"کافی‌ست بگویم که من خوآن پابلو کاستل هستم، نقاشی که ماریا ایریبارنه را کُشت."
کتاب چنین شروعِ عجیبی داره و من رو به یادِ آغازِ کتاب "بیگانه" از کامو می‌ندازه و در واقع نویسنده از آغاز، مقصد رو به ما نشون میده و ما رو در مسیر رسیدن به پایان، همراهی میکنه.
کتاب بیشتر در ژانر روانشناختی قرار می‌گیره و در طول داستان با احساسات و افکارِ بی‌پرده و رُک پابلو کاستل مواجهیم.
کرکتر اصلی هیچ قصدی بر پنهان کردن و آرایشِ افکارش نداره و اون‌ها رو صریح بیان میکنه و شاهد جنونی هستیم که جز تباهی مقصدی نداره.
اوایلِ کتاب که رگه‌هایی از اگزیستانسیالیسم غالب بود، برای من جذابیت بیشتری داشت و نوع مواجهه‌ با این پوچی برام عجیب بود.
نیمه‌ی دوم کتاب کمی از جذابیتش کم شد ولی باز هم کشش داشت.



《بعضی وقت‌ها احساس می‌کنم که هیچ چیز معنی ندارد. در سیاره‌ای که میلیون‌ها سال است با شتاب به سوی فراموشی می‌رود، ما در میان غم زاده شده‌ایم؛ بزرگ می‌شویم، تلاش و تقلا می‌کنیم، بیمار می‌شویم، رنج می‌بریم، سبب رنج دیگران می‌شویم، گریه و مویه می‌کنیم، می‌میریم، دیگران هم می‌میرند و موجودات دیگری به دنیا می‌آیند تا این کمدی بی‌معنی را از سر گیرند.》

“¿O sería yo el monstruo ridículo? [...] ¿Y no sería yo el imbécil, el ridículo hombre del túnel y de los mensajes secretos?”

Hace un par de días, un booktuber del que disfruto mucho ver su contenido me hizo darme cuenta que desde octubre del año pasado no había leído a ningún autor latinoamericano, lo cual no es tan extraño al estar tan a gusto en mi zona de confort con los autores que usualmente leo. Sin embargo, quise hacer algo al respecto y decidí darme esa oportunidad leyendo esta novela de Ernesto Sábato. Vaya librazo que me vine a encontrar.

De entrada, Juan Pablo Castel es uno de los personajes que más he detestado en mi vida como lector, sea dicho por todas sus acciones a lo largo de la historia, y en algunas ocasiones por sus ideales y reflexiones. No obstante, me encantó la forma de escribir del autor, eso que me hizo sentir se lo debo totalmente a que uno termina conociendo a su personaje, y logra adentrarte en su mente que al finalizar el libro consigues saber todo lo necesario de él.

Me gustó además que la obra diera inicio con el final:
“Bastará decir que soy Juan Pablo Castel, el pintor que mató a María Iribarne; supongo que el proceso está en el recuerdo de todos y que no se necesitan mayores explicaciones sobre mi persona.”
Esas primeras líneas son tan directas, crudas, y claramente conocidas que ya forman parte del inconsciente colectivo (al menos a eso atribuyo que ya sabía cómo empezaba antes de leerla).

Sencillamente es una novela que disfruté mucho leer, más por su narrativa que por la historia en sí misma, y habiendo leído a un autor de este calibre, de algún modo me indica que debo poner la mira en más autores de este lado del charco.

Poți ucide o femeie pentru că, pur și simplu, nu o înțelegi?

Naratorul a trecut printr-un proces, se află într-un azil psihiatric și găsește de cuviință să redacteze o justificare. E în căutarea unui editor. Dar știe din capul locului că nu va fi înțeles de nici un jurat, de nici un cititor. Își consemnează povestea cu sentimentul că nu-i va folosi la nimic. Nu are nici cea mai mică încredere în oameni, îi disprețuiește pe toți și, nu mai puțin, se disprețuiește pe sine. E la fel de abject ca toți ceilalți:

„Dispreţuiesc oamenii, îi văd murdari, urîţi, incapabili, lacomi, vulgari, meschini; singurătatea mea nu mă înspăimîntă, e aproape olimpică. Şi gust o anume satisfacţie dovedindu-mi mie însumi josnicia mea... Întotdeauna am privit cu antipatie şi chiar cu scîrbă lumea”.

Juan Pablo Castel e un pictor cunoscut și admirat, a fost primit cu elogii de criticii de artă, cunoaște o binemeritată celebritate. Un public pios îi vizitează expozițiile (așa o va cunoaște pe Maria Iribarne), dar asta nu-l încălzește cu nimic. Criticii sînt niște impostori, nu au habar despre ce vorbesc. Iar publicul se compune din indivizi banali, stereotipi, incapabili să-i recunoască geniul. Îi privește cu greață. Oamenii nu merită mai mult. Cel mai bine e să-i ocolești.

Exact așa vorbește (și gîndește) „omul din subterană” în povestirea lui Dostoievski. Castel e o variantă aproximativă a acestui „model”. Nu are nici ironia și nici umorul prototipului. Liza lui Dostoievski se numește în acest caz Maria Iribarne Hunter. Relația dintre Juan Pablo și Maria e la fel de fragilă. Pictorul se îndrăgostește fulgerător de ea și curînd face o obsesie. E convins că Maria e una dintre posesiunile lui. Îi neagă meticulos libertatea. O urmărește cu o gelozie morbidă, îi analizează amănunțit replicile, gesturile, mișcările. Și, totuși, Maria îi scapă. Maria e dincolo de înțelegerea lui. Și dacă îi scapă lui Castel, ne scapă și nouă.

Maria e o ființă mai degrabă nedeterminată. Nu vom ști niciodată dacă Allende, orbul care spune că e soțul ei, este cu adevărat soțul ei. Maria nu-i poartă numele. Pare o ființă generoasă, care l-ar putea ajuta pe artist, și, în același timp, în pofida promisiunii de a se întîlni în parcul Recoletos, se retrage brusc la ferma lui Hunter, situată undeva lîngă mare. Apoi îl cheamă pe Juan Pablo Castel la fermă. Nu vom pricepe niciodată din ce motiv.

Pînda artistului e însoțită de o permanentă ruminare. Gîndirea și imaginația lui o iau razna. Cu cît gîndește mai greșit, tot cu atîta se convinge că e stăpînit de o clarviziune supremă:

„Am reuşit să-mi pun creierul în stare de funcţionare. Am căutat să gîndesc cu precizie absolută, pentru că bănuiam că am ajuns într-un moment decisiv... Creierul meu funcţiona acum cu luciditatea din cele mai bune zile... Trebuia să mă las condus numai de logică şi să duc, fără teamă, pînă la extrem analiza fiecărei fraze îndoielnice, a fiecărui gest, a tuturor tăcerilor Mariei... Multe din concluziile extrase în acel lucid şi fantasmagoric examen erau ipotetice, nu le puteam demonstra, deşi aveam certitudinea că nu greşesc”. Frazele sînt, desigur, o ilustrare perfectă a unei gîndiri paranoice.

O astfel de gîndire conduce fără greș la o singură concluzie. Vinovatul trebuie să plătească: „Şi-atunci, plîngînd, i-am împlîntat cuţitul în piept”. Iar fiindcă Maria era unica persoană în stare să-l înțeleagă, mărturia lui Juan Pablo Castel nu va mai folosi nimănui.

Tunelul e o povestire (roman nu are cum fi) destul de bună, fără a fi o capodoperă. Cei care i-au găsit numai virtuți s-au înșelat...