به زودي يك ريويو راجع بهش خواهم نوشت

Uzun zamandır herhangi bir dünya klasiği okumamıştım. Bu anlamda "ecinniler" beni kendime getirdi. Dostoyevski'nin, döneminde işlenen politik bir cinayetten etkilenmesi üzerine yazdığı, siyasi ve döneme damgasını vurmuş nihilizm dalgası hakkında kaygılarını karakterlerine işlemiş, -Camus'nun deyimiyle- bir kehanet kitabı. Yazarın "budala" isimli eseriyle klasik okumalarıma devam etmek için sabırsızlanıyorum.
Ek Okuma: https://mutlaktoz.wordpress.com/2011/...

Не могу да кажем да сам уживао читајући "Нечисте силе".
Посебно у првој трећини, у којој је центар Степан Трофимович Верховенски, све ми је било превише тромо и споро, развучено, тешко за праћење - превише салонских разговора, превише увода, без ширег контекста или нечега конкретнијег.
Међутим, упркос томе, значај овог романа је његова симболика, односно политичка, филозофска, религиозна вишеслојност.
Достојевски овде не жели да напише просто роман, он хоће да направи идеолошку и филозофску дисекцију друштва.
Пуно се тога, кроз ликове, Достојевски дохватио - нихилизма, револуционарног фанатизма, моралне празнине, друштва без бога тј. друштва у распаду, екстремистичких идеологија...
Развојем догађаја у роману, Достојевски ће показати како екстремистичке идеологије утичу на своје следбенике ("револуција једе своју децу"), како људи губе компас при урушавању вредности и како се често "ослобођење" завршава својом потпуном супротношћу, а често и правом тиранијом. У том смислу, често се коментарише "пророчански" слој "Нечистих сила", који је наговестио тоталитарне режиме ХХ века.

Врло сложен роман тј. више филозофска идеја, тако да представља приличан изазов за читање, али ако сте спремни да промишљате о друштвеним околностима, незаобилазно штиво.

یکی از نتایج خوب این جنایت( قتل ایوانف) نوشتن رمان شیاطین توسط داستایفسکی است.
ماریو بارگاس یوسا

1 رمان شیاطین داستایفسکی الهام گرفته از یک واقعه تاریخی اواخر دهه شصت میلادی در روسیه است که طی آن دانشجویی به نام ایوانف توسط هم گروهی هایی سیاسی خودش به شکل فجیعی به قتل می‌رسه و داستایفسکی نمی‌تونه بی تفاوت بمونه و این اتفاق رو درونمایه اصلی نگارش این رمان قرار میده تا به وسیله‌ی نگارش این داستان، کنه ضمیر گروهک های انقلابی آن زمان روسیه رو آشکار کنه و نقدی علیه شیوه و مسلک و مرام فکریشون داشته باشه.

2 شکل رمان به صورت گفت و گو میان شخصیت‌هاست، در خلال این گفت و گوها و بگو مگوها و جدلهای زیادی که رخ میده که بعضا خالی از عنصر طنز هم نیست ما شخصیت‌های داستان رو می‌شناسیم و داستان هم روند خودش رو طی می‌کنه. در این داستان خبری از توصیفات فراوان مکان و لباس شخصیت‌ها نیست و به جای آن داستایفسکی به درون شخصیت های خودش پرداخته و حالات و فکرهای درونی اونها رو توصیف می‌کنه. خواندن کتاب برای من مثل بالا رفتن از یک مسیر سربالایی بود. سخت بود..اذیت کننده گاهی ولی با تجهیزاتی مثل صبر و حوصله و دل دادن به داستان و صد البته فضای مرموزی که داستایفسکی در جهان این داستان خلق کرده بود این مسیر طی شد تا داستان به انتها برسه و پایان شکوهمندی هم داشت.

3 به نظر من بحث قتل ایوانف که در داستان ما اون با عنوان شاتوف می‌شناسیم و چگونگی قتل اون نکته اصلی نیست بلکه چرایی وقوع این اتفاق با تاکید و تمرکز بر گروه های سیاسی فعال آن زمان به ویژه گروهک چند نفره ای که قتل رو مرتکب شدند مساله اصلی است. در سطح کلان‌تر مساله اصلی داستایفسکی در این رمان هم مساله مطرح شده در جنایت و مکافاته. پرسش اینه آیا برای رسیدن به یک هدف والا مجاز به جنایت هستیم؟داستایفسکی با خلق شخصیت‌های ماندگار و فراموش نشدنی‌ای مثل ستاوروگین و شاتوف و کیریلوف و پیوتر ستپانویچی که الاحق و الانصاف برازنده شیطان بود! از عقاید سیاسی گروهی حرف می‌زند که درسته به فکر اعتلای وطن هستند اما به خاطر تفکرات مخرب و ایدئولوژی زیان بارشون نه تنها به هدف مورد نظر نمی‌رسند بلکه خودشون و دیگران رو غرق در این تفکرات و جهان فکریشون می‌کنند. پیوتر ستپانویچ که علنا نیهیلیست بود طراح و فتنه انگیز بسیاری از اتفاقات شوم داستان بود که با حماقت و تعصب کورکورانه و همراهی سایرین منجر به نتایج شوم و غم‌انگیزی شد.

