcando las inminente contrariedad entre la vida citadina y la vida rural, que va más allá de las diferencias de clase, si no de las formas de vivir y de pensar de cada una.

La deidad del Centro, que es la que define el estilo de vida cosmopolita, sometiendo a sus ciudadanos a una vida superflua e ilusoria que se sobrelleva con los privilegios que les han “otorgado”. Por otro lado, el capitalismo destruyendo desconsideradamente los negocios exteriores que no se adapten a las exigencias modernas del precio y la calidad.

La construcción de centros comerciales sobre campos naturales, para que nuestras vidas se basen en consumir, entretenerse y olvidar lo nimia que resulta nuestra existencia.
El final me dejó atónito, dejándonos en claro hasta qué punto el capitalismo es capaz de lucrar con nuestra propia muerte, un acierto inquietante pero verídico.

الإهداء، وكالعادة، للصديقة والحبيبة، والزوجة الاستثنائية : بيلار
إلى بيلار
ألف مرة أخرى

واستهلال الرواية من كتاب الجمهورية لأفلاطون :
يا لغرابة المشهد الذي تصفه، ويا لهم من سجناء مستغربين. إنهم مثلنا.

من لم يقرأ الكهف، لم يقرأ

~~~

وأخيرًا، وبعد طول انتظار، رواية الكهف متوفرة Pdf

لتحميل النسخة العربية من الرواية:
https://drive.google.com/file/d/0B1Yu...
الشكر الجزيل للصديق مصطفى قطب.

لتحميل الرواية بحجم مخفض :
http://www.4shared.com/office/IcDXXS4...

والشكر للصديق إبراهيم عادل لتصويرها.

~~~
لتحميل الترجمة الإنجليزية من الرواية:
http://www.4shared.com/office/a59wGHj...

Con este libro aprendemos a valorar la oportunidad de tener una profesión. Muy buen libro.

Para esta ocasión sí es importante contar la historia de cómo este libro llegó a mis manos. Era el año 2002, yo me encontraba en quinto de primaria, y mi hermana que me lleva seis años estaba cursando el último año de su vida estudiantil. Como ella siempre tuvo buena ortografía, y se expresaba bien oralmente, su colegio decidió enviarla a un concurso de ortografía de la ciudad, era la única de la localidad. Ella asistió, y sin expectativas ni presiones empezó a avanzar ronda tras ronda; pero, su momento de serenidad se acabó cuando quedaban menos de diez personas concursando, y a los organizadores se les ocurrió la idea de mencionar los premios: Una beca para el primer puesto, un computador para quien ocupara la segunda posición. Ella entonces se tensionó, pero siguió participando aunque ya con muchos nervios. No obstante, pudo clasificarse entre los mejores cinco, entre los cuatro, entre los tres... y justo cuando tenía la opción de mínimo asegurar el computador, en ese momento todo se fue al carajo porque se equivocó escribiendo una simple palabra: lasaña. Mi hermana siempre odió la pasta, pero desde ese día la odió mucho más. Por ende, finalizaría en tercer puesto, y su premio de consolación fue un libro de un señor llamado José Saramago, un libro llamado La caverna. Desde aquel 2002 ese libro permanece en mi casa, pero nadie lo había leído, mucho menos mi hermana que no lo quería ni ver porque le recordaba su fracaso. Sin embargo, el 31 de diciembre del 2021 estábamos realizando aseo en nuestra vivienda, mi madre encontró este libro en sus cajones, y yo lo vi, lo tomé, lo leí, y aquí me tienen escribiendo esta reseña. Quizás para mi hermana este libro siempre será un recordatorio de su derrota, pero gracias a ello yo he tenido la oportunidad de conocer una historia que me ha conmovido por sus tiernas escenas, y también por las que están llenas de preocupación y tristeza.

La caverna nos cuenta la historia de Cipriano Algor, un alfarero, que tiene un pequeño problemilla: Su trabajo ya no lo necesita nadie. Durante varias generaciones su familia ha trabajado con barro, creando vajillas y loza para vender, pero una nueva tecnología ha llegado para arruinarle la vida. Esa tecnología tiene nombre, esa tecnología es el plástico. El problema es que él ya está viejo, y lo único que sabe hacer para ganarse la vida es trabajar con el barro. ¿Qué hará entonces Cipriano y su familia para intentar sobrevivir? Esa es la interesante premisa que nos propone Saramago en este libro.

