...
Show More
Apa cenuşie şi rece uda laturile cu aspect şubred ale bărcii din fibră de sticlă, iar eu m-am cutremurat şi m-am gândit la cei o sută cincizeci de metri de apă care erau până la fund.
La o oră distanţă de Oslo, cu motorul oprit şi cu prietenul meu, Arne Kristiansen, căruia i-a luat toată după-amiaza ca să răspundă la câteva întrebări simple.
O zi înnorată şi umedă, foarte aproape de ploaie. Aerul îmi vâjâia în urechi îngrozitor de rece. Picioarele îmi îngheţaseră. În octombrie, temperatura în zona fiordului era extrem de scăzută şi, dintre noi doi, numai Arne era îmbrăcat adecvat.
În timp ce eu aveam un impermeabil peste un costum obişnuit şi niciun fel de căciulă, el venise echipat cu tot ce trebuie: o căciulă roşie, vătuită, cu urechi şi legată sub bărbie, pantaloni albaştri, vătuiţi, vârâţi în nişte cizme de cauciuc scurte, şi un hanorac roşu, vătuit, încheiat în faţă cu capse argintii. Ceva negru şi galben care se vedea la gât trăda alte straturi calde dedesubt.
Stabilise la telefon să ne întâlnim la statuie în Radhusplassen lângă port, refuzând sugestia mea de a veni la Grand Hotel, unde locuiam. Chiar şi în acel spaţiu întins şi deschis tot mai bombănea că am fi putut fi auziţi prin diverse mecanisme de ascultare cu rază lungă (propriile lui cuvinte) şi, în cele din urmă, insistase să ne urcăm în şalupă. Ştiind din proprie experienţă că singura modalitate de a pune capăt veşnicei şi uşoarei sale manii a persecuţiei era aceea de a fi de acord cu el, am ridicat din umeri şi l-am urmat pe chei până în locul unde mica ambarcaţiune de un verde deschis se legăna lângă un şir de trepte.
Uitasem că întotdeauna este mult mai frig în larg. Am încleştat pumnii îngheţaţi în buzunare şi am repetat ultima întrebare:
― Cum se pot scoate din ţară şaisprezece mii de coroane furate?
Pentru a doua oară, n-am primit niciun răspuns. Arne oferea răspunsuri cu aceeaşi zgârcenie cu care oferă perceptorii rabaturi.
A clipit încet, coborârea pleoapelor marcând o etapă intermediară în mutările ca de şah ce aveau loc în capul lui. Fără îndoială, cântărea, ca întotdeauna, fiecare ipoteză: dacă răspunsul A avea să genereze una din cinci reacţii, iar răspunsul Β ducea la alte şase întrebări, n-ar fi fost mai înţelept să răspundă la C, în care caz, deşi…
Acest lucru făcea ca o conversaţie cu el să decurgă destul de încet.
Am încercat să îl îmboldesc puţin:
La o oră distanţă de Oslo, cu motorul oprit şi cu prietenul meu, Arne Kristiansen, căruia i-a luat toată după-amiaza ca să răspundă la câteva întrebări simple.
O zi înnorată şi umedă, foarte aproape de ploaie. Aerul îmi vâjâia în urechi îngrozitor de rece. Picioarele îmi îngheţaseră. În octombrie, temperatura în zona fiordului era extrem de scăzută şi, dintre noi doi, numai Arne era îmbrăcat adecvat.
În timp ce eu aveam un impermeabil peste un costum obişnuit şi niciun fel de căciulă, el venise echipat cu tot ce trebuie: o căciulă roşie, vătuită, cu urechi şi legată sub bărbie, pantaloni albaştri, vătuiţi, vârâţi în nişte cizme de cauciuc scurte, şi un hanorac roşu, vătuit, încheiat în faţă cu capse argintii. Ceva negru şi galben care se vedea la gât trăda alte straturi calde dedesubt.
Stabilise la telefon să ne întâlnim la statuie în Radhusplassen lângă port, refuzând sugestia mea de a veni la Grand Hotel, unde locuiam. Chiar şi în acel spaţiu întins şi deschis tot mai bombănea că am fi putut fi auziţi prin diverse mecanisme de ascultare cu rază lungă (propriile lui cuvinte) şi, în cele din urmă, insistase să ne urcăm în şalupă. Ştiind din proprie experienţă că singura modalitate de a pune capăt veşnicei şi uşoarei sale manii a persecuţiei era aceea de a fi de acord cu el, am ridicat din umeri şi l-am urmat pe chei până în locul unde mica ambarcaţiune de un verde deschis se legăna lângă un şir de trepte.
Uitasem că întotdeauna este mult mai frig în larg. Am încleştat pumnii îngheţaţi în buzunare şi am repetat ultima întrebare:
― Cum se pot scoate din ţară şaisprezece mii de coroane furate?
Pentru a doua oară, n-am primit niciun răspuns. Arne oferea răspunsuri cu aceeaşi zgârcenie cu care oferă perceptorii rabaturi.
A clipit încet, coborârea pleoapelor marcând o etapă intermediară în mutările ca de şah ce aveau loc în capul lui. Fără îndoială, cântărea, ca întotdeauna, fiecare ipoteză: dacă răspunsul A avea să genereze una din cinci reacţii, iar răspunsul Β ducea la alte şase întrebări, n-ar fi fost mai înţelept să răspundă la C, în care caz, deşi…
Acest lucru făcea ca o conversaţie cu el să decurgă destul de încet.
Am încercat să îl îmboldesc puţin:
