i figli so piezz 'e core. soprattutto se ti chiami anna d'austria o principessa di condé, e di mezzo c'è il potere sulla francia dove la fronda nobiliare insidia l'autorità della corona. per assicurare una brillante carriera alla progenie, la regina già al centro de i tre moschettieri (qui però son passati vent'anni e a un certo punto dumas, in deficit di riguardo cavalleresco, lo sottolinea pure) si oppone alla sua rivale per vie diplomatiche, il che essendo in un feuilleton vuol dire chiaramente che se ne fanno di ogni.
in primo piano però ci sono altre due dame fedelissime delle precedenti: nanon de lartigues che sta con anna, e claire de cambes supporter della principessa. oltre alle trame politiche, a queste preme contendersi l'amore dello stesso uomo, un monsieur de canolles qualunque che invero, e come spesso capita, non ci pare meritare tutto 'sto zelo. ma il plot è plot e qui si legge con piacere. anche perché nel repertorio c'è tutto: intrighi, assalti, battute brillanti e scambi di persona come è giusto che sia. canolles finirà male (ma parecchio) mentre le due nobildonne si ritroveranno - con scena madre non esente da stereotipi - a cercar riparo dal mondo nella tranquillità di un convento a peyssac, dalle parti di bordeaux. e anche se come approccio letterario noi come monastero si preferiva quello delle carmelitane scalze dietro cui incrociavano le lame moschettieri e guardie del cardinale, a questo in cui le ex acerrime nemiche stringono al petto un medaglione coi capelli del caro estinto, dumas è sempre dumas, e non è che ci si annoi mai.
stupita dall'aver nei giorni scorsi visto il libro in due vetrine diverse, una milanese e una d'oltralpe, l'ho ripreso in un pomeriggio che meteorologicamente chiamava a gran voce: feuilleton! beh, saltellando qua e là mi ci sono proprio divertita. anche del finale, dove dumas mette le mani avanti non escludendo un sequel, e avvertendo che la pretesa pace non è che una tregua, perché «la guerra delle donne non era ancora finita». più che un uomo, una casa editrice.

Un excelente libro, muy al estilo Dumas!

Alexandre Dumas base l'intrigue de son roman lors de la période de la Fronde, en mettant en scène les luttes pour le pouvoir de femmes puissantes, qu'elles soient reines, épouses de prince emprisonné, vicomtesse usant du travestissement ou courtisane dotée d'une finesse politique à en faire baver plusieurs.
C'était mon premier Dumas et je suis conquise. L'écriture est belle et agréable, l'intrigue -historique- romancée mais sans que l'on s'en rende compte (qu'il est aisé de "duper" son lecteur quand il ignore beaucoup de la période!). On retrouve des noms familiers qui firent l'Histoire: la princesse de Condé, le cardinal de Mazarin, le duc de la rochefoucauld, Anne d'Autriche... Et les ressorts qui menèrent à ce soulèvement des princes avant l'avènement sur le trône de Louis XIV. Les tactiques et stratégies (batailles, sièges, manipulation de l'opinion du peuple) m'ont fait vibrer. Beaucoup d'émotions à la lecture de ce roman, peu connu. je recommande !

.

La Fronda non è un pranzo di gala

Collocato più o meno tra I tre moschettieri e Vent'anni dopo, è un classico romanzo a puntate prodotto dalle Premiate Officine Dumas, generalmente marchio di garanzia per intrecci elaborati e avvincenti, eppure non privi - anzi - di qualità letteraria sopraffina.

Nello specifico, si tratta chiaramente di un titolo minore, una specie di lungo copione  soggettone, che di fatto è solo una sequenza di eventi, alcuni interessanti, altri meno, altri per niente, animati da figurine senza grande spessore. Chi ha presenti i grandi personaggi dumasiani, se li scordi, qui non ci sono. Se ne potrebbe trarre una bella serie tv (avendo budget e cast adeguati), ma non è certo alta letteratura. Il meccanismo come sempre gira, a tratti avvince (specie il sottofinale), ma non è il motivo per cui leggerei un libro.

In 600 pagine circa, inevitabilmente (direi, ovviamente) qualche perla si trova, qualche battuta fulminante, un paio di scene ben costruite e davvero all'altezza del marchio (vien da dire, forse quel capitolo è capitato quando il Padrone delle ferriere aveva un mezzo pomeriggio libero, così non l'ha subappaltato ai suoi celeberrimi "negri").

Donne ovviamente sugli scudi, dato il titolo, ed è forse la trovata più interessante, un "cappa&spada" egemonizzato da protagoniste femminili, principesse ribelli, viscontesse innamorate, regine vendicative, favorite senza scrupoli che seducono duchi  principi  baroni etc.
Peccato che le gentildonne in questione, sommate, non fanno una Milady de Winter, anche se l'evoluzione parallela delle due antagoniste della sottotrama "rosa" (Claire de Cambes e Nanon de Lartigues) è la cosa migliore del romanzo.