Para ser honesto este libro me ha producido muchísima nostalgia porque me hizo recordar aquellos momentos vividos, que en mi memoria siempre serán preciosos, pero que desafortunadamente son imposibles de que ocurran nuevamente. Por ejemplo recuerdo aquel parque en el que jugaba en mi infancia, pero que ahora está destruido; la caligrafía que tenía de niño pero de la que ya no se hallan huellas; aquellos compañeros a los cuales nunca les dije adiós pero desaparecieron para siempre; etc. Este libro es así. Saramago te va presentando la vida del alfarero, de su hija, y de su yerno, y empiezas a sentir esa opresión en el pecho llamada nostalgia porque entiendes que su destino está a punto de cambiar, y que todo lo construido por tantos años se va a echar a perder. Dicen que debemos adaptarnos al mundo, y es verdad, pero es muy doloroso dejar nuestro estilo de vida en el pasado cuando hemos tenido tan buenas experiencias. Saramago me conmovió con las preocupaciones de sus personajes, pero también me ha producido cierta ternura con algunas escenas que te intensifican el deseo de que aquellos personajes no tengan que alterar su vida para siempre.

Cuando leí El amor en los tiempos del cólera, de Gabriel García Márquez, hubo algo que me dejó muy pensativo: En aquellos tiempos del siglo XIX, aquí en Colombia se creía que el trabajo del futuro sería ser telégrafo. Un oficio que en su tiempo debió ser especial, pero que el paso del tiempo lo volvió obsoleto. Debe ser bastante triste que dediques toda tu vida a un trabajo, a una profesión, y que cuando estés viejo notes que lo que tú haces, en lo que gastaste tanto tiempo de tu vida, ya no le interesa a nadie: Esa es la nostalgia que tiene en el fondo de su corazón Cipriano, esa es la nostalgia que sentí en todo momento. Es duro aceptar la realidad.

Por mi experiencia previa de leer Las intermitencias de la muerte, en verdad no he tenido problemas con la prosa, a pesar de las peculiaridades que ya mencioné en dicha reseña, como lo son la dinámica de no usar guiones, hacer párrafos larguísimos, el uso anormal de los signos de puntuación, extensión de sus capítulos, etc. No obstante, por la cantidad de conversaciones que tienen los personajes creo que tampoco generaría problema para los nuevos lectores del autor portugués. Además, aquí por lo menos sí encontramos personajes con nombres, con personalidades muy definidas, y eso nos ayuda muchísimo a que leamos varias horas sin darnos cuenta. Eso sí, me ha parecido un poco cansina la mitad del libro. Como el argumento es bastante simple —siendo completamente objetivo— entonces la postergación de las decisiones puede aburrimos un poco, o eso por lo menos sentí yo. Sin embargo, vale la pena llegar a la parte final porque allí es donde el autor transmite su desagrado por las ciudades, por la forma como se mantiene «atontada» a la población, por los espacios pequeños, por la falta de contacto con la naturaleza, etc. Es una sección que puede hacer referencia a nuestro presente, pero también puede considerarse como una distopía.
Me ha parecido muy bonita la relación que tiene Cipriano con su hija, con el perro llamado Encontrado, y la pasión con la que trabaja en su oficio; claramente da a entender que en los pueblos los habitantes tienen mejor corazón que aquellos que viven atrapados en las ciudades, preocupados, tensos, con odio, encerrados en sí mismos, etc. Me parece genial como Saramago va usando su rol de narrador para contar la historia, pero a la vez disimuladamente va expresando sus propias opiniones sobre determinado tema como si fuera un ensayo, y no una obra literaria.

Lo que no me ha gustado es la relación de amor tan «inmediata» que se presenta. No soy nadie para hablar o criticar sobre el amor, teniendo en cuenta mi eterna soltería xd, pero me pareció exagerado que con un saludo prácticamente las personas ya se enamoraran profundamente. Un pequeño detalle que parece no ser importante, pero debemos ser honestos y expresar lo bueno, lo malo, lo extraño y lo feo de nuestras lecturas.

