Noaptea trecută abia ce ațipisem cînd am tresărit bacovian din somn, nu de grija bărcii de la mal de data asta, ci de vinovată ce mă simțeam pentru că mă ospătam cu poftă din litera n, pe care o rupsesem din cuvîntul pîine și care era la fel de bună și de dăunătoare sănătății ca orice junkfood care se respectă.

Explicația acestui vis bizar nu e chiar greu de aflat. Se prea poate ca, așa cum sugera cineva, să aibă oarece legătură cu faptul că azi, 31 martie, este ziua lui Nichita, de care cam uitasem, dar cred mai degrabă că a fost provocat de ultima mea lectură, Papagalul lui Flaubert, de Julian Barnes, la care mă tot gîndesc de vreo cîteva zile, recapitulîndu-mi cu această ocazie cunoștințele despre limbaj și funcțiile acestuia, despre ipostazele auctoriale, despre vocile narative și despre alte obsesii filologice. Am să mă abțin însă să dezvolt paralela cu junkfood-ul, deși mă tentează.

Trecînd la lucruri serioase așadar, mi s-a părut ingenioasă reinterpretarea relației autor-operă-cititor, cu acea neașteptată mise-en-abîme pe marginea căreia (a prăpastiei, desigur) stă Loulou, papagalul împăiat, perorînd neobosit despre multiplele aspecte și funcții ale comunicării – utilitară, ornamentală, metaforică, imitativă, ermetică și așa mai departe.

Că postmodernismul a făcut din amestecul de genuri și specii trăsătura sa definitorie nu mai e un secret pentru nimeni, dar opera lui Barnes reușește să fie atît de eclectică (Virgil Stancu o numește în postfață „un eșantion de discurs caleidoscopic postmodern”) încît poate fi considerată aproape orice: (aproape) roman, (aproape) biografie, (aproape) crestomație de texte, (aproape) dicționar și așa mai departe. Structura cărții însăși se bazează pe folosirea cît mai multor stiluri funcționale ale limbii, pe care în același timp le parodiază, fiecare capitol avînd un registru stilistic propriu, deși vocea narativă (cu toate deghizările ei) rămîne una singură.

Așa se face că naratorul Geoffrey Braithwaite e ba detectiv, ba biograf, ba academician, ba avocat, ba istoric, ba profesor, ba romancier, în toate ipostazele urmărind același scop: reconstituirea imaginii lui Flaubert omul, în ciuda faptului că e conștient de futilitatea demersului său, dat fiind că scriitorul însuși era convins „de autonomia textului scris și de lipsa de relevanță a personalității autorului”.

În primul capitol, naratorul relatează în stil jurnalistic demersurile pe care le-a făcut, ca un adevărat detectiv, pentru a găsi papagalul împăiat care i-a folosit lui Flaubert la crearea lui Loulou din Un coeur simple. Din muzeu în muzeu și din mărturie în mărturie, el descoperă că adevărul nu numai că scapă și celei mai serioase investigații (care l-a dus pe urmele nu a unui singur papagal ci a trei, toți la fel de plauzibili), dar și că este total irelevant.

Drept pentru care se transformă în biograf, folosind parodic registrul neutru al stilului științific pentru a crea un triplu tabel cronologic – în funcție de orizontul de așteptare al diverșilor cititori: unul este elogios, altul este cinic, al treilea este doar aluziv. Perioada cuprinsă între anii 1851-1857, în care a fost scrisă și publicată Madame Bovary, de exemplu, este prezentată într-o primă cronologie ca una glorioasă, în care Flaubert s-a bucurat de un „succes de scandale” ce l-a propulsat în societatea literară pariziană; cea de-a doua schițează portretul unui autor sătul pînă peste cap atît de procesul de creație în sine cît și de procesul intentat, și care ura într-atît celebritatea romanului încît visa să aibă bani să cumpere toate exemplarele și să le pună pe foc. În fine, în cea de-a treia cronologie toată perioada este rezumată într-un comentariu sec al Autorului despre dificultatea și inutilitatea procesului de creație: „Cărțile nu se fac așa cum se concep copiii, ci sunt construite ca piramidele. întâi și întâi e nevoie de un plan bine gândit, pe urmă se pun blocuri mari de piatră unul peste altul—o muncă titanică ce-ți frânge spatele și consumă timp. Și totul fără nici un rost! Piramida stă așa, inutil, în mijlocul deșertului. Dar cu câtă semeție îl domină! La baza ei urinează șacalii, iar burghezii se chinuie să se urce în vârf etc. Să exploatez mai departe comparația?”

