L'ho riletto dopo tanti anni, in una nuova traduzione. Mi piacque molto allora, mi è piaciuto molto oggi. Sempre una gran lettura, Remarque non tradisce.

È giorno. Entro in classe. I piccoli sono lì seduti, a mani giunte. Nei loro occhioni c’è ancora tutto il timido stupore degli anni infantili. Mi guardano tanto fiduciosi, con tanta devozione, che mi provocano un colpo al cuore.
Eccomi davanti a voi, uno dei centomila falliti ai quali la guerra ha infranto ogni fede e quasi ogni energia... Sono davanti a voi e mi rendo conto di quanto siete più vivi e più legati alla vita. Sono davanti a voi e dovrei esservi maestro e guida. Ma che cosa vi devo insegnare? Devo dirvi che fra vent’anni sarete inariditi e mutilati, atrofizzati nei vostri istinti più spontanei, ridotti senza pietà a merce avariata? Devo spiegarvi che tutta la cultura, tutta la civiltà, tutta la scienza non sono che uno scherno orrendo fintanto che ci sono uomini che si fanno la guerra col gas e col ferro, con la polvere e col fuoco, in nome di Dio e dell’umanità? Che cosa devo insegnarvi, piccole creature, a voi, le uniche che siete rimaste pure in questi anni terribili?

Lost souls

Guten tag.

Jak všichni víme, Němci dali světu opravdu strašné dary. Třeba Modern Talking, nebo Scooter. V této knize se díkybohu Erik a Marie Remarkovi nevěnují tomuto běsu, ale jen první světové válce, která jak všichni víme, vznikla už z gavrilo PRINCIPU.

Cesta zpátky je o cestě zpátky a je to solidní očistec. O to víc jsem rád, že nemusím cestovat, protože ovládám teleportaci. Jako třeba teď v sobotu. Barman mi povídá „Dáte si ještě jednoho paňáca?“ a já říkám jo, a další věc co vím je že ležím doma na zemi vedle postele.

Tahle Cesta zpátky je o německém týmu ve vybíjené, který se zrovna vrátil z evropského šampionátu domů, kde skončil na posledním místě. Proto je taky nikdo nevítá. Chlapci jsou tedy zákonitě naštvaní a jelikož tehdy ještě nebyl kariwurst, trýzeň dosahuje vrcholu rychleji než já při sexu.

Erich a Marie protentokrát udrželi kýčovité dialogy na uzdě a servírují něco, co dá vzpomenout na to lepší z Heinricha Bölla a jeho subžánru „nemáme ani na brambory, všechno sucks.“

Hodnotím tedy 9/10

This novel is the sequel to Remarque's most famous All Quiet on the Western Front. It is a collective portrait of the returning soldiers from the Great War who failed to reckon with the make-believe peace that followed. The experience at the front shattered them from the rest of the world. This is no longer our world; the trenches ousted it. The loss of comradeship, mostly due to the divisive force of revolution, also featured as a major source of despair. Things were simpler at the front where comrades marched together, noble and good. A nice mess we have made of it.
I expected to gain more historical information about post-war Germany from this novel which it didn't offer, but still a traumatizingly superb read.

This was a strong sequel to All Quiet on the Western Front. However, it contained fewer anecdotes and much more reflection and analysis of the war and its impact on people and communities. A lot more "bigger picture" and fewer intimate experiences.

n  Don't you understand? There is only battle, the one against lies and half truths, against compromise, the old stuff! But we let ourselves be trapped by their rhetoric and instead of fighting against it we fought for it. We believed that it was all for the future! But it was against the future! Our future is dead, because the young men who carried that future are dead. We are just the remnants, what's left over! Think about it! A generation full of hope, belief, will, strength, and ability, all hypnotised into shooting one another down, even though they all had the same goals in all the different countries!n

And our protagonists, returning from the front, eventually realize that there is no "way back"....

n  I've been running around everywhere, knocking on all the doors of my youth and wanting to get back in, thinking that they would be bound to let me in, because I'm still young, after all, and wanted so much to forget. But everything has drifted away like a mirage, broken up without a sound, crumbled like dry tinder when I touched it but couldn't get hold of it. Surely here there should be something left, I kept on trying, and made myself ridiculous and that made me sad--but now I see that an unseen and silent war had raged over the landscape of memory, too, and that it would be stupid of me to go on searching. The time between then and now is like a huge abyss, I can't go back and there is nothing else for it, I have to go forward, marching somewhere, I don't know where.n

Escribe tan bien que te llega al alma aunque te hable de unos personajes tan lejanos en tiempo y lugar.

