...
Show More
Scar Tissue, da, e bine scrisă. A scris-o de fapt Larry Sloman, Kiedis probabil că bea un ceai și povestea chestii, mi se pare normal, dar pentru cititor e bine de știut că e scrisă fain. Prima jumătate mai amuzantă decât a doua. A doua mai intensă decât prima. La început râdeam și iubeam, la a doua plângeam și sufeream. Probabil că un om care nu știe RHCP, sau care crede că e o trupă mult prea comercială sau pur și simplu proastă, n-o să guste cartea, dar nu contează, e pentru freak-șii care au fost alături de ei încă din anii ’80, sau care li s-au alăturat pe parcurs, toți flancați de dracii personali și cu podelele găurite, chiar dacă acum au joburi corporatiste și se preling pe zidurile Centrului Vechi după o noapte de băut. Omu’ Kiedis e smart, sâsâit și plin de el, dansează cu spume, cântă discutabil și manipulează în draci. Dar când se uită la tine, fie că se uită cu ochișorii ăia cam strâmbi, fie că se uită prin cântecele, fie că se uită prin cuvinte, te pătrunde ca un tirbușon, scrîșt scrîșt până-n inimă și gata, ești prins. Nu-i în niciun caz atât de puternic pe cât pare, dar este mai sensibil decât pozează. Nu poți să nu înveți de la el. Nu poți să nu te simți inspirat de el. Nu poți să nu vezi prin filtrul lui cât de complexă e iubirea. Și inevitabilă, în același timp.
Restul impresiilor de călătorie prin lumea lui Kiedis, aici: https://suntgulie.wordpress.com/2016/...
Restul impresiilor de călătorie prin lumea lui Kiedis, aici: https://suntgulie.wordpress.com/2016/...