4جهان خلق شده توسط داستایفسکی در کتاب به شکلی بود که من مخاطب مدام انتظار رخ دادن یک اتفاق رو می‌کشیدم. این انتظار هم میل به خواندن و ادامه دادن داستان رو در من ایجاد و تقویت می‌کرد و هم باعث میشد از برخی قسمت‌های بعضا خسته کننده ماجرا، سوخت کافی برای عبور داشته باشم.مرموز بودن فضای ایجاد شده به این قضیه کمک شایانی می‌کرد.

5 چند نفر از دوستان اینجا گفتند و من هم برای تاکید بیشتر بگم در نسخه انتشارات نیلوفر به ترجمه سروش حبیبی یکی از فصل‌های مهم کتاب به صورت ضمیمه و در انتهای داستان آمده. این فصل که اتفاقا مهم و خواندنی است رو سر جای اصلی خودش یعنی صفحه 576 و بعد از بخش « ایوان تسارویچ» بخونید تا سیر اتفاقات داستان بهتر درک بشه. این حرکت مسخره از جانب نشر نیلوفر هیچ توجیهی نداره و شما اگر روزی قصد خواندن این کتاب رو داشتید، این نکته رو مد نظر داشته باشید.... نکته مثبتی هم اینجا بگم، یک داستان حدود 970 صفحه ای که در انتهای اون یک نقد مفید حدودا 50 صفحه ای اومده.برسد به دست حمیدرضا آتش بر آبی که چند برابر حجم داستان‌ها نقد و بررسی به اثر اضافه میکنه و با این قیمت‌های فضایی باعث گران شدن بیش از پیش کتابها میشه.

6 به عنوان خواننده مبتدی و معمولی ادبیات فکر می‌کنم و مطمئنم نکات زیادی از کتاب رو درک نکردم و یا به چشمم نیومد که باید در بازخوانی بعدی اثر با توجه بیشتری کتاب رو بخونم. از آثار مهم داستایفسکی فقط برادران کارامازوف مونده که اگر عمری باشه بهار 1404 میخونمش و از پاییز همان سال به بازخوانی آثار مهمش با کمک کتابهایی که در نقد و بررسی آثار داستایفسکی منتشر شده می‌پردازم.

What Dostoyevsky diagnosed in this novel was the tendency to think of ideas as being somehow more real than actual human beings.

The 19th Century Russian novelist Fyodor Dostoyevsky wrote about characters who justified murder in the name of their ideological beliefs. For this reason, John Gray argues, he's remained relevant ever since, through the rise of the totalitarian states of the 20th Century, to the "war against terror".

Dostoyevsky suggests that the result of abandoning morality for the sake of an idea of freedom will be a type of tyranny more extreme than any in the past. As one of the characters in Demons confesses: "I got entangled in my own data, and my conclusion directly contradicts the original idea from which I start. From unlimited freedom, I conclude with unlimited despotism."

BBC News

It had some really good bits and writing to it and it was interesting in parts. But for most of it, it was an absolute slog for me. Took me two days to read but definitely feelt like a week. I can see why people like it and why it's a classic however it was not for me. Feel more tired and exhausted after finishing it rather then a satisfying feeling I often have with classics.

"Demónios" (1872) não é um romance, não é também um romance histórico, é um trabalho de puro ativismo social mas que nunca se subjuga ao mero panfleto, assume o fundo realista para se debruçar sobre as especificidades do realismo social e psicológico, ou seja, debate as questões que faziam mover a sociedade russa na segunda metade do século XIX, procurando compreendê-las a partir das motivações psicológicas dos seus principais atores. Ao fazê-lo Dostoiévski dava conta do que acontecia e do potencial que essas ações encerravam para o futuro da sociedade, daí que apelidar Dostoiévski de profeta assuma neste livro o seu sentido maior.

[imagens - http://virtual-illusion.blogspot.com/...]
As personagens reais por detrás da história criada por Dostoiévski. Acima: Granovsky, Tchernichévski, Turguenev; em baixo: Bakunin e Nechayev. (Imagens do Museu de Dostoiévski, São Petersburgo).

“Demónios” é baseado num crime de assassínio cometido em 1869 pelo niilista Sergey Nechayev, autor do “Catecismo de um Revolucionário”, um manifesto que apresenta as bases ideológicas e executivas para a promoção daquilo que hoje designamos como Terrorismo. Como nos seus livros anteriores, Dostoiévski empenha-se aqui na luta contra o radicalismo político nas suas diferentes frentes, do niilismo ao comunismo. Terá contribuído para tal: o facto de ele próprio, nos seus 20 anos, ter pertencido a grupos literários radicais (Círculo Petrashevsky); os anos passados na prisão na Sibéria; e todo um amadurecimento; que o conduziriam a um recentrar de ideias, fugindo do ateísmo e impondo-se uma moldura de crença religiosa que o tornaria imune à redução do humano a mero joguete político. O radicalismo que Dostoiévski ataca é aquele que se assume a partir da excisão da empatia do ser humano.