Considero que este libro vale la pena leer porque José Saramago presenta una madurez emocional, y una sabiduría muy profunda, que podría ayudarnos a crecer como seres humanos. Dicen que la experiencia es sabia, y José Saramago es un ejemplo de ello. Realmente he quedado muy antojado de leer más de sus obras, y por lo tanto mi próximo destino será sin ninguna duda su aclamado Ensayo sobre la ceguera, debo leerlo sí, o sí.

El final me ha parecido muy bello, aunque incierto.

En resumen, un libro escrito con una delicadeza impresionante, el cual te hace preguntarte de una manera simple, pero profunda, sobre diversos temas en los que quizás no solemos pensar diariamente. Una historia que vale la pena leer para ponernos en los zapatos de aquel que se ha quedado sin trabajo para siempre. Una historia que te obliga a pensar en la separación de cualquier núcleo familiar, incluso de las mascotas, que sufrimos con el paso inevitable del tiempo. Una historia que te hace ser consciente de lo hipnotizados que vivimos diariamente, y de la necesidad de desconectarnos para encontrarnos con nosotros mismos y nuestros seres queridos. Una historia que te señala la importancia de seguir buscando alternativas y salidas, así nuestro devenir parezca incierto y oscuro. Una historia que te demuestra la ingratitud de la sociedad, la cual se mantiene desechando con frialdad todo lo que no necesita, a pesar de la utilidad proporcionada en los años posteriores. Vivimos atrapados en un sistema maldito que no tiene orden ni futuro, pero de la misma forma como entramos a ser parte de él, también tenemos la posibilidad de escapar de él: Debemos pensar en alternativas para el futuro.

Libro especial, bonito y recomendado.

Are ceva Saramago care mie imi place la nebunie. Cred ca stilul, povestitul domol si linistitor, intelepciunea sa, care ma face sa subliniez in cartile citite multe cugetari asupra vietii, imaginatia sa nestavilita.
Intr-un cuvant : mi se pare genial.

مراجعة قصيرة للرواية ومقاربة مع روايات أخرى على قناة دودة كتب

https://www.youtube.com/watch?v=9Xl9t...

Um dos melhores livros de Saramago, após receber o Nobel. Um livro que nos interroga sobre o momento que vivemos, que toca o fundo da profissão que escolhemos, que nos interroga sobre o dia de amanhã dessa mesma profissão, mais fundo do que isso, interroga se somos apenas o que essa profissão é, ou podemos ser mais... São vários os temas que Saramago convoca para questionar o mercantilismo e a velocidade a que este nos ultrapassa a cada dia, mas o livro é mais do que isso, é todo um trabalho de grande enredo sobre uma família, num mundo indiferente. Os personagens são profundamente retratados, enquanto tudo o mais fica destratado, desconsiderado. A cidade ou o "Centro" como entidades abstractas servem a qualquer leitor, e exigem que este faça o seu trabalho de leitor, construa o mundo que rodeia esta família, se reveja a si e ao seu mundo no meio deste mundo desenhado por Saramago. É o próprio narrador que o diz a meio do livro,

“Terás então de ler doutra maneira, Como, Não serve a mesma para todos, cada um inventa a sua, a que lhe for própria, há quem leve a vida inteira a ler sem nunca ter conseguido ir mais além da leitura, ficam pegados à página, não percebem que as palavras são apenas pedras postas a atravessar a corrente de um rio, se estão ali é para que possamos chegar à outra margem, a outra margem é que importa, A não ser, A não ser, que, A não ser que esses tais rios não tenham duas margens, mas muitas, que cada pessoa que lê seja, ela, a sua própria margem, e que seja sua, e apenas sua, a margem a que terá de chegar,”

Acabo por dar 4.5 em 5, porque me parece que se alonga um pouco a meio do livro com os aliteramentos e os jogos de palavras, habituais no seu trabalho, aqui usados como exercício de estilo mas mais do que isso, como construção do enredo próprio daquilo que faz as relações entre pessoas de uma família. Julgo também que a Caverna aparece demasiado tarde, quase a dar a sensação que é preciso começar a fechar a narrativa, apesar de até poder fazer todo o sentido, já que é no final que todo aquele mundo começa a ganhar forma dentro de nós, e o mito pode surgir com maior força e pujança, ganhando um sentido que nos consome muito para além do fim da última página.

4.5 stars.

What a good start to my reading year.

I found the long paragraphs, and the conversations with no quotation marks made the book a bit hard to follow.

However, I enjoyed the story, both the story and the underlying issues that it raised. It's the third book by Saramago that I have read. Now my library has several of them as ebooks, so I'll definitely be reading more of them.

And now to the dog! I'm not a person who's particularly fond of dogs, and for much of my life I was scared of them. I thought the dog in this book was great. I really liked him and I really cared about him. I couldn't believe that an author could encourage me to become so fond of a dog. What a writer!

Saramago’s novels have always been and will be food for my soul; and this one is no exception. In his unique way, love, family, myth, tradition, philosophy, are intertwined in an, apparently, simple dystopian setup, only it is anything but. It’s a complex allegory, in which identity and freedom (of thoughts, of oneself, of choice), the most precious treasures one can have, are the main characters.

It’s one of those books you have to relish, to absorb every nuance. It was a delight and I don’t think I’ll ever get enough of his written thoughts.

Ca să intru-n atmosfera postării ăsteia trebuie să menționez o serie de fapte care s-au întâmplat până sa m-apuc de cartea propriu-zisă, dar care au o relevanță, zic eu, considerabilă, în același timp, însă, fiecare cititor e liber să-și facă cunoscută propria părere în răspunsuri. Am început, așadar, incursiunea în peninsula iberică de vreo lună, când, prins în mijlocul unui război dintre țânțari și păianjeni, un război oarecum dezorganizat și, în realitate, mai degrabă război doar în impresia mea ca victimă succesivă a celor două tabere decât în concepția lor de arahnide și insecte Culicidae, deja începusem să ascult un non-fiction. Doar că peninsula iberică are mult prea multe oferte tentante așa că am decis să mă-ndrept spre o carte despre care am aflat într-un mod oarecum întâmplător, de la o persoană care, în acele momente avea probabil toată intenția să dezvăluie ceva intim despre ea, și care a reușit, prin franchețe și candoare, să o prezinte în așa fel încât să țin minte cartea, și acel moment în compania acelei persoane, aproape zece ani mai târziu. Doar că, având în vedere, în primul rând răbdarea cititorului acestei postări, apoi inclusiv dorința mea, a autorului postării, de a nu da impresia că este mai importantă o carte necitită decât una citită (trebuie să mărturisesc, destul de tardiv, din motive ce nu țin de carte ci țin întru totul de mine și timpul meu liber, timp în care am ales să-mi îndrept toată atenția, pentru o succesiune de sesiuni a căror durată însumată reprezintă ceva mai mult de cinci zile puse cap la cap, către o poveste de anvergura unei serii ca Game of Thrones sau Dune, spusă de Larian Studios prin intermediul celei de-a zecea arte, cum spun deja francezii), însă care, această carte, după cum se poate deja observa, își lasă amprenta adânc în stilul postării.