Nici moartea lui Flaubert din 1880 nu are parte de o de o descriere unitară, fiind prezentată mai întîi ca una glorioasă, apoi ca una dezolantă, în sărăcie și singurătate, ca să devină vocea neliniștită de dincolo de mormînt a Autorului: „Când voi termina cartea? Aceasta-i întrebarea. Dacă doresc să apară iarna viitoare, nu mai am nici un minut de pierdut Există însă clipe când sunt atât de obosit, încât simt că mă lichefiez, ca o brânză Camembert străveche.” Care dintre cele trei cronologii este cea adevărată? Același răspuns ca pentru cei trei papagali: nici una și toate trei.

Ca să verifice dacă acest lucru este valabil și pentru alte aspecte ale existenței și ale personalității flaubertiene, Braithwaite își amintește de diversele acuzații care i s-au adus Autorului și se folosește de stilul juridic pentru a le demonta cu aplomb avocățesc: faptul că-și ura semenii, de pildă, este irelevant, dacă ne gîndim că nici Freud, care și-a închinat toată viața lor nu-i iubea prea mult; faptul că nu credea nici în democrație (pe care o numea democrasserie), nici în progres e la urma urmelor o dovadă de vizionarism: „Pentru a dovedi că avea dreptate, citez tot secolul al douăzecilea”, iar faptul că nu s-a amestecat în politică e o dovadă de înțelepciune, de vreme ce „romancierii care-și socotesc scrisul o unealtă pusă în slujba politicii dezonorează literatura și înalță în slăvi, prostește, politica. (...) Scriitorul care-și închipuie că romanul este calea cea mai directă prin care se intră în politică este de regulă un romancier prost, un jurnalist prost și un politician lamentabil.” Cea mai rizibilă acuzație, în afară de aceea că a crezut în Frumusețe, este însă aceea că a fost obsedat de stil:

Mai puteți crede că romanul se împarte, ca Galia, în trei părți: Ideea, Forma și Stilul? Dacă da, înseamnă că abia faceți primii pași speriați pe teritoriul ficțiunii. Simțiți nevoia de maxime pentru scris? Foarte bine. Forma nu este un pardesiu pus peste trupul gândirii (comparație veche, era fumată și pe vremea lui Flaubert), ci însuși trupul gândirii. O Idee fără Formă e la fel de imposibilă ca o Formă fără Idee. În artă, totul depinde de execuție: povestea unui purice poate fi la fel de înălțătoare ca a lui Alexandru cel Mare. Trebuie să scrii așa cum îți dictează sentimentele, să te asiguri că sentimentele sunt autentice și să nu-ți pese de nimic altceva Un rând bine scris nu mai aparține nici unei școli. Un rând de proză trebuie să fie la fel de imutabil ca un stih. Dacă ai norocul să scrii bine, vei fi acuzat de lipsă de idei.

Toate aceste maxime sunt de Flaubert, în afară de aceea ce-i aparține lui Bouilhet.

(Hi, hi, vă las pe voi să descoperiți care-i a lui Bouilhet).

Pentru a ne aminti încă o dată cît de mult depinde adevărul de lumina în care sînt puse evenimentele, naratorul exersează și pastișa academică, compunînd cîteva apocrife flaubertiene sau împrumutînd vocea lui Louise Colet, iubita romancierului care n-a putut niciodată prezenta propria versiune a evenimentelor.