[imagem]
"Estudante Niilista" (1883) de Ilya Repin

Depois do ataque direto a Tchernichévski em “Memórias do Subterrâneo” (1864), esta obra é talvez o seu mais violento ataque político, plena de raiva e carregada de horror, para dar conta do seu mau-estar com tudo o que grassava a sociedade russa. Sem subterfúgios Dostoiévski aponta o dedo a Turgueniev, a Tchernichévski, a Herzen, a Fourier, a Bakunin a todo o tipo de aventuras radicais que colocavam o indivíduo em segundo plano em nome de ideais, supostamente científicos, criados a partir de abstrações, de conceptualizações que limitavam o humano a mera variável de sistemas lógicos. Ora Dostoiévski após a sua experiência de quase-morte, quando lhe foi sentenciada a execução por fuzilamento, dá-se conta de que o ser humano não é mera abstração mas é alguém que sofre enquanto busca por se compreender a si mesmo, e que as ideias não se podem sobrepor às pessoas. Assim, temos Dostoiévsky a desconstruir a estrutura psicológica que suporta o terrorismo, o de ontem e o de hoje. Sim Profeta, porque esta obra e outras do autor, mas esta especialmente, previu o que viria a acontecer na Rússia, uma revolução terrorista como fica expresso na seguinte passagem do livro:

“[Chigalev:] Ao dedicar a minha energia ao estudo da organização social da sociedade futura que substituirá a presente, cheguei à convicção de que todos os criadores dos sistemas sociais, desde a antiguidade até à presente data de 187..., eram uns sonhadores, uns fantasistas e uns tolos que se contradiziam a si mesmos, que não percebiam nada de ciências naturais e daquele estranho animal que se chama homem. Platão, Rousseau, Fourier, as colunas de alumínio, tudo isso talvez seja adequado para os pardais, mas não para a sociedade humana. Mas como a futura forma social é necessária precisamente agora, quando todos nós, finalmente, tencionamos agir para não termos de refletir nunca mais, vou propor o meu próprio sistema de organização do mundo. Ei-lo! (..) Confundi os meus próprios dados, e a minha conclusão está em contradição direta com a ideia inicial em que me baseio. Partindo do princípio da liberdade ilimitada, chego à conclusão do despotismo ilimitado. Acrescento no entanto que, fora da minha solução da fórmula social, não pode haver mais nenhuma.”
(..)
“[Professor:] Conheço o livro dele. Propõe, como solução final, a divisão da humanidade em duas partes desiguais. Uma décima parte obtém a liberdade pessoal e um poder ilimitado sobre os restantes nove décimos. Estes têm de perder a personalidade e transformar-se numa espécie de gado, e, infinitamente submissos, atingir, mediante uma série de involuções, uma inocência primitiva, uma espécie de estado de paraíso primitivo, embora trabalhem, aliás. As medidas sugeridas pelo autor para se privar de vontade os nove décimos da humanidade e para os transformar em gado por meio da reeducação de gerações inteiras são notáveis e muito lógicas, baseadas nos dados fornecidos pelas ciências naturais. Podemos não concordar com algumas conclusões, mas é difícil duvidar-se do intelecto e dos conhecimentos do autor.”


Ou seja, os revolucionários radicais que discutem estas ideias, apresentam como solução que noventa por cento da sociedade seja escravizada pelos restantes dez por cento. A igualdade entre os 90% deve ser operada pela polícia, terrorismo de Estado e destruição das vidas cultural e artística. Dostoiévski estima que para atingir o paraíso político, precisarão de eliminar "cem milhões" de pessoas pelo caminho. Isto foi escrito em 1872, a revolução comunista começou em 1917, e num estudo publicado em 1997 em França, "O Livro Negro do Comunismo: Crimes, Terror, Repressão" dá-se como número provável de mortes às mãos do comunismo, 94 milhões de pessoas.

E hoje, quando reflito nisto assusto-me ao pensar naquilo em que Portugal esteve perto de se transformar, em 1974. Obviamente que estas ideias perigosas não surgem do vazio, são precisas condições propícias à sua germinação, e a Rússia do final do século XIX aproximava-se perigosamente da França do final do século XVIII. Existia uma clara necessidade de pôr termo ao luxo desmedido da monarquia e séquito aristocrata. Apesar de o reinado Romanov estar já muito transformado, de ter abolido a escravatura e criado todo um sistema de governo e Estado muito mais justos, as diferenças entre classes eram ainda abissais.

Por isso surgem indivíduos como Sergey Nechayev que viam em Robespierre o único caminho possível, e que vão preparando o terreno para mais tarde Lenine chegar do estrangeiro, e com toda uma espécie de legitimidade, aplicar a cartilha revolucionária, e sem pudor defender que não um mas toda a Casa Romanov devia ser eliminada. Dostoiévski previu Lénine, e a sociedade russa estaria alerta, contudo não deixa de ser verdade que a Europa não foi inocente em todo esse processo, tendo contribuído para colocar Lénine no poder na Rússia, podendo apenas servir-lhe de desculpa a Primeira Grande Guerra. Assim como não podemos esquecer que se a NATO não tivesse instalado um porta-aviões no Tejo junto ao Palácio de Belém, em 1975, mais toda uma enorme atividade diplomática, provavelmente hoje eu não poderia estar a escrever estas linhas com todo este à vontade.

