...
Show More
Celor care au urechi să audă le-aș sugera un mic adevăr: Cel mai afrodisiac parfum rămîne absența oricărui parfum. Totuși...
În librăria din Podu Roș, prietenul DS m-a tras de mînecă și mi-a șoptit: „Să vii săptămîna viitoare. Primim o carte ieșită din comun”. Era în 1988. Cărțile se vindeau pe sub mînă, trebuia să ai „pile” pentru a prinde și a citi un roman bun. Așa am cumpărat Parfumul. Se tipărise în colecția „Globus” a Editurii Univers.
Am găsit în acest roman povestea unui nefericit și am înțeles că o înzestrare ieșită din comun (simțul mirosului, în cazul lui Jean-Baptiste Grenouille) îl poate transforma pe individ într-un monstru. Funes al lui Borges e stăpînit de văz, nu poate uita nici o nuanță de verde, nici o nuanță de roșu. Grenouille nu uită nici o nuanță a unui miros, poate descompune un parfum în toate elementele alcătuitoare. Nici unul dintre aceste ilustre personaje nu e în stare să gîndească abstract. Sînt lipsiți de rațiune și se situează în afara oricărei morale.
Cînd ucide, Jean-Baptiste Grenouille nu intenționează neapărat să ia un suflet, el soarbe însăși mireasma victimei. Pentru el, frumosul absolut nu are nici o legătură cu văzul („frumusețea stă în ochi”, credea David Hume). Pentru el, frumosul absolut e un miros sau un mănunchi de mirosuri. Și, deci, ar putea afirma, dacă ar fi capabil de gîndire abstractă (și nu e), că frumusețea stă în nări. Iată:
P. S. În Bestsellers, John Sutherland menționează că Parfumul e ultima carte a unui prozator german care a intrat în topurile americane. Das Buch als bestseller :)
P. P.S. Oare ce au spus filosofii despre miros? Ofer numai un exemplu. Pentru Immanuel Kant, care va admira, totuşi, aroma amăruie a cafelei, mirosul este mai degrabă nociv și antisocial: „Cel care îşi scoate din buzunar batista înmuiată în parfum le impune tuturor celor din preajmă mirosul lui preferat, în pofida voinţei lor, obligîndu-i astfel să se desfete cu el, dacă vor să mai respire. Acesta este şi motivul pentru care obiceiul nici nu mai este la modă”. În opinia gînditorului german, parfumul este, de cele mai multe ori, o modalitate de a-ți impune subtil-agresiv prezența. Într-o încăpere - mai e nevoie să spun? -, atmosfera se cuvine a fi inodoră. Pentru filosofi, cel mai prețuit miros rămîne, așadar, absența lui...
În librăria din Podu Roș, prietenul DS m-a tras de mînecă și mi-a șoptit: „Să vii săptămîna viitoare. Primim o carte ieșită din comun”. Era în 1988. Cărțile se vindeau pe sub mînă, trebuia să ai „pile” pentru a prinde și a citi un roman bun. Așa am cumpărat Parfumul. Se tipărise în colecția „Globus” a Editurii Univers.
Am găsit în acest roman povestea unui nefericit și am înțeles că o înzestrare ieșită din comun (simțul mirosului, în cazul lui Jean-Baptiste Grenouille) îl poate transforma pe individ într-un monstru. Funes al lui Borges e stăpînit de văz, nu poate uita nici o nuanță de verde, nici o nuanță de roșu. Grenouille nu uită nici o nuanță a unui miros, poate descompune un parfum în toate elementele alcătuitoare. Nici unul dintre aceste ilustre personaje nu e în stare să gîndească abstract. Sînt lipsiți de rațiune și se situează în afara oricărei morale.
Cînd ucide, Jean-Baptiste Grenouille nu intenționează neapărat să ia un suflet, el soarbe însăși mireasma victimei. Pentru el, frumosul absolut nu are nici o legătură cu văzul („frumusețea stă în ochi”, credea David Hume). Pentru el, frumosul absolut e un miros sau un mănunchi de mirosuri. Și, deci, ar putea afirma, dacă ar fi capabil de gîndire abstractă (și nu e), că frumusețea stă în nări. Iată:
„O sută de mii de miresme îi păreau mai puţin preţioase decît acel parfum. Era principiul cel mai înalt, al cărui model se cuvenea să le ordoneze pe toate celelalte. Era frumuseţea pură. Lui Grenouille îi era limpede că viaţa sa nu mai putea să aibă vreun sens dacă nu va poseda acel parfum. Trebuia să-l cunoască pînă în cel mai mic amănunt, pînă la ultima, cea mai suavă înrămurire; doar amintirea lui, oricît de complexă, nu-i ajungea. Voia să apese apoteoticul parfum ca pe o pecete asupra învîrtejirii sufletului său negru” (pp.39-40).
P. S. În Bestsellers, John Sutherland menționează că Parfumul e ultima carte a unui prozator german care a intrat în topurile americane. Das Buch als bestseller :)
P. P.S. Oare ce au spus filosofii despre miros? Ofer numai un exemplu. Pentru Immanuel Kant, care va admira, totuşi, aroma amăruie a cafelei, mirosul este mai degrabă nociv și antisocial: „Cel care îşi scoate din buzunar batista înmuiată în parfum le impune tuturor celor din preajmă mirosul lui preferat, în pofida voinţei lor, obligîndu-i astfel să se desfete cu el, dacă vor să mai respire. Acesta este şi motivul pentru care obiceiul nici nu mai este la modă”. În opinia gînditorului german, parfumul este, de cele mai multe ori, o modalitate de a-ți impune subtil-agresiv prezența. Într-o încăpere - mai e nevoie să spun? -, atmosfera se cuvine a fi inodoră. Pentru filosofi, cel mai prețuit miros rămîne, așadar, absența lui...