În sfîrșit, delicios este exploatat și stilul didactic, atunci cînd naratorul, devenit profesor ad-hoc, compune întrebări pentru un extemporal cu subiectul Flaubert, pentru că acesta a devenit un clasic, studiindu-se așadar în clasă.

Ca lucrurile să se complice și mai minunat, din această hărmălaie de voci și talmeș-balmeș de măști se ițește imaginea naratorului ca autor aspirant, care se simte atît de aproape de Flaubert, model și sursă de inspirație, încît îl impresionează mai mult păhărelul din care acesta a băut ultima dată și batista pe care a folosit-o înainte de a înceta din viață decît moartea unui prieten. „Poate că tocmai în asta constă avantajul de a te împrieteni cu oameni deja morți: sentimentele față de ei nu se răcesc niciodată.” În contextul în care „... e posibil ca dragostea pentru un scriitor să fie forma cea mai pură, cea mai constantă, de iubire.”

Și uite-așa tripla relație autor (Flaubert) – cititor (Braithwaite) – operă (în ansamblul ei), folosită cum spuneam la un prim nivel de către Braithwaite însuși ca schemă narativă a cărții sale, este pusă în abis de imaginea naratorului devenit el însuși autor și creator al personajului Flaubert, narator care pare mereu a-și întreba candid cititorii: ce ziceți, este autorul doar un papagal viu colorat sau un demiurg? Și, în consecință, este romanul o imitație a vieții sale și a limbajului său sau o reconstruire exemplară a lor, sau o lume fără nici o legătură cu ele? Unul dintre răspunsurile posibile este oferit de Virgil Stancu în aceeași postfață la prezenta ediție:

„Întrebarea pe care și-o pune chiar de la început Braithwaite este hotărîtoare pentru desfășurarea ulterioară a cercetărilor sale și pentru diversitatea morfologică a „romanului": ce demon îl îmboldește pe cititor să treacă dincolo de oglinda textului, până la personalitatea contradicto¬rie, greu cognoscibilă, a autorului; de ce ne atrag atât de mult relicvele literare? Întrebare ce reflectă, în ultimă instanță, nevoia cuprinderii exhaustive, a înțelegerii globale, pe care o descifrăm ca suport motivațional și în scrieri ca Desenul din covor sau Manuscrisele Aspern de Henry James, Posesiune de A. S. Byatt etc.”

P.S. Nu mă pot abține, trebuie să închei așa cum am început, adică aiurea dar hohotind de rîs, cu un citat pe care refuz categoric să-l comentez

"چه بر سر زرنگ ترین زندگی نامه نویسان می آید، آن گاه که قهرمان کتابشان تصمیم می گیرد کمی سر به سرشان بگذارد؟"