Sobre o livro em si. A escrita de Dostoiévski não é fácil de seguir, não pela excessiva elaboração, mas pela quantidade de contexto que requer para a sua compreensão, e assim obtenção de prazer. Não ajuda também o já conhecido problema desta literatura assente numa grande quantidade de personagens, todos com três nomes, fora os diminutivos, o que obriga a redobrada atenção no seguimento da trama. Por outro lado, este livro apresenta uma espécie de dupla linha de enredo, primeiro a geração mais velha — Stepan Trofimovich Verkhovensky e Varvara Petrovna Stavrogina — com a sua forma de estar intelectual, aristocrática e distante, e em segundo plano, ou talvez o principal, os seus filhos — Nikolai Vsevolodovich Stavrogin e Pyotr Stepanovich Verkhovensky —, os radicais totalmente incapazes de empatia. Dostoiévski não estabelece nunca a relação entre pais e filhos, deixando para o leitor o trabalho de compreender essa relação, mas apontando claramente no sentido mais crítico à obra de Turguenev "Pais e Filhos" (1862).

Sobre a edição portuguesa, devo dizer que vem com um capítulo extra no final do livro, que foi escrito por Dostoiévski para ser lido como o primeiro capítulo da terceira parte, mas que aquando da publicação teve dificuldades em fazer passar pelo editor. Li como Dostoiévski pretendia, e considero que tinha toda a razão. Sim, é um capítulo forte e intenso, talvez mais vulgar nos dias de hoje, mas é um capítulo fundamental para compreender até onde pode ir a obscenidade do radicalismo do protagonista da história: Nikolai Vsevolodovich Stavrogin. Todo o resto do livro apresenta um Stavrogin muito indefinido, necessário à criação da complexidade psicológica, mas este capítulo funciona como espécie de chave do seu caráter, e mais do que isso, como chave explicativa do niilismo.

Publicado no VI, com imagens e links: https://virtual-illusion.blogspot.pt/...

“The entire law of human existence consists merely in the fact that man has always been able to bow down before something immeasurably great. If people are deprived of what is immeasurably great, they will cease to live and will die in despair. The immeasurable and infinite are just as necessary to man as is this small planet on which he lives ... My friends, everyone, all of you: long live the Great Idea! The eternal, immeasurable Idea!”

Demons is a tale of descent, a descent into political revolution, free thinking and consequent manipulation and madness.

Dostoyevsky crafts a narrative that witnesses the human ability to forgo societal confines, and generate a movement into nihilistic thinking, touching on atheism and liberalism in 19th century Russia. With this, he also generates that sense of brutality and chaos that falls hand in hand with the desire to succeed, to lead a revolution, to garner power and authority amongst a group of likeminded individuals. Each character plays a titular role to this narrative uprising, with varying displays of resistance or blind following, but their relationships between each other are the most fascinating of all. With themes of obsession, and the literary ability to invoke paranoia and shock in the reader as you follow the journey, almost as though you become one member of the group, one of ‘the people’, possessed by the same demons that possess and haunt each character.

This prophetic novel inspires so much thought, so much conflict- you find yourself unsure as to who to support, who do you root for, if anyone? Which philosophy of many would you resonate with? Can you justify the actions of each character?

An experience that will stick with you, as intended.

În opinia mea acesta este magnum opusul lui Dostoievski. Nu cred că aș putea să număr pe degetele de la o mână romanele pe care să le găsesc la fel de valoroase ca cel de față. Voi încerca să argumentez de ce nu am mai citit ceva asemănător până acum. Deși nu e prima dată când citesc romanul Demonii, abia a doua oară am descoperit o capodoperă. Dovada că unele cărți au nevoie de mai multe lecturi la vârste diferite.


Opera lui Dostoievski nu e doar un roman politic; impactul său psihologic e imprimat metaforic chiar în titlu. Cine sunt oare demonii care bântuie personajele, turmentându-le mințile până la nebunie și cruzime?
Fiecare gest, gândire și comportament developează tipare psihologice care sunt dificil de perceput, iar importanța operelor lui Dostoievski e întărită mai ales prin faptul că nu își irosește personajele fără să le ofere, în marea lor majoritate, trăsături fidele. Chiar dacă lumea lui e populată cu personaje sumbre, ce pot părea posedate.



Stepan Trofimovici Verhovenski este un erudit cu înclinații liberale care va contribui la influența nihilistă prin cercurile literare, însă grandoarea sa îl va face să își exagereze importanța. Încă din primele pagini, prin intermediul naratorului Anton Lavrentievici, Dostoievski descrie relația lui Stepan Trofimovici Verhovenski și a înstăritei Varvara Stavroghina, văduva general-locotenentului Stavroghin. Detaliază amănunțit o relație nocivă, disfuncțională, cum ar fi catalogată în limbajul modern, între două caractere pline de dramatism. Între aceste personaje trecute de prima tinerețe se înfiripă o legătură mai degrabă mamă-fiu decât una de amiciție sau de iubire:

"... dar un lucru i-a scăpat lui Stepan Trofimovici până la sfârșitul vieții: faptul că ea ajunsese să-l considere pur și simplu fiul ei..."