This book perfectly describes the aimlessness after a war and the state in which people are left. The scars for life and why we have had so many grandparents who can only talk about the war - they never got over it. The lack of care and understanding cuts to the bone.

O continuare care merită să se afle pe același piedestal cu primul roman. De data asta protagonistul este Ernst, din câte se pare un coleg de școală al lui Paul, personajul principal și naratorul din Nimic nou pe frontul de vest, și coleg de companie cu acesta. Povestea spusă de Ernst începe în ultimele zile ale războiului și a avut efectul de a mă introduce imediat în atmosferă, mai ales că impresia celor citite în primul roman încă era (este) proaspătă. Totuși, Ernst și cei câțiva tineri rămași în viață au „norocul” să audă cuvântul pace, care nu mai e o himeră, ci ceva real. Războiul se încheie, iar ei trebuie să se întoarcă acasă. Drumul înapoi acasă și, ulterior, spre readaptare este neașteptat de greu. După patru ani în care din niște adolescenți naivi, cu veleități literare, cu visuri și speranțe, au fost transformați în mașinării de ucis, lipsite de frică și remușcări, descoperă că nu mai știu cine sunt și unde le este locul. Suferă toți de tulburări, un fel de PTSD nedefinit încă, și nimeni nu-i ajută să se adapteze noii/vechii vieți.

Acasă dau de reproșuri, prejudecăți, infidelități, sărăcie, foame, așteptări, schimbări pe care nu le înțeleg și la care nu au luat parte, dezamăgiri sentimentale etc. Cei dragi pur și simplu nu-i mai înțeleg. Nu înțeleg de ce vorbesc porcos, de ce fură mâncare, de ce mănâncă fără tacâmuri, de ce caută compania foștilor camarazi, de ce au coșmaruri și de ce nu pot dormi. Sunt îndrumați să-și continue studiile, dar cum ar putea s-o facă, după ce au cunoscut războiul, alături de niște copii care nu au făcut-o? Chiar dacă se țin cu dinții de vechile relații de pe front, din tranșee, de camaraderie, descoperă că rolurile s-au schimbat. Cei mai buni soldați de pe front au revenit la vechea ordine socială. Acum ei trebuie să tacă, în timp ce foștii papă-lapte din război au revenit la statutul și averea dinainte. Nu se mai tutuiesc, ci trec la dumneavoastră. Iubitele și fetele pentru care au trăit arzătoare pasiuni au uitat de ei, dar nici ei nu ar mai ști cum să iubească. Totul pare inutil, pueril, nesemnificativ. Continuă să caute un sens pentru război, deși în jur văd doar simulacre de revoluții și schimbări. Unii ostași, care au descoperit că nu mai știu să facă nimic altceva decât să tragă și să omoare, au întors armele împotriva foștilor camarazi. Cei mai slabi și mai deznădăjduiți se sinucid. Alții se pierd din varii motive. Războiul s-a încheiat demult, dar ei tot cad, pe fronturi invizibile.

Ernst păstrează același aer de resemnare ca și Paul. O tristețe calmă, în fața unor fapte împlinite, pe care nu are puterea să le schimbe. Spre deosebire de restul personajelor, Ernst pare totuși că reușește să păstreze o doză de optimism, în ciuda a toate pe care le vede, le trăiește și a tuturor colegilor pe care îi pierde.

