"Aslanı altetmek için kafesine girip güreşilmez. Yemeği kesilir ve yavaş yavaş ölmesi izlenir kenardan."

⭐

Her seferinde bu kadar harika anlatmak zorunda mısınız, sayın Saramago?

Bir düzeltmen olan Silva'nın tarih kitabının bir cümlesini değiştirmesiyle hayatının da birden yön değiştirmesini anlatıyor.
İki hikaye içiçe geçmiş durumda. Çok akıcı, heyecan verici.

Ca întotdeauna la José Saramago, personajul principal al cărții este Naratorul, mereu inventiv, pus pe șotii și digresiuni, plin de umor și de bună dispoziție. Se exprimă numai în vorbe de duh, uneori devine agasant, dar îi putem îngădui orice, are farmec.

Naratorul îl urmărește exclusiv, obsedat, doar pe Raimundo Silva, corectorul care pune un NU într-o cronică medievală și apoi e nevoit să redacteze o istorie diferită a asediului Lisabonei. Uneori, naratorul se depărtează de Raimondo Silva, alteori pare a locui chiar în mintea corectorului. Totul se termină cu bine. Portughezii cuceresc cetatea. Raimundo Silva o cucerește pe Maria Sara, cea care-i sugerase ideea istoriei paralele. Nu-mi dau seama cine e mai cîștigat.

Saramago a afirmat că unul dintre modelele sfiosului, reticentului Raimundo a fost el însuși. E bine să-l credem pe cuvînt. Romanul a apărut în 1989. A fost primit cu elogii unanime. Criticii anglo-saxoni (cei mai influenți dintre toți) au vorbit tot mai insistent de un premiu Nobel. Saramago l-a luat în 1998. Nu a fost, desigur, un premiu nemeritat.

Transcriu doar un fragment:

Corectorul consultă „Dicţionarul de Rarităţi, Ciudăţenii şi Curiozităţi, unde, admirabilă coincidenţă care pică la țanc în această aventuroasă relatare, se dă ca exemplu de eroare afirmaţia înţeleptului Aristotel că musca domestică obişnuită are patru picioare, reducţie aritmetică pe care autorii următori au tot repetat-o veac după veac, deşi copiii aflaseră de mult, datorită cruzimii şi experimentului, că picioarele muştei sînt şase la număr, din vremea lui Aristotel le smulgeau cu voluptate, numărînd, unu, doi, trei, patru, cinci, şase, dar aceiaşi copii, cînd creşteau şi ajungeau să-l citească pe învăţatul grec, îşi spuneau unul altuia, Musca are patru picioare. Iată de ce este capabilă autoritatea magistrală”.

A reclusive proof-reader Raimundo Silva is unpersuaded by a history of the siege of Lisbon that he is working on and at the very end of the book introduces the word 'No' to upend the book's contention that crusaders assisted the proto-Portugese besiegers of the city inhabited by the Moors. That considered and at the same time highly impulsive action plummets him - and thereby allows Saramago - to critically contemplate the authenticity of history, the pitfalls of historiography, and how we arrive at certain understandings and convictions about past events that may be based on unreliable evidence and selection biases, and thereby could be very different from how we believe them to be. As Raimundo Silva imagines the city in the twelfth century, gazing at the cityscape that stretches down from his apartment window all the way to the distant waterscape, he makes significant observations and asks important questions about the siege from the point of view of the besieged as well as ordinary soldiers amongst the besiegers, breaking away from official narratives of national glory and religious zeal, tomes laying out miraculous events, and the myths, legends and lore that accrete around historical narratives.

This is a brilliant novel at multiple levels. There is first of all the style and structure. With its paragraph long sentences, often devoid of punctuation, it is not easy reading to get used to. But as one gets into it it communicates far more freely with the reader as Saramago shifts from one characters to the next and from one era to the other. Vacillating between the 20th and the 12th centuries, and between the burgeoning romance between Silva and his supervisor Maria Sara as well as that between a common soldier during the siege and an abducted concubine of a German crusader - Mogueime and Ouroana, this is simultaneously a deeply touching romance, a story 'inserted into history,' and a contemplation of human life, time, civilizations, war, fate, organized religion, faith, memory and human conflict. With layers upon layers it repeatedly strikes you with its profound insights as well as lyricism of language - like so many great fiction writers of distinctive style, Saramago was a poet for many years before he took to longer prose.