Pasajul acesta, dar și altele care umplu cu detalii bogate caracterizările personajelor, mă duce cu gândul la conceptele arhetipale ale mamei. Dintr-o copilărie abuzată se dezvoltă uneori un adult care a renunțat la sinele autentic pentru atașament, iar o mamă instabilă emoțional va distruge sinele și voința copilului pentru a-și hrăni propriile ei fantezii. Apoi copilul devine un om matur biologic, dar nu și emoțional, el va rămâne infantil, cu un sine incert, incapabil de autogestionare, cum de altfel Stepan Trofimovici e descris întocmai.

"... cel mai inocent dintre toți copiii ajunși la vârsta de cincizeci de ani ".

Acest personaj trist va accepta o nouă mamă care să-i îndeplinească nevoile, o "mamă " care la rândul ei are propriile necesități și aceleași profunde disfuncții mentale, astfel se va crea o relație de codependență, în cicluri nesfârșite de idealizare și devalorizare. Aceste personalități deseori se atrag, iar relațiile lor rezistă uneori decenii, tocmai pentru că își asigură unii altora gratificarea și stabilitatea mentală.


Stepan Trofimovici Verhovenski trăiește între granițe de înălțare euforică și automulțumire intelectuală, transformate la fel de ușor în episoade depresive și căderi psihice monumentale, episoade ce duc uneori până la somatizarea acestor emoții în concretizari de ordin fizic, cu stări de diaree și căderi la pat, din teama că Varvara va renunța la el. O teamă profundă de abandon. Confabulațiile lui sunt de asemenea parte integrantă a patologiei sale.


O personalitate ca a Varvarei Petrovna Stavroghina nu va renunța niciodată la el atâta timp cât îi va aduce gratificarea de care are nevoie. Întrețin o relație care pare că se autodevorează în fiecare zi până la epuizare fizică și psihică, numai ca a doua zi să decurgă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.


Vestea că va pleca la Berlin, pentru refacere a sănătății mentale răvășite, după episodul din Petersburg, e primită cu entuziasm de Stepan Trofimovici, dar din primele scrisori către Varvara ruminațiile sale sunt evidente; deprimarea îl aduce în aceleași stări maladive.
Personalitatea lui trăiește la granița dintre euforie și căderea în abisul unei exasperări fără margini. Se entuziasmează la gândul scrierii unei opere importante, dar totul eșuează în procrastinare, apatie și abandon chiar înainte de început. E nevoie doar de un simplu declic mental și totul eșuează. Un spleen nemărginit îl cuprinde în momentele stabilite pentru lucru. Adună datorii importante la jocurile de cărți, sume pe care Varvara trebuie să le achite, iar acelea sunt și momentele unor adevărate drame și pulsiuni de isterie între cei doi, tensiuni uitate însă în dimineața zilei următoare, reluate în cicluri nesfârșite de idealizare și devalorizare.


Varvara Stavroghina se exprimă prin critică și victimizare.

"...Nici n-ai să mă crezi dacă îți spun ce hărțuită am fost din toate părțile; m-au chinuit toți, toți: și dușmanii, și intriganții, și prietenii; poate prietenii mai mult decât dușmanii."


S-a dezvoltat în a-și primi gratificarea prin intermediul altor oameni, în cazul de față, Stepan Trofimovici, pe care-l acaparează ca o mamă dominatoare. Alege chiar și croaiala îmbrăcămintei lui, după modelul costumului în care apare Kukolnik, un poet a cărui litografie Varvara Petrovna o păstra chiar și după zeci de ani, un portret de care se îndrăgostise încă din anii pensionului.

Când nu mai corespunde tiparului imaginat de ea, Varvara îi aduce lui Stepan Trofimovici nesfârșite reproșuri despre decrepitudinea în care anii și delăsarea l-au adus. Întoarsă după un drum la Paris, îl găsește purtând o cravată roșie care îi displace profund, din moment ce se abate de la normele pe care intern le-a stabilit.
Îi mai reproșează delăsarea intelectuală și lecturile abandonate, tocmai pentru că erudiția lui e sursa ei de mândrie în societate. La final survin reproșurile cum că el a menținut-o într-o stare de înapoiere intelectuală. Aceste reproșuri se vor accentua în momentul când se decide să renunțe la Stepan Trofimovici, atunci când va corespunde tot mai puțin imaginii ideale pe care ea și-a făcut-o despre el.


Pe parcursul romanului, Varvara Petrovna va oscila pentru a-și satisface aceste nevoi din diferite surse; de la Stepan Trofimovici, până la grandioasa Iulia Mihailnova, a cărei influență, la rândul ei, asupra soțului, Andrei Antonivici von Lembke, e evidentă.
Vom citi despre tratamentul tăcerii, aplicat de Iulia Mihailnova, o tehnică de manipulare pe cât de perfidă, pe atât de infantilă, prin care neagă orice prezență a soțului, ducându-l la exasperare:

"Maniera Iuliei Mihailnova consta în adoptarea unei atitudini de tăcere disprețuitoare timp de o oră, două ore, douăzeci și patru de ore, ba chiar și pe timp de câteva zile, o tăcere din care nu ieșea orice ar fi spus el, orice ar fi făcut, chiar dacă ar fi încercat să se arunce de la fereastra etajului doi,..."


