...
Show More
Asudat, însetat, încins, într-o poziţie total incomodă şi obosit peste măsură. Mi-am numărat toate nemulţumirile cu cinism.
Erau destule. Şi din mai multe puncte de vedere. Stăteam pe scaunul şoferului dintr-o maşină sport, construită la comandă, cu o formă aerodinamică, jucărie aruncată cu dispreţ de fiul unui şeic. În scaunul ei am stat mare parte a ultimelor trei zile. În faţa mea se întinde câmpia arsă de soare tocmai până la dealurile maroniu-roşcate care se văd sub orizont. Ceas după ceas formele lor cocoşate rămân la fel de îndepărtate, pentru că modelul special de 150 de cai putere nu se mişcă.
Şi nici eu. Privesc posac la cătuşele solide cu care îmi sunt prinse încheieturile mâinilor. Lanţul lor a fost petrecut prin rotocolul volanului, drept care pot spune că sunt una cu el şi în consecinţă parte integrantă a maşinii.
Mai este o mică problemă şi cu centurile de siguranţă. Speciala nu porneşte decât dacă centurile de siguranţă au fost prinse. În pofida faptului că nu există nicio cheie în contact, centura de siguranţă a fost prinsă foarte bine: am o curea petrecută peste abdomen şi o alta petrecută în diagonală peste piept.
Nu am reuşit să-mi ridic picioarele în aşa fel încât să pot lovi volanul cu genunchii. Ştiu, pentru că am încercat. Sunt prea înalt şi nu-mi pot îndoi genunchii aşa de mult. În plus, volanul nu este făcut din plastic obişnuit, casabil.
Cei care construiesc maşini speciale cum este aceasta nu stau să se încurce cu volane de plastic. Cel de care sunt legat este mic în diametru şi a fost făcut din metal îmbrăcat în piele, la fel de durabil precum Mont Blancul.
Eram sătul de stat în maşină. Fiecare muşchi, începând cu cei de la picioare, spinare şi braţe protesta energic împotriva poziţiei incomode. În spatele ochilor simţeam, cum oboseala se transforma, încet dar sigur, în durere.
Venise vremea să fac un alt efort ca să mă eliberez, deşi ştiam deja din experienţă că era un gest inutil.
Am început să trag, să mă încordez, mi-am folosit toată forţa ca să scap de centuri şi cătuşe până când am năduşit din nou, fără să fi izbutit să fac mare scofală.
Mi-am sprijinit capul de tetiera moale a scaunului şi mi-am întors faţa spere geamul deschis din dreapta. Am închis ochii. Am simţit imediat arsura soarelui de iulie pe obraz, gât şi umăr.
Îi simţeam dogoarea pe pleoapa stângă. Am lăsat să-mi apară pe frunte linii adânci de frustrare şi durere, buzele mi s-au strâns cu amărăciune şi muşchii maxilarului mi s-au încordat. Arătam ca un om care şi-a pierdut şi ultima fărâmă de speranţă.
Erau destule. Şi din mai multe puncte de vedere. Stăteam pe scaunul şoferului dintr-o maşină sport, construită la comandă, cu o formă aerodinamică, jucărie aruncată cu dispreţ de fiul unui şeic. În scaunul ei am stat mare parte a ultimelor trei zile. În faţa mea se întinde câmpia arsă de soare tocmai până la dealurile maroniu-roşcate care se văd sub orizont. Ceas după ceas formele lor cocoşate rămân la fel de îndepărtate, pentru că modelul special de 150 de cai putere nu se mişcă.
Şi nici eu. Privesc posac la cătuşele solide cu care îmi sunt prinse încheieturile mâinilor. Lanţul lor a fost petrecut prin rotocolul volanului, drept care pot spune că sunt una cu el şi în consecinţă parte integrantă a maşinii.
Mai este o mică problemă şi cu centurile de siguranţă. Speciala nu porneşte decât dacă centurile de siguranţă au fost prinse. În pofida faptului că nu există nicio cheie în contact, centura de siguranţă a fost prinsă foarte bine: am o curea petrecută peste abdomen şi o alta petrecută în diagonală peste piept.
Nu am reuşit să-mi ridic picioarele în aşa fel încât să pot lovi volanul cu genunchii. Ştiu, pentru că am încercat. Sunt prea înalt şi nu-mi pot îndoi genunchii aşa de mult. În plus, volanul nu este făcut din plastic obişnuit, casabil.
Cei care construiesc maşini speciale cum este aceasta nu stau să se încurce cu volane de plastic. Cel de care sunt legat este mic în diametru şi a fost făcut din metal îmbrăcat în piele, la fel de durabil precum Mont Blancul.
Eram sătul de stat în maşină. Fiecare muşchi, începând cu cei de la picioare, spinare şi braţe protesta energic împotriva poziţiei incomode. În spatele ochilor simţeam, cum oboseala se transforma, încet dar sigur, în durere.
Venise vremea să fac un alt efort ca să mă eliberez, deşi ştiam deja din experienţă că era un gest inutil.
Am început să trag, să mă încordez, mi-am folosit toată forţa ca să scap de centuri şi cătuşe până când am năduşit din nou, fără să fi izbutit să fac mare scofală.
Mi-am sprijinit capul de tetiera moale a scaunului şi mi-am întors faţa spere geamul deschis din dreapta. Am închis ochii. Am simţit imediat arsura soarelui de iulie pe obraz, gât şi umăr.
Îi simţeam dogoarea pe pleoapa stângă. Am lăsat să-mi apară pe frunte linii adânci de frustrare şi durere, buzele mi s-au strâns cu amărăciune şi muşchii maxilarului mi s-au încordat. Arătam ca un om care şi-a pierdut şi ultima fărâmă de speranţă.