The afterword aptly captures the temporal experiments of the novel: "Keen that his reader should move easily back and forth between the present, the recorded and the imagined past, in this novel Saramago also freely shifts between past and present tenses, conveying the impression of the timelessness of the human imagination. The temporary fluidity is further emphasized by the strategic location of the proof-reader's flat within the precinct of the old Moorish fortress, a kind of watchtower from where the perception of past and present alternate according to the proof-reader's mood."

Striking also is the detailed description of the mechanics and brutality of siege-warfare - the assaults as darts, spears, javelins, arrows rain down from the battlements, the gigantic wooden siege towers, the hand to hand combat, the corpses thrown into graves stripped of all their clothes, the prostitutes on the fringes of the conflict paid with the bloodied clothes stripped off the corpses, the travails of famine brought about by the siege, and the inevitable slaughter of young and old that followed in that age. Palpable at the same time is Saramago's empathy with the besieged and the highlighting of their virtues as they looked upon sudden death. The scenes that describe the blind muezzin, his resolve, his apprehensions and his perseverance, are quite moving as is his narration of the episode of the heroic emissary sent by the besiegers who came back with a disappointing answer from a cowardly king of the same race and religion, not abandoning those who had sent him in order to selfishly seek safety, and whose drowned body was found in the river.

Saramago the poet cannot resist but capturing every available poignant metaphor, comparing the sieges of cities and the sieges of those in love that love must overcome. "We seem to be at war, Of course we're at war, and it's a war of siege, each of us besieges the other and is besieged in turn, we want to break down the other's walls while defending our own, love means getting rid of all barriers, love is the end of all sieges."

One can imagine how irreverent this work must have been deemed amongst those who are politically or religiously conservative. As Raimundo Silva is inspired by Maria Sara to take on the official narrative of the Portuguese conquest and write his own version, he discovers not just nobility, civility and valor in the Moor - humanizing the enemy - but a whole host of mundane and material factors (primarily considerations to do with expected rewards and right to pillage and loot) driving the besiegers as well as persuading the Crusaders to not assist. The nationalist and religious glorification and the reported miracles around and after the conflict are constantly at the receiving end of Saramago's sharp wit as are those who characterize such conflicts in human history as battles between God and Allah. At the same time, there is a conscious move away from the exalted and privileged figures to depict the ordinary combatants; the risk, shortness, vulnerability and brutality of their lives; and the frequently wretched anonymity and disgraceful nature of their deaths.

What I particularly loved in addition to Saramago's brilliant takes on time, history and historiography is the quality of writing itself, describing the old quarters and topography of Lisbon, the picturesque views and vistas, the reluctance and hesitation of middle-age in amorous matters, and the incomparable euphoria of love. Living over the remains of what were once the inhabitations of another people in a different age - who also lived, loved and dreamt there - Saramago produces exquisite prose combining nostalgia, extant connections with the past, and the recurrence of the human experience in all its beauty as well as sadness. Some quotes:

"Thanks to a clear sky, the sun was still shining over the city, already from the direction of the sea, as it went down, casting a gentle light, bestowing a luminous caress to which the windows-panes on the hillside would soon respond, first with flaring torches, then turning pale, dwindling to a tiny fragment of flickering glass, until finally extinguished as twilight begins to sift its ashes between the buildings, concealing the gables, as the noise of the city down below dies away and withdraws beneath the silence spreading from these streets to on high where Raimundo Silva lives."

"There was a full moon,, one of those moons that transform the world into a ghostly apparition, when all things, living and inanimate, whisper mysterious revelations, each expressing its own, and all of them discordant, therefore we never come to understand them and we suffer the anguish of almost but never quite knowing."

"...what is important is to note the differences between then and now, in order to speak, or to kill, it is necessary to get close ..."

“…the author only knows what his characters have been, even then not everything, and very little of what they will become …”

Lyrical, evocative, irreverent, witty, and deeply reflective, an absolutely brilliant novel by Jose Saramago. Highly inventive in structure and narrative style it demonstrates why it's essential to look at history critically and not believe everything we are taught.

Un corector, Raimundo Silva, o ia razna și pune un NU într-un text despre asediul Lisabonei (1147). Cruciații NU i-au ajutat pe portughezi să cucerească cetatea. I-au ajutat bunul Dumnezeu și Fecioara. Frauda lui e descoperită și textul îndreptat numaidecît printr-o errată. Raimundo Silva este chemat să dea seama pentru blasfemia lui. Are noroc. Conducerea editurii nu vrea să-i taie capul.