جفری بریث ویت (راویِ رمان) به هنگام بازدید از موزه فلوبر، دو طوطی می بیند و کنجکاو می شود تا بداند کدام طوطی زمانی نزدِ فلوبر بوده است. (فلوبر به هنگام نوشتن داستان کوتاهِ "ساده دل" یک طوطی به امانت می گیرد.) و همین بهانه ای می شود برای ورود به زندگی فلوبر.
ساختارِ بدیع و نسبتا بکر رمان جولیان بارنز از همان صفحات آغازین مشهود است. پس از مقدمه چینی کوتاه در فصل اول، فصل دوم کتاب گاهشماری از زندگی فلوبر است. تقویمی که مقدمه خوب و به جایی برای باز کردنِ پرونده زندگی شخصی و هنری فلوبر است. از این بخش به بعد دیگر خبری از طوطی نیست و زیر سایه فلوبر محو می شود. (تنها در فصل پایانی رمان است که یاد و نام طوطی احیا می شود) راویِ فلوبر شناس، فلوبر را در وسط گود می نشاند و دست نوشته هایش اعم از رمان و نامه را روی زمین پخش می کند.
در مواجهه با چنین رمانی، مساله نسبت خواننده رمان با شخصیت اصلی رمان اهمیت بیشتری پیدا می کند. چه بسا عده ای از خوانندگان شناخت زیادی از فلوبر داشته باشند و چه بسا عده ای تا به حال سراغ نوشته های فلوبر نرفته باشند و چیزی از او ندانند. رمانِ درخشانِ بارنز می تواند هر دو طیف را راضی نگه دارد. بارنز در رمانش درباره فلوبر نه آنقدر پرگویی می کند که مخاطبِ آشنا با فلوبر را دلزده نکند و نه آنقدر کم گویی می کند که خواننده ی غریب با فلوبر، از او و دنیایش سر در نیاورد و برایش گنگ به نظر برسد. در عین حال چنان نکات ریزِ و جذابی از دل زندگی فلوبر بیرون می کشد که حتی خواننده فلوبر خوان را هم به ذوق می آورد و در آن واحد چنان تصویری از فلوبر می سازد که خواننده نا آشنا در پایان رمان، به سختی می تواند در برابر خواندنِ آثار فلوبر مقاومت کند. (یقینا خواننده آشنا با فلوبر، لذت بیشتری از رمان و جزئی نگری بارنز خواهد برد.) بارنز با انتخاب فلوبرِ نکته سنج و وسواس به عنوان سوژه اصلی رمان، سنگ بزرگی برداشت، اما در پایان از این آزمون سخت، سربلند بیرون آمد تا رمانش فقط نام فلوبر را یدک نکشیده باشد و نشانی از هنر و ظرافتِ فلوبر در رمان عیان باشد. فلوبری که زولا در آگهی تسلیت مرگ او می نویسد " چهار پنجم (شهر) روآن او را نمی شناختند و یک پنجم دیگر هم از او نفرت داشتند." و خودِ او هم اینگونه خودش را معرفی می کند :
من چیزی نیستم جز یک مارمولک ادیب که زیر نور خورشید بزرگِ "زیبایی" آفتاب می گیرد. همین و بس.

(بخش هایی از رمان در کامنت)

“Kitaplar, olup bitenin size açıklandığı yerlerdir; yaşamsa olup bitenin açıklanmadığı yer.” Çok ama çok sevdim bu kitabı, çok, çok. Julian Barnes’ı “büyük yazar” kategorisine koyan eserlerin ilki olmasına şaşmamalı. Bu bir roman değil, bu bir anti-roman da değil, bu bence arka kapakta yazanın aksine bir “deneme-roman” da değil: bu böyle kendi kategorisini icat etmeyi başaran nadir kitaplardan biri. Gustave Flaubert’in biyografisini yazmaya niyetlenen bir doktorun ağzından hem Flaubert’in, hem kendisinin yaşam öyküsünü son derece alışılmışın dışında bir biçimle okuyoruz. Kronolojik değil, metodolojisi var gibi ama yok gibi de, kavramlar üzerinden gider gibi yapıyor ama aslında onu da yapmıyor ve bu çorba gibi tarifim sizi yanıltmasın, ortaya müthiş derli toplu ve kuvvetli bir metin çıkarıyor Julian Barnes. İçinde aşk, yas, sanat, tutku ve cesarete dair OLAĞANÜSTÜ içgörüler ve pasajlar var ve bunlar öykünün içine öyle bir yedirilmiş ki, sanki metnin doğal akışından doğuvermiş gibiler – işte bunu başarabilen yazarlar çok büyük edebiyatçı olabiliyor bence. Hikâyeyi araçsallaştırmadan derdini anlatabilenler… Zaman zaman ta içime işleyecek denli hüzünlü, zaman zaman kitabı elimden bırakıp kahkahalar attıracak denli komik: Böyle bir müthiş kitap bu da. Barnes’la biraz geç tanışmıştım ama beraber gidecek çok yolumuz, keşfedecek çok hikâyemiz olduğu için tarifsiz mutluyum! Şu pasajı da ekleyip susuyorum: “Aşk bir bakıma ölüme hazırlanmak demek. Öldüğünde, aşkınızda haklı çıktığınızı hissediyorsunuz. Yanılmamışsınız. Bütün olup bitenlerin bir parçasıdır bu.”