E un roman despre inutilitatea războiului. Despre cum nimeni nu câștigă din asemenea barbarii. Despre prăpăstiile care se ivesc între cei de pe front și cei de acasă deși, teoretic, au luptat toți, în diferite moduri, pentru același țel. Este, de asemenea, despre cum un război continuă mult după semnarea păcii, despre cum încetarea focului nu înseamnă încetarea suferinței ci, din contră, agravarea acesteia. Dacă pe front ea era ascunsă bine, acum are ocazia să iasă la suprafață și să-i macine pe cei care au supraviețuit. Este despre oameni care caută o mână de ajutor, o vorbă bună, un gram de înțelegere și despre cum nimeni nu vrea să le ofere. În 300 de pagini, naratorul reușește să ne treacă prin (bănuiesc) toate greutățile și problemele vieții de fost combatant. Iar printre experiențele de acasă, reușește să strecoare și amintiri, coșmaruri de pe front.

Dacă mai-marii lumii, cei care printr-un ordin pot ucide milioane și distruge societăți întregi, ar avea asemenea cărți pe lista de lectură, poate că am vedea mai puține războaie. Dar cei îmbătați de putere nu citesc cărți, ci vor cărți scrise despre ei – mari conducători de oști fără să pășească vreodată pe un câmp de luptă.

n  „Tresar și privesc în jur. În urma noastră, camarazii mei zac pe tărgi și strigă după noi. E pace, dar ei trebuie totuși să moară. În schimb, eu mă cutremur de fericire și nu îmi e rușine. Ciudat lucru!
Poate că de aceea izbucnesc mereu războaie, fiindcă omul nu poate intui niciodată pe de-a-ntregul suferințele altora.”

„Viața a mers și continuă să meargă înainte, de parcă prezența noastră ar fi de prisos.”

„— Cât am fost pe front, mi-au trecut multe prin minte, Ernst, și n-am reușit să le pun cap la cap. Acum însă, după ce au trecut toate, aș vrea să aflu multe lucruri. De pildă, ce fel de oameni sunt cei care au lăsat ca asemenea fapte să se întâmple și cum de-a fost posibil să se întâmple; și ce rost au avut. Sunt multe întrebări. Chiar și despre noi înșine. Mai demult aveam cu totul alte păreri despre viață. Aș vrea să aflu multe, Ernst.”

„— Nu te teme, o liniștesc. Nu știu să sară. Păduchii nu sunt purici.
— Pentru Dumnezeu!
Își duce degetul la buze și face o mutră de parcă aș fi debitat naiba știe ce obscenitate. Așa sunt toți: ne vor eroi, dar să nu știe nimic despre păduchi.”

„Privesc atent grupul de profesori. […] Iată-i, aici, gata să ne predea iarăşi lecţii. Dar li se vede pe feţe că sunt dispuși să-și jertfească o parte din demnitatea lor. Căci ce fel de cunoștințe ar mai putea ei să ne mai transmită? Astăzi, noi cunoaștem viața mai bine ca ei, am dobândit un alt tip de cunoștințe, în chip sângeros, crud și fatal. Astăzi, noi suntem cei care am putea să le transmite lor cunoștințe, dar cine oare și-ar dori așa ceva?”

„— Și de ce, Georg? De ce? Fiindcă am fost înșelați... înșelați într-o așa măsură încât nici nu ne-am dat seama! Fiindcă s-a abuzat îngrozitor de noi! Ni s-a vorbit despre patrie, dar în joc erau planurile de cucerire ale unei industrii hrăpărețe. Ni s-a vorbit despre onoare, dar în joc erau conflictele și pornirile hegemonice ale unui grup restrâns de diplomați și principi. Ni s-a vorbit despre națiune, dar în joc era dorința de acțiune a unor generali lipsiți de ocupație!”n

5/5

Aus naheliegenden Gründen vergleichbar mit 'Im Westen nichts neues'. Während das jedoch dadurch bewegt, wie diese jungen Menschen im Krieg verrohen, durch fast beiläufig erzählte grausame Kriegsszenen aus der Ich-Perspektive, fühlt sich dieses Buch etwas dramatischer geschrieben an.
Obwohl weniger erschreckend durch Kriegsszenen ist es doch emotional ähnlich eindrücklich.