Mai mult, la ședința de judecată o cunoaște pe Maria Sara, noua șefă a corectorilor. Femeia nu arată rău, are de toate, pînă și idei. În consecință, îi sugerează să scrie o istorie alternativă, ca și cum cruciații nu i-ar fi ajutat pe portughezi la asaltul orașului stăpînit de mauri. Bineînțeles, între cei doi are loc un coup de foudre (adică iau foc pe dinăuntru). Se îndrăgostesc mortal, deși nu-și pierd cu totul mințile. Nu mai sînt la prima tinerețe. Nici măcar la a doua. În timp ce Raimundo redactează versiunea eretică a asediului, cei doi petrec niște nopți de neuitat, descrise de narator cu subînțeleasă sfială. E de presupus că totul se va sfîrși cu o nuntă.

Principalul personaj din carte rămîne - ca peste tot la José Saramago - naratorul. Este mereu inventiv, pus pe șotii și digresiuni, plin de umor și de bună dispoziție. Se exprimă numai în vorbe de duh. Naratorul îl urmărește exclusiv, obsedat, doar pe Raimundo Silva. Uneori, se îndepărtează de el, alteori pare a locui chiar în mintea corectorului. Saramago n-a negat că unul dintre modelele sfiosului, reticentului Raimundo a fost el însuși. Romanul a apărut în 1989. A fost primit cu elogii unanime. Criticii au vorbit tot mai insistent de un premiu Nobel.

***
Ceea ce am scris mai jos se referă la „tehicile narative” ale prozatorului portughez. Puteți ignora...

Tot nu m-am prins de ce Saramago a ales să renunțe la paragrafe, la cratimă, la semnele exclamării și întrebării, la punct, virgulă etc. și a lasat pagina copleșită de semne. O astfel de pagină îl aduce la disperare pînă și pe cititorul cel mai binevoitor. Saramago și-a îndepărtat printr-un gest greu de dumirit o mare parte a publicului. Mulți spun: „Saramago nu poate fi citit, Saramago se citește greu, Îmi dă dureri de cap” și au dreptate, probabil.

A elimina paragrafele, majusculele, liniuța de dialog, tot ceea ce înlesnește lectura unui text nu mi s-a părut niciodată gestul cel mai prudent. O carte tipărită în acest chip se citește (cînd și dacă se citește) cu greutate, lent, anevoios.

Cînd s-au hotărît (prin secolul IX) să nu mai citească cu voce tare, fiindcă în biblioteca mănăstirii nu se mai înțelegea om cu om, călugării din Irlanda au inventat mijoace pentru a înlesni lectura și ritmul ei. Au folosit punctul pentru a marca sfîrșitul unei fraze. Au considerat că litera primului cuvînt din frază trebuie să se deosebească de celelalte și astfel au impus MAJUSCULA. Au creat paragrafe. Iar inițiala dintr-un paragraf au desenat-o mai mare decît toate celelalte litere și au colorat-o cu roșu (de unde vine termenul rubrica). După secolul IX, viteza de lectură a crescut, chiar dacă unii monahi au continuat să citească cu voce tare.

Saramago anulează toate aceste achiziții verificate și propune un roman de peste 300 de pagini cu doar 90 de paragrafe. Procedînd așa, prozatorul impune din capul locului o lectură lentă, înceată. Nu toți cititorii sînt dispuși să-i facă pe plac. Sînt foarte sigur de asta. Viața e scurtă, numărul cărților sporește nemilos. Nu putem citi tot. „O carte bună este o carte care se străbate repede”, spun înțelepții. Iar dacă Saramago se considera un „povestitior oral”, cum a declarat într-un interviu, s-ar fi cuvenit să pună în comerț audio-book-uri. N-a făcut-o. Nu și-a dus nobila-i revoltă împotriva punctuației pînă la capăt. A fost un radical moderat.

Ca să fie limpede: eu chiar cred că renunțarea la punctuație și la paragrafe reprezintă un moft și o gratuitate. Cu ce a revoluționat poezia Edward Estlin Cummings, cînd a decis să-și semneze creațiile cu numele smerit e.e. cummings? Literatura nu poate fi renovată prin mijloace grafice, scoțînd punctele și anulînd paragrafele.