استعار غوستاف فلوبير ببّغاءً أمازونيًّا ووضعه على طاولة كتابته لفترة وجيزة، ثم أعاده. ظهرَ هذا الببّغاء في كتابه "ثلاث حكايات" حيث أقام بين الببغاء وبين امرأة يائسة علاقة غريبة وصلت حدّ التقديس. والآن، بعد كل تلك السّنوات، يأتي طبيبٌ متقاعد وأرمل، جيفري بريثويت، الهاوي لعوالم فلوبير، ليسأل: أين هو ذاك الببّغاء الأمازونيّ الأخضر، ذهبيّ العنق، ورديّ طرفَي الجناحين؟يعثر جيفري، في سفره لرؤية الببّغاوات المحنّطة في المتاحف المخصّصة لآثار فلوبير، على ببّغاوين يحيّرانه، وكثير من الأشياء والمعلومات التي تُدهش القارئ، وتطرح عليه أسئلة هي من العمق بحيث قد تغيّر آراءه ونظرته نحو الكتابة والقراءة: هل اكتشف فلوبير المذهب الواقعي فور عودته من زيارته إلى مصر "الشّرق"؟ ما سرّ كرهه للنّقد والنقّاد؟ هل كان رجُل صالوناتٍ أدبيّة أم كان منزويًّا في بيته الرّيفي؟ ما الوفاء وما الخيانة، من هو فلوبير، ومن هي حقًّا مدام بوفاري؟


هذه الرواية كانت غربية علي جدا, فقد كانت سيرة ذاتية ومجموعة من الرسائل داخل الرواية أو نستطيع ان نقول جميعها متداخلة في البعض, بحق كانت هذه التجربة مختلفة علي نوع ما كانت جيدة, ولكن انا لم احبها او لم احس بشيء يجذبني له وعلى رغم اكمالي الرواية في مدة قصيرة ولكن لم أحس بفائدة كبيرة علي في قراءته, فقط كانت الرواية متداخلة ونوع ما غامضة علي فقد كانت متداخلة في الكثير من الاشياء.
الرواية مناسبة للأشخاص الذين يحبون قراءة السيرة الذاتية على شكل الرواية وبيه الكثير من العمق والفلسفة الداخلية للأنسان (على رغم عدم تقبلي لهذه الشيء) ولكن أكيد مناسبة للكثير من القراء ونوع ما تستطيع ان تستفاد منه وخاصة اللغة قوية في الرو��ية.
الرواية مترجمة بشكل ممتاز من قبل دار الروايات, صحيح فكرة الرواية جديدة لدي ولكن على رغم ذالك لم احس ب التقرب له ولم اكن سعيدا جدا بقراءته واحسست ببعض التداخل وعدم التركيز في الاحداث, نوع ما لم تعجبني الرواية.

-----------------------------------------------------------

Gustave Flaubert borrowed a parrot from Amazonia and put it on the table for a short while, then returned it. This parrot appeared in his book "Three Tales" where he set up between the parrot and a desperate woman a strange relationship that reached the limit of sanctification. Now, after all these years, a retired and widowed doctor, Jeffrey Prithweet, the amateur of the Flaubert worlds, comes to ask: Where is that green Amazonian parrot, the golden neck, pink on both sides of the wings? And many of the things and information that amaze the reader, and ask questions from the depth so that he may change his views and his outlook on writing and reading: Did Flaubert discovered the realist doctrine immediately after his return from his visit to Egypt, "East"? What is the secret of his hatred of critics and critics? Was he a man of literary salons or a man in his country house? What loyalty and treachery, who is Flaubert, and who is really Madame Bouvary?


This novel was very western to me, it was a biography and a group of messages within the novel or we can say all overlap in some, really this experience was different on what was good, but I did not love or did not feel something attracted me and despite the completion of the novel In a short time but I did not feel much interest in reading it, only the story was intertwined and some sort of ambiguity about me was intertwined in many things.
The novel is suitable for people who like to read the biography in the form of the novel and his father a lot of depth and internal philosophy of man (although I do not accept this thing) but certainly suitable for many readers and what kind of language can benefit, especially strong language in the novel.
The novel is well translated by the novels, true idea of ​​the novel is new to me, but in spite of that I did not feel close to him and I was not very happy reading it and I felt some overlap and lack of focus in events, something I did not like the novel.