Atât Varvara Petrovna cât și Iulia Mihailnova vor întâlni alt manipulator care va controla unele acțiuni ale lor, și anume, Piotr Verhovenski, fiul lui Stepan Trofimovici Verhovenski. Acest fiu lăsat în grija unor mătuși încă din primele lui clipe de viață, devine un machiavelic prin excelență.

Către finalul romanului, lipsit de Varvara Stavroghina, vom citi despre aceeași nevoie maladivă de atașament a lui Stepan Trofimovici Verhovenski, care se agață ca un copil de Sofia Matveevna, o colportoare de cărți sfinte:

"Nu pot să trăiesc fără o femeie lângă mine, dar numai atât, să fie lângă mine..."


Cum de asemenea Varvara Petrovna, după evenimentele petrecute cu Stepan Trofimovici, o va "înfia" pe această Sofia Matveevna.



Nikolai Stavroghin e fiul Varvarei Petrovna, și unul dintre cele mai importante personaje din roman. Face parte dintr-o familie bogată, iar studiile i-ar putea asigura o condiție înaltă în societate.
Înca din primele descrieri pare că a dezvoltat în el o puternică structură antisocială, în care binele și răul nu sunt delimitate, sunt interșanjabile, iar în morala sa e insinuată promiscuitatea și batjocura oricărei ordini sociale, din moment ce morala în mintea lui nu are o delimitare precisă. Nu poate să păstreze gradele superioare obținute în armată. Se implică tot timpul în violențe și crime. Instabilitatea lui îl duce prin diverse locuri unde se adâncește în promiscuitate și acte tot mai reprobabile. Din acest motiv, dintr-un capriciu batjocoritor la adresa societății lui înalte, o ia de soție pe Maria Lebeadkina, sora bețivului Lebeadkin, cea șchioapă și cu vădite tulburări psihice. Seduce, siluește, umilește și abandonează cu seninătate. Îi vin la fel de ușor crima, promiscuitatea și traiul în condiții mizere pe cât și opusul lor, dar momentele de nervozitate sunt și acele clipe când se avântă în acțiuni pe care nu le poate nici controla, nici justifica, nici înțelege. Le înglobează într-o conștiință inexistentă în partea emoțională, dar lucidă în cea cognitivă. Totuși acest personaj uneori exprimă admirație în rândul societății. Ce îl face diferit pe Nikolai Stavroghin de Piotr Verhovenski? Aș spune în primul rând că răspunsul stă în particularitățile tulburărilor lor. Sunt stăpâniți de demoni oarecum asemănători și totuși diferiți. Și tocmai datorită acestor variații Nikolai realizează pe parcursul romanului că ceva nu e în regulă cu el, că e diferit de ordinea lumii, dar nu își poate explica ce anume.
Iar asta îl face să caute răspunsuri până la părintele stareț Tihon. Încearcă să își stăpânească latura feroce de criminal și prădător fără scrupule. Detaliile citite de părintele stareț Tihon, din hârtiile scrise de Nikolai, sunt și mai edificatoare.
În complotul nihilist al cercului condus de Piotr Verhovenski, deși are mai degrabă implicații incerte, e totuși unul din principalii artizani, dar fără un motiv precis, spre deosebire de Piotr Verhovenski.

Dostoievski explică într-o simplă propoziție destul de clar psihismul lui Nikolai: "Unii spuneau că fața lui seamănă cu o mască..."

O reprezentare a unei idei despre un sine.

Pentru un moment am avut senzația că personajul Liputin e singurul care si-a dat seama de condiția lui Nikolai Stavroghin, dar cu siguranță o altă lectură va fi și mai edificatoare.




Despre Piotr Verhovenski, fiul lui Stepan Trofimovici Verhovenski, naratorul Anton Lavrentievici scrie:

<< Piotr Stepanovici era poate un om destul de inteligent, dar Fedka-Ocnașul îl ghicise bine spunând despre el că "trăia cu ideea despre un om pe care și-l inventase".>>

Același sine inexistent. O conștiință care lipsește cu desăvârșire, dar care nu are nici măcar vaga bănuială a lipsei sale.
Acest om golit de conținutul său uman și lipsit de morală, sosit în oraș, urmărește distrugerea tuturor valorilor prin manipularea și instigarea personajelor din cercul lui de complotiști împotriva ordinii sociale.

Prin instaurarea șigaliovismului, a acelor idei scrise de personajul Șigaliov în caietul său ideologic, într-una din adunările lor secrete, urmărea destructurarea societății, a familiei și inocularea urii înverșunate. Totul culmina cu împărțirea lumii în două părți inegale, cu o a zecea parte care să conducă despotic celelalte nouă părți.

Abia în această parte a romanului Dostoievski, observând lucid ideile vremurilor, în cercurile pe care le frecventa, înainte de arestarea sa, descrie vizionar destinul Rusiei odată cu revoluția din 1917 și urmările ei în istoria mondială de după acest an.


" O a zecea parte capătă libertatea personală și dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-și piardă personalitatea și să se transforme într-o turmă și printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocență primitivă, un fel de rai primitiv..."

"... pe când, în cazul celeilalte alternative, care urmărește o soluție rapidă prin retezarea a o sută de milioane de capete, la ce recompensă să mă aștept de fapt?"

"..., un asemenea măcel nu poate fi terminat decât peste vreo cinzeci de ani, hai să zicem treizeci, că doar nu sunt ei niște berbeci și te pomenești că nu se lasă chiar așa ușor căsăpiți,..."

Istoricii care au studiat arhivele după căderea comunismului au aproximat numărul de morți din statele socialiste la o sută de milioane, acea sută de milioane de capete pe care Șigaliov o propunea cercului de așa-zis revoluționari, ca un sacrificiu necesar pentru raiul său primitv.

Capitolul "Ai noștri" e într-adevăr pe cât de sumbru, pe atât de vizionar prin ceea ce urma să se întâmple în istoria lumii odată cu puciul din 1917.


Piotr Verhovenski susține întru totul șigaliovismul, dar îi recunoaște ceva mai târziu lui Nikolai Stavroghin că nu din convingere socialistă.

"-..., așadar, dumneata, într-adevăr nu ești socialist, ci un fel de ambițios... politic?
- Zi escroc! Escroc. Te îngrijorează că sunt astfel?"

Piotr Verhovenski folosește ideologia doar ca pârghie, iar personajele care s-au perindat pe lângă el sunt doar unelte ale manipulării, într-un plan de parazitare a conștiințelor, un plan măreț doar în viziunea sa grandioasă. Acele personaje vor dormita în nemernicia sau în elanul lor ideologic până când disperarea și remușcările le vor trezi în realitatea îngrozitoare a faptelor comise.

Toate aceste idei și multe altele din caietul lui Șigaliov au corespondent în "Catehismul revoluționarului" scris de Serghei Naceaev, dar și în "Catehism revoluționar" de Mihail Bakunin. Mai mult, Piotr Verhovenski e întruchiparea lui Serghei Naceaev în acest roman, anarhistul rus care își dorea revoluția cu orice costuri. Serghei Naceaev, la fel ca Piotr Verhovenski, va fugi în străinătate în 1869 după uciderea unui student care se îndoia de amploarea organizației sale. Naceaev, împreună cu alții colegi de grup, l-au bătut, strangulat și împușcat, apoi i-au aruncat cadavrul în apele înghețate ale unui lac.


Șatov și Kirillov sunt de asemenea personaje încântătoare prin psihismul lor. Nici un personaj dostoievskian nu e ușor de îndrăgit, însă Șatov mi-a plăcut poate cel mai mult. Palma dată lui Nikolai a rămas mult timp neînțeleasă sau greșit interpretată. Întoarcerea soției lui arată rămășițele de umanitate ce se pot strânge în sufletul unui om, prin iubirea și grija pe care i-o poartă, tocmai atunci când are cea mai mare nevoie o ființă căzută fizic și spiritual.


Liza și Dașa sunt personaje destul de șterse, victime sentimentale ale lui Nikolai Stavroghin, acest arhetip masculin cu atracție magnetică. Iubirea Lizei față de Nikolai a fost la fel de mare ca ura și teama, însă l-ar fi urmat până la capătul lumii dacă i-ar fi cerut, lăsându-și logodnicul oricând baltă, pe Mavriki Nikolaievici; un personaj destul de insipid.

Dașa, sora lui Șatov, "înfiată" de aceeași Varvara Petrovna, e chiar mai lipsită de personalitate când acceptă o căsătorie cu Stepan Trofimovici impusă de Varvara, eveniment care îi va atrage căderea lui Stepan Trofimovici în ochii Varvarei, chiar dacă ea aranjase cu anumite scopuri nunta. Piotr Verhovenski va avea și aici cuvântul său de spus.



Karamazinov e personajul caricatural prin care Dostoievski îl întruchipează pe Turgheniev, cel care călătorea în Rusia doar în vizite scurte, la fel cum întocmai procedează și Karamazinov. În momentul când simte pericolul unor mișcări sociale se înapoiază locurilor din străinătate.

În eseul intitulat "Părinți și copii" Isaiah Berlin scrie urmatorul pasaj:

"Turgheniev a fost ras de criticii ruși, atât de cei de dreapta, cât și de cei de stânga, ca un om dezabuzat, un expatriat care nu-și mai cunoaștea țara fiindcă stătea departe de ea, la Baden-Baden și la Paris. Dostoievski l-a condamnat ca pe un rus renegat, sfătuindu-l să facă rost de un telescop care să-l ajute să vadă un pic mai bine Rusia"



Despre Kirillov, asemeni lui Raskolnikov din "Crimă și pedeapsă", aș spune că monomania sa e evidentă chiar prin cuvintele sale:

"Toți ceilalți se gândesc la un lucru, apoi trec imediat cu gândul la alt lucru. Eu nu pot să mă gândesc și la altceva; o viață întreagă mă gândesc numai la un singur lucru".

Această idee e integrată în filosofia sa. El se gândește la sinuciderea rațională. O rațiune superioară de a muri; din moment ce Dumnezeu nu există, atunci nimic nu are sens, iar prin sinuciderea sa el va deveni Dumnezeu așa cum Iisus omul a devenit prin sacrificiu întruchiparea îndumnezeirii.
Însă Piotr Verhovenski va integra filosofia lui Kirillov într-un un scop util complotului său, ce va semăna tot mai mult cu un teatru al absurdului. Kirillov e țapul ispășitor pe care personalitățile precum cea a lui Piotr Verhovenski îi interpun mereu între acțiunile lor și conștiință, pentru ca cea din urmă să nu aibă de suferit, iar în fața societății să rămână nedescoperit.


Leamșin, Virghinski, Liputin, Șigaliov, Erkel; toată această pletoră de personaje vor fi muștele căzute în pânza de păianjen a lui Piotr Verhovenski care își va crea propriul său pandemoniu, un loc unde demonii vor stăpânii vremelnic în acel oraș de provincie și vor încerca printr-o butaforie să transforme infernul în iluzia unui rai primitiv. Dar nu putea fi decât asta, o iluze grandioasă pe care acest personaj le-a împărtășit-o celorlalți, fără vreun corespondent în realitate. Fantezia unor organizații ce împânzeau întreaga Rusie gata să dărâme ordinea socială existentă era doar o țesătură de minciuni.



Demonii e o frescă satirică a societății intelectuale ruse din acele vremuri de fervoare revoluționară. Chiar și conspirația din cercul lui Petrașevski, acuzație sub care Dostoievski e condamnat la moarte, a fost o exagerare pe care Isaiah Berlin ne-o prezintă ca cel mult o "conspirație a ideilor", așa cum o descria mai apoi în memoriile sale baronul Modest Korf, membru în comisia de anchetă a cazului Petrașevski. Mai mult, Dostoievski introduce în roman acest pasaj:

"În anul o mie opt sute patruzeci și șapte, Belinski i-a scris lui Gogol din străinătate cunoscuta epistolă în care îi reproșa cu multă ardoare faptul că acesta crede în nu știu ce Dumnezeu..."

Această epistolă a fost interzisă în Rusia, iar pentru citirea ei Dostoievski a fost arestat împreună cu intelectualii din cercul Petrașevski și condamnați la moarte.
Dostoievski suferă un catharsis în fața plutonului de execuție, sentință ce e apoi comutată la ani de ocnă.

Constrângerea țarului Nikolai I a fost atât de drastică încât Isaiah Berlin scrie că revoluțiile din 1848 care au măturat Europa nu au avut nici o scânteiere în Rusia, fiind reprimate orice mișcări sau tentative, iar când într-adevăr acea scânteie s-a produs, după decenii, într-o Rusie slăbită de sărăcie și război, Europa trecuse de mult în altă etapă socială. Acele decenii în care Rusia a rămas în urma vestului.

După ispășirea pedepsei Dostoievski se va îndepărta de radicalismul ce va crește tot mai mult în rândul intelectualilor dupa anii 60 ai secolului al XIX-lea, ce vor culmina cu atentate tot mai dese asupra membrilor guvernului, până la asasinarea țarului Alexandru al II-lea, pe 13 martie 1881, la câteva săptămâni după moartea lui Dostoievski. Romanul de față e un răspuns al acestei rupturi de radicalismul său de dinainte de 1849.



Teroarea din momentul așteptării execuției este detaliată în pasaje din romanul Idiotul unde prințul Mîșkin povestește despre teama pe care a văzut-o în ochii unui condamnat la moarte prin ghilotinare în Lyon:


"Dar principala, cea mai groaznică suferință nu ți-o pot pricinui rănile, ci conștiința, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ți se va despărți de trup, că n-ai să mai fii om și că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur".


Minusul acestui roman este chiar naratorul, Anton Lavrentievici, o ființă ce pare fără însușiri sau calități, mai degrabă serviabilă. Naratorul e uneori martor în toiul evenimentelor, alteori un colecționar al documentelor și informațiilor ce-i parvin prin diverse surse, dar cel mai adesea apare în starea sa de ubicuitate și omnisciență.

I wish I was eloquent enough so I could talk about Demons. I'm not. I severely lack the necessary intellect that would allow me to analyze it or even say a few things worth mentioning, the way they should be said.

I will, however, state the obvious. Demons has great, limitless philosophical value. It's not a novel meant to be read as a pastime activity. It's demanding of one's full attention and capacity and still, it might be necessary for one to go back several times in order to not lose grip of the plot and/or grasp the meaning of Dosto's words. Several matters are touched, such as that of suicide which Camus, a century later, took even further. The main theme, though, is change. A change brought about by persons possesed by demons and this change is the projection of their own demonized selves.

Another thing worth mentioning is its darkness. What I found impressive, though, is that it doesn't need to label itself dark. It doesn't shout it nor does it let its darkness cover its aforementioned philosophical value. It simply is dark. Not the way a novel is, but rather the way life is.

Last but not least, the chapter which was censored and thus left out is very important to the story and truely unique for its time. I'd say that it shines light on the story's point and that alone justifies the title. It beats me why it's included merely as an appendix nowadays and not where it should be.

It's one of the books that every reader should read eventually. One of those books that justify the statement that literature can help elevate the spirit and offer enlightenment. A true masterpiece.

La reseña en mi canal de youtube https://youtu.be/IaFkJOerLd0

has a character ever given you bad vibes from their first introduction? that was me with pyotr stepanovich verkhovensky. i think he’s my most hated dostoevsky character.