Το βιβλίο αυτό βρισκόταν αφημένο στη βιβλιοθήκη μου κάμποσα χρόνια. Το κοιτούσα, με κοιτούσε... Αφού δεν σηκώθηκε να μου ρίξει καμία, πάλι καλά.
Αποφάσισα ότι πλέον ήταν καιρός να το διαβάσω και δεν μετάνιωσα. Με τον μοναδικό τρόπο του, ο Σαρμάγκο μπορεί να κάνει έναν μεσόκοπο επιμελητή βιβλίων, να μοιάζει με τον λαμπερότερο ιππότη, αρκεί να μπορέσει κανείς να μπει στην ουσία και στο βάθος της γραφής του, πράγμα όχι και τόσο εύκολο ομολογουμένως.
Συνίσταται για όλους, κυρίως όμως για όσους έχουν διαβάσει πρώτα άλλα έργα του Σαραμάγκο και έχουν προλάβει ήδη να εκτιμήσουν το μεγάλο αυτό λογοτέχνη.

Adorei, arrependi-me instantaneamente por estar só agora a iniciar a minha incursão pelo mundo de Saramago (talvez em resposta ao estudo forçado do "Memorial do Convento"). Neste livro a premissa é simples - Raimundo Silva é revisor e, num devaneio que só se reserva a quem conta um conto, acrescenta um ponto. Passados os castigos e as ofensas, é desafiado a imaginar que a sua fabricação é real - e assim começa a história, como acaba cabe a quem a ler.

Aqui, onde Saramago se esmera, sem sombra de dúvida, é nas pontadas com que que termina as frases, nos diálogos de tirar o fôlego, na sua cadência de toma lá dá cá incansável. Há momentos em que as diatribes se tornam demasiado e demasiado específicas, o referido dá-se por garantido mas fica sempre a sensação de haver algo por dizer. Mas enfim, nada é perfeito.

A leitura dos primeiros capítulos do livro foi muito difícil para mim, porque não gostei da forma da escrita: páginas inteiras sem parágrafos, com poucos pontos finais, onde as pausas existentes são na maioria das vezes assinaladas com vírgulas. Parecia que estava a ler a sebenta de Introdução ao Direito do meu 1.º ano de faculdade, que lia e voltava a reler para tentar compreender o seu conteúdo.

Pelo que, a leitura tornou-se monótona e entediante e fez-me passar pelo sono algumas vezes.

Acho que sou uma leitora muito convencional e pouco adepta de novas formas de escrita: gosto muito de ler livros bem escritos, com a pontuação colocada no local correto.

Também não gostei dos diálogos das personagens, bem como dos seus pensamentos terem sido expostos de forma descritiva. Retira emoção à história.

Quanto ao conteúdo, agora sim, gostei do livro, porque contou-nos duas histórias muito originais que se entrecruzam: a história alternativa do cerco à cidade de Lisboa por parte dos exércitos de D. Afonso Henriques apoiados por poucos cruzados, porque a maioria decidiu abandonar os portugueses; e a história de um revisor de livros que decide propositadamente alterar um livro que tinha por incumbência rever, introduzindo uma modificação intencional no mesmo à revelia da editora e do autor.

E assim, entre o presente e o passado, vamos ficando a conhecer a cidade de Lisboa no século XII, quer na perspetiva dos mouros que viviam no interior do castelo cercado pelos portugueses, quer na perspetiva dos cristãos que efetuavam o cerco, e vamos seguindo a história do revisor que vive e trabalha na cidade de Lisboa do século XX, e que aos cinquenta anos vê a sua vida monótona alterar-se e ganhar interesse profissional e pessoal por ter cometido um ato (alteração da história do livro), que poderia ter conduzido ao seu despedimento, mas que antes o levou a tornar-se escritor e a apaixonar-se.

Σαραμάγκου στις καλές του.

"a consciência de saber mais conduz-me à consciência de saber pouco"

للوهلة الأولى للقائك كقارئ لعتبات كلمات سرماغو في قصة حصار لشبونة تتساءل، مالجديد في طرح رواية تاريخية؟ هل تُرجمت للعربية لزيادة البكاء على الأطلال أم ماذا!

يدعوك المترجم- والرائع حقاً- لقوانين خاصة لقراءة هذه الرواية،حيث لا اكتراث لعلامات الترقيم ولا تحديد للمتحدثين في الحوارات، ولا فصل في الأزمنة والفقرات والفصول! عزيزي القارئ، عليك شد حزام التركيز والأنفصال تماماً عن العالم الخارجي متسلحاً ببضع نقاط "." شاغلة لكل أدوات الترقيم.