An entertaining, interesting book. Not only is Barnes clever, he's chuckle-out loud funny in some places, as in the section on the types of books the narrator thinks should not be written. The chapter called "Pure Story" is both beautifully written and heartbreaking.

Original rating (2006): 5* / Rating now: 4* -> Average: 4.5*

As a 22-year-old graduate student, I gobbled this up even though I knew very little about French literature and history and hadn’t yet read any Flaubert. I wasn’t quite as dazzled by the literary and biographical experimentation this time. While I again admired the audacity of the novel, I wouldn’t call it a personal favorite any longer. I think others of Barnes’s works will resonate for me more on a reread.

Still, Barnes is in my trio of favorite authors, along with A. S. Byatt and David Lodge. He’s an unapologetic intellectual and a notable Francophile who often toggles between England and France, especially in his essays and short stories. This was his third novel and riffs on the life and works of Gustave Flaubert, best known for Madame Bovary.

Odd-numbered chapters build a straightforward narrative as Geoffrey Braithwaite, a widower, retired doctor and self-described “senile amateur scholar,” travels to Rouen for five days to see the sites associated with Flaubert and becomes obsessed with determining which of two museum-held stuffed parrots Flaubert used as his inspiration while writing the story “A Simple Heart.” Even-numbered chapters, however, throw in a variety of different formats: a Flaubert chronology, a bestiary, an investigation of the contradictory references to Emma Bovary’s eye color, a dictionary of accepted ideas, an examination paper, and an imagined prosecutor’s case against the writer.

There are themes and elements here that recur in much of Barnes’s later work:

History – what remains of a life? (“He died little more than a hundred years ago, and all that remains of him is paper.”)

Love versus criticism of one’s country (“The greatest patriotism is to tell your country when it is behaving dishonourably, foolishly, viciously.”)

Time and its effects on relationships and memory

How life is transmuted into art

Languages and wordplay

Bereavement

Indeed, I was most struck by Chapter 13, “Pure Story,” in which Dr. Braithwaite finally comes clean about his wife’s death and the complications of their relationship. Barnes writes about grief so knowingly and with such nuance, yet his own wife, Pat Kavanagh, didn’t die until 2008. Much of what he’s published since then has dwelt on loss, but more than two decades earlier he was already able to inhabit that experience in his imagination.

Originally published on my blog, Bookish Beck.

Tikrai nuoširdžiai nelaukiau ir vengiau to laiko, kai reikės kažką pasakyti apie šią knygą. Sunku. Kaip ir nebuvo labai lengva ją skaityti. Kūrinys, mano nuomone, parašytas gan aukštu pilotažu, tad aptariant tokio lygio darbą, jautiesi įpareigotas pasakyti kažką svaraus. Visgi, nebandant apsimetinėti - liesiu viską, kaip man pasirodė. 

Visų pirma, džiaugiuosi, jog tai nebuvo mano pirmoji Barnes knyga - po "Flobero papūgos", turbūt kad nebūčiau taip staigiai prisipirkusi kitų jo knygų - ne todėl, kad nepatiko ši (nes patiko), o dėl tos pagarbios baimės - kai matai, kaip tai yra gerai, tik nežinai ar esi pakankamai literatūriškai brandus tokio kalibro kūriniams. 

