Da. Ne cam vindecă de mania de a considera lumea copiilor un fel de rai nevinovat.
O demonstrație rece, incredibil de bine controlată de McEwan. Urmărind o alunecare abruptă de pe drumul convenției care definește normalitatea în concepția civilizației noastre, McEwan nu derapează deloc, nu-i tremura nici vocea, nici genunchii. Exista o curățenie de laborator în fraze si in mecanica romanului. Incizie, departator, mușchi, vene, nervi, oase, până la măduvă, o mână eficientă, insensibilă, de medic legist.
Cred ca este o carte bine cunoscută, este un roman de debut din finalul anilor 70, așadar presupun ca subiectul nu este un secret. Elementele de șoc sunt cele care sunt. Ceea ce m-a șocat însă puternic pe lângă cele doua mari evenimente din carte, este platitudinea vieții copiilor. Tot universul lor e un plan bidimensional, nimic din jur nu se ridica la verticală. Nici la nivel arhitectural, nici la nivel familial, nici la nivel social. Și (!!) nici la nivel emoțional. O casă înconjurată de terenurile caselor demolate, o familie extinsă total inexistentă, o școală care nu contează deloc nici ca element de control și nici ca punct de referință, nicio comunitate, nicio prezența umană adultă. Si nicio emoție suficient de puternică pentru a insemna ceva considerabil în jocul vieții lor. Odată ce mama și tatal dispar, copiii capătă staturi exagerate. Ei se trezesc într-o lume eliberata de orice autoritate, orice constrângere. E ca o lume goală. Iar asta nu îi sperie, nu dau fuga după alti adulți, dimpotrivă, ei simt ca din partea lor vine un pericol suplimentar, nicidecum o salvare. Ce dovada mai mare pentru a sublinia ratarea societății ca întreg?
Lucrul care-i domină este euforia libertății, raportarea exclusivă la sinele lor și atât. Corpul si nevoile lui primare iese în linia întâi, exact ca rebelul care se ridica primul si înscrie o gașcă pe o traiectorie. Traumele lor emoționale se retrag undeva intr-o zona de întuneric unde nu exista nicio dorința de a găsi explicatii, alinări, ori soluții. Normele își pierd orice înțeles. Se impun alte convenții. Sau mai degrabă se impune lipsa lor.
Un roman mic, foarte tulburător, insensibil la fragilitatea cititorului față de care nu are prea multe menajamente.

"Babamı ben öldürmedim ama işini kolaylaştırdığımı hissettim zaman zaman."

Kitap can alıcı bir cümleyle başlıyor macerasına. Değinilen konu itibariyle yaşananlar fazlasıyla ağırken, çocuklar söz konusu olduğunda trajik bir hal alıyor. Yazar konunun derinliğini fazla yüzeysel işlemiş diyebilirim. Bir pencere ardından bu hayatı gözlemlemekle yetiniyor okuyucu, o boğucu yalnızlığın, keşmekeşin, zorluğun çığlıklar atan sesini duyamıyor. Sırf Tom karakterinin iç dünyası için bir kitap yazılabilirmiş.

Is there a 'natural' state to which children revert when there are no parents around to keep an eye on them, and if so, are we allowed to judge and intervene if that 'natural state' goes against society's ideas of what is natural and acceptable? That is the question raised (but not answered) in The Cement Garden, Ian McEwan's 1978 debut as a novelist. The 138-page novella is about four children who, following the deaths of their parents, decide to go on living together as if nothing had ever happened, so as not to be separated or put into an orphanage. Needless to say, this gives them rather more freedom than they're used to, and so they embark on some unusual paths...

Like many early McEwan stories, The Cement Garden is fascinating but not for the faint of heart. Those willing to immerse themselves in a bath of teenage lust, ennui, contrariness and cruelty will find it a gripping read; those who are easily put off by anything remotely twisted are likely to find it quite repulsive. Personally, I'm in the former camp. I can see why people would be disgusted by this book, but I found it quite mesmerising myself. In a weird way, it is both hyperrealistic and completely unrealistic, like a dark fairytale set in our own world but not completely part of it. Like the children it so vividly describes, it veers from rude and aloof to shockingly tender and intimate. The rude scenes are brilliantly honest and well-observed, while the intimate scenes (which are of an incestuous nature) are so hauntingly tender that they're actually quite beautiful and, well, understandable. So who are we to say that this particular kind of intimacy is wrong? It is, obviously, but in the strange universe McEwan creates here, it somehow feels right. That's a mark of genius, I think, even if it will leave conservative readers with a vile taste in their mouths. I doubt McEwan will ever write anything like this again, but as a jaw-dropping debut, it is quite unsurpassed, I think.