The Road back, although less well known than All Quiet on the Western Front, is just as thought-provoking and, in subtle ways, even more heart breaking.

The story begins during the last few days of WWI. As battle rages around them, a group of young German soldiers contemplate what peace will be like and dream of returning home with both fear and longing. They grieve for lost comrades who won't be returning with them but anticipate the joy of being back with friends and family, of returning, finally, to their old lives.

When peace finally does arrive, they head home anticipating a hero's welcome; instead, they are met with indifference and lack of understanding. The people who had remained behind while they were off fighting for the Fatherland, have continued their lives without them and, for these people, peace is not much different from war - everything is pretty much the same. But these young men have changed. When they marched away to war, they were just boys, hardly more than children, with all the hopes and innocent dreams of youth; they have returned as men, old before their time, damaged physically and psychically and they no longer fit into this civilized world.

Nothing is the same for them and they feel lost and betrayed. Wives have taken lovers, jobs, once promised, are now occupied by others who hadn't left, they are too old and too restless to return easily to their studies, and they no longer respect those who once held authority over them - parents, teachers, police. They are scorned by the profiteers who became rich off the war and they have been forgotten by the girls they left behind. They suffer from shell-shock and depression and can't shake habits they developed for survival in the trenches. They steal to eat even though food is available, they have flash backs and jump at every loud noise, and their nights are plagued with nightmares.

One reenlists, hoping to regain the companionship they had shared during the war only to discover it doesn't exist in a peacetime army. One seeks to change the world through revolution only to be shot and killed by soldiers whom he once fought alongside. For some, the only solution is suicide and, for a very few, including Ernst, the narrator of the story, true peace is finally found in nature.

The Road back is possibly the hardest, most gut-wrenching book I have ever read. Remarque's characters are so vividly drawn that they seem to live in the pages and it is impossible not to feel every lost hope, every disappointment, every pain, every betrayal that they feel. This book is a must read for anyone whether pro- or anti-war, who wants to understand what it is to be a soldier during wartime.

Больно было читать эту книгу и осознавать, что изменилось мало.
Вдруг вспомнились лекции о литературе и то, как преподаватель рассказывал о "потерянном поколоние" и печально как-то стало. Почему она не посоветовала нам эту книгу? Ведь сразу все становится понятно!
Каждая строчка этой книги, каждое слово на своем месте. И чувствуешь это разочарование вместе с героями, и переживаешь вместе с ними.

Нелегко было этого всего добиться, хотя у нас и революция. Ибо весь этот переворот лишь легкая рябь на поверхности воды. В глубь она не проникает Какая польза от того, что один-два руководящих поста заняты новыми лицами? Любой солдат знает, что у командира роты могут быть самые лучшие намерения, но если унтер-офицеры не поддержат его, он бессилен что-либо изменить".


Вот они, те слова, которые характеризируют то, что происходит в моей стране. Такое впечатление, что слова сказаны не десятки лет тому назад, а вчера, или сегодня.

Потому что нас обманули! Обманули так, то мы и сейчас еще не раскусили всего этого обмана! Нас просто предали. Говорилось: отечество, а в виду имелись захватнические планы алчной идрустрии; говорилось: честь, а в виду имелась жажда власти и грызня среди горсточки тщеславных дипломатов и князей; говорилось: нация, а в виду имелся зуд деятельности у господ генералов, оставшихся не у дел."

