...
Show More
Dacă ați citit Trilogia fiordurilor, de Jón Kalman Stefánsson, sau Scandalul și Noi contra voastră, de Fredrik Backman, atunci știți ce înțeleg eu prin ,,carte complexă": una care își trage cititorii de mânecă și îi obligă să recitească unele fragmente, pentru a fi siguri că au luat tot ce au putut din ele, și să rămână cu gândul la ce transmite aceasta chiar și după ce o închid. Spre surprinderea mea, Intermitențele morții nu a fost așa decât în prima jumătate, care a avut un subiect insolit, înainte să irosească restul poveștii pentru un mesaj idealist și lipsit de pragmatism și rațiune. Eu am văzut-o ca pe o primă întâlnire care nu m-a impresionat prea tare, dar a făcut-o suficient încât să îi mai loc autorului loc în biblioteca mea în viitor.
În plus, am avut deseori senzația că Saramago vorbește mult, dar spune puțin, iar ca dovadă stau grămezile de fraze lungi, pompoase și aglomerate, care ascund uneori doar o pâlpâire de idee. Unele persoane spun că aceasta ar fi printre cele mai slabe cărți ale lui, iar asta îmi întărește convingerea că am văzut doar o parte din talentul lui Saramago. Mai încerc. Recenzia aici: https://bit.ly/3mA5dic.
,,[...] moartea, prin ea însăși, singură, fără niciun ajutor din afară, a ucis întotdeauna mult mai puțin decât omul.''
În plus, am avut deseori senzația că Saramago vorbește mult, dar spune puțin, iar ca dovadă stau grămezile de fraze lungi, pompoase și aglomerate, care ascund uneori doar o pâlpâire de idee. Unele persoane spun că aceasta ar fi printre cele mai slabe cărți ale lui, iar asta îmi întărește convingerea că am văzut doar o parte din talentul lui Saramago. Mai încerc. Recenzia aici: https://bit.ly/3mA5dic.
,,[...] moartea, prin ea însăși, singură, fără niciun ajutor din afară, a ucis întotdeauna mult mai puțin decât omul.''