Tai romanas - tiesa, tačiau tikrai ne tas tradicinis. Romanas apie Floberą, lyg ir biografinis, bet ir vėl - ne standartinis. Pašiepiantis, eklektškas, begėdiškas, bet subtilus, ir net sakyčiau - suktas. Matyt todėl ne taip lengvai įkandamas. Nesigėdinkite, klauskite - kas tas Floberas? Drįstu sakyti, Lietuvoje jis tikrai nėra dažniausiai skaitomas ar labiausiai numylėtas rašytojas, bet taip taip - Gustavas Floberas yra 19 amžiaus prancūzų rašytojas, apie kurio vardą ir sukasi šis Barnes romanas. Tačiau dabar neapsigaukite, tai nebus ta biografija, kokios galbūt tikimasi, kaip jau ir minėjau, kūrinys nestandartinis ir nors iš pirmo žvilgsnio - centre Gustavas Floberas - romano mintis, mano galva, kur kas platesnė, nei vieno žmogaus gyvenimo linija. Man pasirodė, kad Floberas įkūnija daug didesnį ratą autorių, jų gyvenimus, tiksliau požiūrį į jų gyvenimus ir juos pačius. Romanas - apie rašytojų sudievinimą ir apie jų kūrybos kritiką, apie kūrybos kančias, gal net  apskritai apie  literaturą, kaip studiją. 

Aš drįsčiau manyti, kad Barnes galėjo išsirinkti ir visai kitą atsitiktinį rašytoją ir sudėlioti, gal ir visai kitokį, bet vis tiek labai puikų romaną, pasinaudodamas visais tais slaptaisiais ginklais - kaip sarkazmas, ironija. Lyg tokiu būdu sugebėdamas parodyti, kad  na negalime mes nusipirkti kito gyvenimo tikrosios istorijos, biografijos formoje, vos už kelis valiutos vienetus. 

Ir vėl, kaip visai neseniai rašydama apie Hermann Hesse “Vidinį turtą”, kviečiau šį kūrinį skaityti skaitytojus - ne tik pramogautojus, taip ir dabar “Flobero papūgą” atsiversti skatinčiau į literatūros gelmes neriančius ieškotojus, ar bent jau tokius keistuolius, kuriems romano veiksmas kur kas mažiau svarbus ir jaudinantis, nei pačių herojų vyksmas.

„Papuga Flauberta” to pozycja, którą ciężko zakwalifikować gatunkowo. Trochę biografia, ale z narratorem, na dodatek nietożsamym z autorem. Trochę powieść, ale najbardziej wielowątkowy esej. Barnes bawi się gatunkami, bawi się też przekonaniami swoich czytelników, strona po stronie udowadniając tezę, że nie da się tak naprawdę poznać innego człowieka, ani jego przeszłości.
W „Papudze” znajdziemy na przykład trzy alternatywne kalendaria życia Gustava Flauberta. Każde prawdziwe, jednak dzięki odmiennie postawionym akcentom, zmienia się nasze wyobrażenie o życiu pisarza. Nie znajdziemy natomiast linearnie opowiedzianej historii życia autora „Madame Bovary”. Pełno za to anegdot i smaczków, które pomagają z zobaczyć Flauberta z wielu perspektyw i pokochać go z jego wadami i zaletami, fantastycznym poczuciem humoru, miłością do matki, drętwymi, a czasem nawet głupawymi metaforami i błyskotliwymi obserwacjami na temat życia.
Ale najpiękniejsze w „Papudze” jest to, jak pisze Barnes i jego poczucie humoru w połączeniu z ujmującą błyskotliwością. To jedna z tych książek, które warto mieć by do niej wracać, choćby na parę stron i poczuć po raz kolejny zachwyt piórem i osobą Juliana Barnesa. Poczuć radość z samego aktu czytania.

El título del libro hace referencia al supuesto loro que utilizó Gustave Flaubert (1821-1880) como modelo para inspirarse y escribir una de sus obras menores llamada “Un corazón sencillo”.
Durante “El loro de Flaubert”, el narrador, quien es un gran admirador de escritor francés, nos relata la búsqueda del loro, pero esta búsqueda es sólo el pretexto para desarrollar un texto muy original que nos habla de muchas cosas más acerca de Flaubert y su entorno.