Լինում են չէ՞ գրքեր, որ կարդալուց հետո ոնց որ մարդու աշխարհընկալումը փոխեն, դատողականությունը մի մակարդակով բարձրացնեն։ Վստահորեն կարող եմ ասել, որ իմ դեպքում սա հենց էդ գրքերից էր։
Արևմտյան ճակատում նորություն չկան Առաջին աշխարհամարտի ընթացքում գերմանացի 18-19 տարեկան զինվորների մտքերի մասինա։ Էստեղ կենդանի մնացած զինվորներն արդեն բոլորովին այլ մտքերով, բոլորովին ուրիշ մարդիկ դարձած՝ վերադառնում են տուն։

Ահագին երկար ժամանակ էի կարդում։ Լինում էր ընդմիջումներով, որովհետև հաճախ չէի հասցնում յուրացնել կարդացածս մի փոքրիկ մասը։ Ու կարդում էի դանդաղ, ուշադիր, հետ էի թերթում ու որոշ մասեր վերընթերցում, փորձում լիարժեք պատկերացնել կերպարներին ու ոչինչ բաց չթողնել։ Ու տարօրինակա, որ բացարձակ չէի ձանձրանում։ Հիմա, երբ արդեն ավարտել եմ, մի տեսակ տխրում եմ, որ չեմ կարող նորից վերցնել ու շարունակել։ Շատ հարազատ են դարձել բոլոր կերպարները, իրենց հետ պատահած դժբախտությունները շատ ծանր էի տանում։

Ինչ վերաբերումա հենց գրքին, ասեմ։ Կարելիա Ռեմարկի ոչ մի գիրք չկարդալ ու միայն կարդալ Արևմտյան ճակատում նորություն չկա ն ու սա և պատկերացում կազմել գրողի մասին։ Իր մյուս գործերի կողքին էս պիկն էր։ Արևմտյանը ուղղակի թեթև կոփում էր, նախապատրաստում սրան, մեկը մյուսի տրամաբանական ու ժամանակագրական շարունակություննա։

Ու կրկին Ռեմարկը ցույցա տալիս, որ բոլոր պատերազմներն ու հետևանքները նույնն են, երբ խոսքը գնումա խաղաղ ժողովրդի մասին։

Может быть, войны не прекращаются оттого, что никто не в состоянии до конца прочувствовать страдания другого.

Ամբողջ ընթացքում մաշկիդ վրա ես զգում դեռ պատանի զինվորների տառապանքը, դեպրեսիան, երբ պատերազմը վերջացելա, բայց ներսում դատարկությունա, ամեն ինչ անիմատա դարձել։

Ասումա

Ах, как трудно прощаться! Но возвращаться иногда еще труднее.

Գրքի սկզբում չես հասկանում ինչ նկատի ունի, իսկ հետո
*էստեղ դնում եմ որոշ հատվածներ*

А мирная жизнь? Годимся ли мы для нее? Годимся ли мы вообще для чего-нибудь, кроме как для того, чтобы быть солдатами?

Мы думали, нас ждут, а теперь видим, что все по-прежнему заняты только собой. Жизнь шла и идет, как будто мы тут лишние. Но для нас-то все это в новинку, нам ужасно хочется приветливых слов, взглядов, хоть мы и говорим, что плевать.

Мы уходили с воодушевлением, со словом «отечество» на устах, а вернулись молча, с понятием отечества в душе.

Хочу научить своих малышей, что такое отечество на самом деле. То есть их родина, а не политическая партия. А их родина – это деревья, поля, земля, не залихватские слова.

Героизм начинается тогда, когда отказывает разум, когда плевать на жизнь. Это бессмысленность, дурман, риск, чтоб вы знали. А цель практически ни при чем. Цель из другого мира.

Горе миллионов за героизм единиц - слишком дорого.

Они пали не для того, чтобы об этом ораторствовать с трибун. Это наши товарищи, все, и нечего тут трепаться

Он тоже не хотел, чтобы ему было всё равно - жизнь или смерть, никто не хотел. Но там мы потеряли все ориентиры, и нам никто не помог! Патриотизм, долг, родина - мы сами всё это себе повторяли без устали, чтобы выдержать и оправдать! Но это всего лишь слова, а там было слишком много крови, и она их смыла...

Может, я никогда не буду абсолютно счастлив, может, война убила эту возможность и я навсегда останусь как бы сторонним, нигде не почувствую себя дома; но я не буду и абсолютно несчастлив, потому что всегда найдется что-то, что меня поддержит, пусть лишь мои руки, дерево, дыхание земли.