Personaggi maschili a bizzeffe, memorabili onestamente nessuno, nel GDL virtuale è uscita una suggestione leoniana, a cui mi sono immediatamente accodato, per cui se il protagonista Canolles è il Bello e l'astuto Cauvignac è il Brutto, il Duca di La Rochefoucauld (sì, quello delle Spigolature o come si chiamava la pagina della Settimana Enigmistica), se non il Cattivo quantomeno è l'antipatico della situazione.

Confermo altresì a chi ha notato per primo questa cosa che sì, tutti noi che abbiamo visto la Trilogia del Dollaro un gazziliardo di volte abbiamo pensato che (in una delle scene clou)
il boia avrebbe declamato una cosa tipo "Raul Jean Marie Victoire Armand Barone di Canolles, condannato per tradimento, alto tradimento, corruzione di viscontessa travestita da uomo, corruzione di uomo travestito da viscontessa, abbandono di fortezza senza valido motivo..." mentre Cauvignac mormorava tra sé e sé: "Il mondo si divide in due, Canolles; chi ha la corda al collo e chi la taglia". E La Rochefoucauld di lontano: "Una corda non basta a fare un impiccato".

Il finale lascia aperti molteplici sviluppi che purtroppo il cinema francese non ha colto, non avendo avuto un filone decamerotico come quello nostrano, altrimenti se ne sarebbero viste delle belle (idee per un casting: Gloria Guida per Claire e Edwige Fenech per Nanon, nata per la parte; se avete letto capirete, se leggerete, idem; se dovete chiedere, non voglio conoscervi perchè chiaramente non avete mai visto "La bella Antonia prima Monaca e poi Dimonia").

Detto questo, io avrei preferito una chiusa hardboiled con l'esangue Claire de Cambes che si trasforma nella Viscontessa di Montecristo e gira per la Francia facendo fuori principesse assortite e pure il tipo della Settimana Enigmistica, che (come detto) chiaramente è un po' il Lee Van Cleef della situazione.

"Ehi Canolles, lo sai di chi sei figlio tu? Sei figlio di una grandissima..."

UAUAUAUAH - UAUAUAH

This is definitely an enjoyable and adventurous Dumas, but I wouldn't recommend it as an introduction to his work. It's a tad uneven in spots, and the ending feels both drawn out and rushed, as if he was uncertain how to end it, and delayed doing so until he decided to just slap an ending on.

Это Дюма. Классический Дюма со всеми его плюсами и минусами. Безусловно не самая его сильная книга, но вполне читаемая.
Любопытный исторический фон - Фронда принцев, герои отнюдь не лишенные недостатков - это все плюсы книги. Легкая предсказуемость сюжета и некая картонность персонажей - это минус.
На пять конечно не тянет, но и вопроса зачем я это читаю не возникало. Четверка будет в самый раз.

Tragi-commedia degli equivoci
Romanzo parecchio divertente con un finale amaro che rispecchia in pieno lo stile di Dumas, fine commediografo, non certo buffone di corte.

Declinato come I tre moschettieri al femminile, bisogna tuttavia ammettere che qui mancano l’amicizia, la lealtà, il senso del dovere, lo spirito d’avventura; temi che accompagnano i momenti più comici e rendono solenni quelli più tristi. Gli unici personaggi che un po’ riprendono quelle atmosfere sono Claire e Lenet (un po’ un Athos sotto mentite spoglie.

In ogni caso, chi cerca il classico Dumas, che intrattiene come nessun altro, qui lo trova pienamente. Dialoghi divertenti, intrighi di corte, duelli, sotterfugi e trama politica: di Dumas c’è proprio tutto. Non c’è da rimanere delusi.

“Una delle eterne aspirazioni della metà del genere umano destinata a sedurre è ambire all’esercizio dei diritti della parte destinata a comandare.” (E adesso decidete voi a chi spetta un ruolo e a chi l’altro)

Classic Dumas. Of the handful of lesser known Dumas works that I’ve read, this was my favorite.

This adventure takes place during the Fronde period of French History. If you’ve read Twenty Years After (book two of the three musketeers series) you’ll be familiar with some royal characters.

Personally I found the first 2/3 to be very humorous and clever. The last 1/3 was pretty serious. Actually I think this one might be the funniest Dumas work in my opinion. While there is a main hero, there are lots of characters and schemes that interact in hilarious and sometimes tragic ways.

As far as plot there is an adventurous hero with love interests on two different sides of a civil war. We see amorous intrigues, fortress sieges, narrow escapes, and other adventurous incidents. The romance is melodramatic but hey that’s Dumas. We also follow a group of Princesses leading the civil war, which gives the novel its title. There also is Cauvignac who is possibly my favorite impudent rogue in fiction. Great wide cast much like in the Musketeer series.

This one seems to have had an English release recently so I’m not sure why this one is SO obscure. It doesn’t reach the same heights as Dumas’ core works, but it is well worth the read especially if you have already read the Musketeers/D’artagnan saga.