بعد قبول الشروط والولوج في صفحات متحدثة عن بطل الرواية العامل في احدى دور النشر البرتغالية كمصحح للكتب، والذي قرر دون اسبابٍ واضحة إضافة "لا" النافية لأحد ابرز احداث الحصار، يتبين لك بأنك في صدد قراءة روايتين في ذات الرواية.

تتعدد الاحداث، وتبدأ في النصف الثاني قصة حب.. فتحيا احداث زمنين مختلفين، متنقلاً بينهما بسلاسة جميلة ومبهرة للكاتب، والمتمكن جداً من السيطرة على خيالات القارئ ليصطحبك في شوارع وحواري لشبونة حول القلعة داساً بعض الأطروحات الفلسفية في ثنايا الروح.

رواية تعكس أسلوب أدبي صعب الكتابة، يمكن اعتبارها بأنها مجموعة كتب ممزوجة بطريقة ما...

أنصح وأرجوا منكم الاستمتاع بقرائتها

Ho scoperto Saramago grazie al GdL dicembrino del gruppo Letteratura Postmoderna. Lo so, sono in terribile ritardo, ma utilizzando una forma proverbiale (che tanto piace a questo scrittore portoghese)... meglio tardi che mai!
È un autore pregiato, versatile, riflessivo, mordace. La mia parte preferita sono i dialoghi serratissimi tra Raimundo e Maria Sara. Stilisticamente parlando, la scena del loro primo rapporto è di una delicatezza e di una passionalità allo stesso tempo pazzesche. Raramente ho letto scene così emozionanti.
Lo scrittore per me è promosso a pieni di voti, la trama mi ha appassionato un po' meno. Per quanto ami i romanzi storici, devo dire che il filone narrativo dell'assedio di Lisbona mi ha leggermente annoiata. È un aggettivo forte e probabilmente ingiusto, ma più volte mi è capitato di interrompere la lettura quando Raimundo iniziava a raccontare le gesta belliche del passato. Mi sono chiesta come mai e sono quasi sicura di aver rintracciato il motivo; ebbene, preferisco il Saramago sceneggiatore e filosofo. Ho adorato le battute, le introspezioni, le perle di saggezza.
In ogni caso, un romanzo ucronico che merita assolutamente di essere letto.

Jose Saramago wrote a romance? Yes, that José Saramago, the 1998 Nobel Laureate for Literature. And not only is The History of the Siege of Lisbon a romance, it’s a romance about middle-aged, grey-haired proof-readers. Imagine Bernardo Soares’ in Fernando Pessoa’s The Book of Disquiet and change his profession from accountant to proofreader: Saramago’s Raimundo Benvindo Silva is a lonely, isolated, inward looking proof-reader. Silva simultaneously respects his profession and acknowledges its sometimes crushing boredom: ”Consider, Sir, the daily life of proof-readers, think of the horror of having to read once, twice, three or four or five times books that, Probably would not even warrant a first reading.” His current assignment is proof-reading a 437 page, tedious history of the 1147 siege of Lisbon during which the Muslims were defeated and evicted by Christian crusaders on their way to recapture the Holy Land. In a remarkable moment of independence and creativity, Silva refuses ”to let the cobbler stick to his last” and restores heroism to twelfth century Portuguese history: ”he holds his biro with a steady hand and adds a word to the page, a word the historian never wrote, that for the sake of historical truth he could never have brought himself to write, the word NOT, and what the book now says is that the crusaders will NOT help the Portuguese to conquer Lisbon”.

Could the proof-reader Raimondo Benvindo Silva change the course of Portugueses history? The History of the Siege of Lisbon may be a romance, but more than that it’s also an exploration of how tenuous our understanding of history can be. Saramago’s instrument for doing this — the all-important not — demonstrates the limits of our historical knowledge. Silva, his correction caught by his employers, is asked to write his own history of the siege of Lisbon. What follows in A History of the Siege of Lisbon is too complicated to recount here, but Saramago takes anyone interested in Lisbon history on a wonderful trip through its streets, stairways, neighborhoods, and hills; invents lovers; and altogether entwines the geek love of the two proof-readers with the love affair between the invented twelfth century soldier and the concubine inamorata.

While A History of the Siege of Lisbon isn’t among my favorite Saramago novels, it’s one worth thinking about, rereading, and learning from, especially to understand Saramago’s playful and flexible concept of history and his evident love of Lisbon.