El libro está escrito utilizando una diversidad de técnicas: crónica, biografía novelada, ensayo, crítica literaria, novela, aforismos, diccionario, todo esto desplegado de manera soberbia en una pequeña obra a cargo del escritor contemporáneo inglés Julian Barnes (1946), a quien le reconozco nuevamente su talento e inteligencia; su prosa detallista y reflexiva. Barnes se abre paso con diversos recursos para revelarnos, con un original prisma, algunos aspectos sobre la obra y la vida del gran novelista francés, regalándonos un texto fantástico que nos hace comprender un poco más la grandeza de Flaubert, dándonos a conocer algunos aspectos interesantes de su vida, como lo fueron sus devaneos sentimentales, sus razones que lo llevaron a no casarse nunca, su marcado escepticismo, su odio a la burguesía, sus inclinaciones personales, su repulsión hacia las nacionalidades, su gusto por las mujeres, su condición de ermitaño. En cuanto a su obra nos da a conocer algunos aspectos finos sobre análisis y apreciación de sus novelas, así como sus métodos para escribir, entre otras cosas.

Un libro que deleita cada vez más conforme se va avanzando; una obra que sabe despertar más el interés por Flaubert a medida que transcurre el texto. Casi en cada capítulo el autor cambia de género literario y llega a cambiar también de narrador.

Si bien Flaubert es reconocido como uno de los grandes novelistas del siglo XIX, me parece que la historia y las preferencias del público y de las editoriales lo han puesto un escaloncito por debajo de algunos de sus contemporáneos franceses: Víctor Hugo, Zolá, Balzac, yo revaloraría esta opinión.

Una vez terminada esta obra de Barnes dan ganas de volver a leer Madame Bovary.

This is the second Julian Barnes book that I've read. I equally liked this and his The Sense of an Ending (also 4 stars). Not that they are similar. In fact, they are almost opposites. This is a lot more literary as this dwells solely on the life of Gustave Flaubert (1821-1880) who obviously is a favorite of Julian Barnes while "Sense" is about a story of a non-communicative man and ends up as a loser. Having said that, there is a tinge of sadness in the life of Flaubert when he died as a lonely financially-broken and syphilis-infected man. But we all love sad stories, right? Especially if the story is as interesting as a life of an author who gave us deathless classics that everyone loves like Madame Bovary (also 4 stars).

So, this is my simple take about this wonderful book: this is a fan non- fic book. A tribute of Julian Barnes (born 1946) who said this about his major influence:

n  ""he’s the writer whose words I most carefully tend to weigh, who I think has spoken the most truth about writing."n

and this obviously is translated into how the main protagonist of this novel, the old doctor, Geoffrey Braithwaite obsessively investigates everything he can put his fingers into about Flaubert. The stuffed parrot Loulou for me is a metaphor for all the inspirations, prostitutes included, that Flaubert had in his life and we all know that some people are like parrots who are almost "empty" as they just repeat words that people say without understanding the meaning of what they say.

I guess this book should be read after you get some ideas about Gustave Flaubert like read first Madame Bovary and probably read something about him. This book "Flaubert's Parrot" does not add anything to what is in the Wiki or some other sites but the prose of Barnes is something that I would not find anything faulty not to like. He writes so flawlessly in a stylish in a poetic way that you don't want to put the book down. A sample line from the book is this that describes a parrot:

n  Ahead of them lay the Nile, bathed in mist, like a white sea; behind them lay the dark desert, like a petrified purple ocean. At last, a streak of orange light appeared to the east; and gradually the white sea in front of them became an immense expanse of fertile green, while the purple ocean behind them turned shimmering white.n

Such a picturesque passage that I read twice dreaming that I am in some faraway land and not in my busy cube spending hours and hours troubleshooting some bugs from the recent update of the computer system that we are using.

That's why I love reading. That's why I love Barnes. His distinctive prose. This opportunity to escape. I can always dream of being far away from this so called life of mine.

Video review

"It would then seem reasonable to conclude that HP Lovecraft owned no gerbils, never encountered any gerbil, and did not spend any significant amoung of time pondering the topic of gerbils" (Ravasi, Lovecraft's Gerbil 978)

I'm a recent fan of Julian Barnes. I adored The Sense of an Ending, this was also beautifully written, but a must for anyone who wants to learn about Gustave Flaubert!