Peștera, de José Saramago, este pentru mine o carte eveniment, cum sunt de altfel toate cărțile lui Saramago, în ideea că aceste cărți nu pot fi citite decât la viteza lecturii naturale cu voce tare, un lucru pe care chiar autorul îl menționează atunci când i se pun întrebări în legătură cu stilul specific pe care-l folosește în opera sa, și aici mă refer strict la ce am citit eu, Pate fi cazul ca în alte romane scriitura sa să piardă această caracteristică orală, unde, lectură sau scriitură, în acest caz fortuit interschimbabile ca termen de legătură, însă posibil și în sensul de concept operațional pentru mijlocul prin care se transmite informația în relația dintre cei doi protagoniști ai actului de a citi, relație la care aș dori să revin în cazul în care timpul îmi va permite. Revenind la punctul de la care am plecat, cartea lui Saramago ca eveniment, cititul unei asemenea cărți, pe lângă nevoia de a folosi viteza specifică necesară pentru a procesa cuvintele scrise pe foaie în ritmul corect, îmi oferă în același timp ocazia să mă delectez citind un roman de observație prin excelență, unde rolul vocii narative este să facă o legătură, pe de-o parte între elementele puse în scenă, la o scară mai mică sau mai mare, elemente cu instrumentalitate proprie (probabil că putem să-i zicem, fără să pierdem din sens și chiar să câștigăm puncte la brevitate, și suflu vital) sau nu, și, de cealaltă parte, cititorul, al carui rol este fix de interlocutor, altfel spus care cumva se află de cealaltă parte a unui perete din spatele căruia aude vocea naratorului care își asumă rolul de a povesti ceea ce observă, nu doar cu ochii, deci nu doar faptele, ci și mecanismele prin care elementele cu suflu vital, pe scurt, personajele, își exprimă caracterul în acțiunile pe care le fac sau pe care se împiedică să le facă (acel “free won't” al lui Benjamin Libet), iar aceste observații creează ceva ce voi numi plasă de cuvinte care, fără să dea dovadă de această capacitate la o analiză separată a elementelor sale constitutive, prin relațiile care se creează între ele, poate să prindă în mrejele sale esența unor concepte extraordinar de greu de raționalizat în alte circumstanțe. Cu alte cuvinte (scuze pentru această expresie de introducere oarecum intruzivă în contextul actual), vocea narativă are capacitatea extraordinară de a fluidiza înțelegerea lumii și a regulilor după care acționează personajele, a motivațiilor, a dorințelor și a regretelor acestora, personaje și lume care, incidental sau nu, se suprapun pe alocuri cu lumea din care facem parte noi, cititorii, unde, desigur, e întotdeauna loc pentru variație, așadar pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin.

Un lucru specific pe care pot să spun că l-am remarcat abia acum, la doar al patrulea roman scris de autor pe care-l citesc, și care, întâmplător, am ajuns să-l consider cel mai bun din cele citite, iar dacă ar fi să fac un clasament pe ultimul loc tot aș pune Eseu despre orbire, urmat de Intermitențele morții și apoi, proaspăt detronatul Toate numele, acest lucru specific este asemănarea vocii narative cu cea folosită de Terry Pratchett, nu doar când cei doi autori fac uz de umor, de o calitate și o subtilitate asemănătoare în multe dintre cazuri, însă care se apropie foarte mult de exprimarea unor adevăruri fundamentale ale culturii în care trăim, exprimare lipsită de acel spirit didactic pe care l-am întâlnit din ce în ce mai mult la autori contemporani (între noi fie vorba, acești doi autori asupra cărora m-am oprit aici nu mai sunt, în strictul sens al cuvântului, contemporani), prin apelul la ridicol și ireverența față de propriile personaje, elemente stilistice care mă aștept să fie lucruri pe care le putem găsi la toate comediile de calitate. Diferențe există în mod necesar, însă în această relatare ele sunt mult mai puțin importante ca asemănările, care sunt oarecum izbitoare și au în vedere modul în care ridicolului îi este permis să pătrundă în lumea populată de personajele lor, lume într-un cadru de parodie high fantasy, la Pratchett în Discworld, respectiv într-un cadru distopic, plin de reguli lipsite de sens din punctul nostru de vedere și din modul în care ne e prezentat acest cadru, însă care creează același ton de parodie pentru un viitor posibil, chair putem spune un viitor din ce în ce mai probabil, un viitor care are foarte multe în comun cu ceea ce au transmis vizual Terry Gilliam in Brazil, sau Jeunet in La Cité des Enfants Perdus.

În încheiere, care ar fi cazul să vină mai repede, în primul rând din motive ce țin de probabilitatea din ce în ce mai mare a unei hipertensiuni oculare acute în timp ce scriu aceste rânduri, vreau să reiterez capacitatea impresionantă de disecție și detașamentul absolut necesar de care dă dovadă autorul, în abordarea unui subiect, în acest caz, spre deosebire de Eseu pentru orbire, perfect adaptat capacității analitice de care dă dovadă această voce narativă, element de cultură orală ridicat la rang de capodoperă scrisă.