În apropiere de Libourne, orașul acela vesel, care se oglindește în apele repezi ale Dordonei, între Fronsac și Saint-Michel-la Rivière, se afla, odinioară, un sat frumos cu ziduri albe și acoperișuri roșii, ascuns pe jumătate de ramurile arțarilor, teilor și fagilor. Drumul care ducea de la Libourne la Saint-Andrè-de-Cubzac, trecea printre casele sale aliniate simetric de o parte și de alta, constituind pentru ele unica perspectivă. În spatele unuia din aceste rânduri de case, doar la vreo sută de pași, șerpuia fluviul a cărui lățime și măreție anunța încă de pe acum că marea era în apropiere.

Însă războiul civil lăsase urme și pe aici: mai întâi răsturnase copacii, apoi depopulase locuințele care, expuse tuturor capriciilor sale nebunești și neputând fugi și ele asemeni stăpânilor care le părăsiseră, se prăbușiseră peste iarba dimprejur, încetul cu încetul, protestând în felul lor împotriva barbariei unor astfel de războaie. Puțin câte puțin, pământul acesta, care parcă fusese creat să servească drept mormânt pentru tot ce existase vreodată, acoperi rămășițele caselor, altă dată, atât de surâzătoare și înfloritoare. Apoi iarba năpădi acest sol artificial, așa încât, călătorul care, mergând pe drumul singuratic vedea păscând pe delușoarele inegale, înșirate de-a lungul drumului, turmele acelea mari care se întâlnesc adesea în sud, nici nu-și putea închipui că oile și păstorul calcă peste cimitirul unde doarme un sat întreg.

Însă în vremea despre care vorbim, adică spre luna mai a anului 1650, sătucul înflorea pe amândouă laturile drumului, care îl alimenta ca o arteră uriașă, bucurându-se de o vegetație bogată și de un trai din cele mai vesele. Străinul ce ar fi trecut atunci pe aici ar fi îndrăgit oamenii harnici de prin părțile locului; pe țăranii ocupați cu înhămatul și deshămatul cailor de la căruțe; pe barcagiii trăgând plasele în apele Dordonei și scoțându-le pline cu pești argintii și trandafirii sau pe fierarii bătând în nicovale și făcând să țâșnească sub baroasele lor jerbe de scântei, care luminau forja la fiecare lovitură.

Însă ceea ce l-ar fi încântat mai mult mai cu seamă după ce drumul i-ar fi deschis pofta de mâncare, ajunsă proverbială pentru cei care umblă mult, ar fi fost, la vreo cinci sute de pași departe de sat, o construcție joasă și lungă, alcătuită dintr-un parter și un singur etaj, care scotea fum printr-unul din hornuri iar prin ferestre niște miresme care dovedeau mai bine decât o făcea vițelul aurit pictat pe tabla roșie, care scârțâia agățată de o vergea înfiptă în zidul etajului, că ajunsese, în sfârșit, la una din acele case primitoare ai căror locatari se însărcinează să învioreze forțele călătorilor, în schimbul unei plăți oarecare.

De ce hanul „La vițelul de aur” se găsea, mi se va spune, la cinci sute de pași de sat în loc de a-și fi găsit locul printre casele vesele situate de ambele laturi ale drumului?

Mai întâi, pentru că oricât de izolat ar fi fost în acest mic colț de țară, hangiul rămânea, în materie de bucătărie, un artist de prima mână. Or, dacă s-ar fi așezat la mijlocul sau la unul din cele două capete ale lungului șir de case ce formau satul, ar fi riscat să fie confundat cu vreunul din acei birtași fără renume pe care ar fi fost silit să-i recunoască drept confrații săi, dar pe care nu se putea hotărî să-i considere și egali cu el: dimpotrivă, izolându-se, el atrăgea asupra lui atenția cunoscătorilor, care, după ce apucaseră să guste măcar o singură dată din preparatele sale, își spuneau unul altuia:

— Când vă duceți de la Libourne la Saint-Andrè-de-Cubzac sau de la Saint-Andrè-de-Cubzac la Libourne, nu uitați să vă opriți să prânziți sau să cinați la hanul „La vițelul de aur”, care e la cinci sute de pași de sătucul Matifou.

Și cunoscătorii se opreau, plecau mulțumiți, trimiteau alți cunoscători, așa că inteligentul hangiu se căpătuia încetul cu încetul, continuând, lucru rar, să-și mențină firma la aceeași înălțime gastronomică, ceea ce dovedește și mai mult, după cum am mai spus, că jupân Biscarros era un adevărat artist.

Or, într-una din acele frumoase nopți de mai, când natura trezită în Sud începe să se trezească și în Nord, niște miresme mai puternice și niște mirosuri mai suave ca de obicei se răspândeau prin coșul de la bucătărie și treceau la ferestrele deschise ale hanului, în timp ce jupân Biscarros, în persoană, sta în pragul casei, îmbrăcat în alb, așa cum s-a cerut pentru sacrificatori în toate timpurile și în toate locurile și jumulea cu mâinile sale binecuvântate niște potârnichi și niște prepelițe destinate vreuneia din acele mese fine pe care se pricepea atât de bine să le rânduiască și pe care, tot din dragostea ce o purta artei sale, avea obiceiul să le pregătească în cele mai mici amănunte.

3.5 estrellas

Un final que voy a recordar, durante mucho tiempo.