Phaidon de Platon (aprox. 392 î. Hr.)

Phaidon din Elis, ca martor ocular al ultimei zile din închisoare a lui Socrate și ca martor la sinuciderea acestuia, povestește discuțiile marelui filosof cu Criton, Simmias și Cebes, în fața altor discipoli, veniți să își ia rămas bun. Dialogul acesta nu este chiar ușor de urmărit, mai ales unele argumente pe care își întemeiază Socrate demonstrarea nemuririi sufletului.

Dincolo de dimensiunea aceasta de dezbatere și de logică, există și o perspectivă teatrală sau artistică a modului în care este prezentată ultima zi din viața lui Socrate, de dimineață, de la sosirea discipolilor și până la momentul în care condamnatul bea otrava adusă de paznicul închisorii. Socrate apare ca un călăuzitor spiritual, un martir al filosofiei care pășește încrezător spre lumea ideală de dincolo sau, așa cum apare în text, este perceput ca un descântător care vindecă frica de moarte. Aceasta pentru că cei prezenți acolo nu suferă doar că își pierd mentorul, dar și pentru că își conștientizează propria mortalitate. Iar, în acest context, Socrate devine un model pentru fiecare dintre cei care îl urmează și pare că, citind acest dialog, suntem și noi puși în fața acelorași întrebări.

„ Așadar vouă, ca judecători ai mei, trebuie să vă dau socoteală și să vă arăt de ce cred eu că e firesc ca un om care și-a petrecut viața ca filozof adevărat să înfrunte clipa morții fără teamă și să fie încredințat că după aceea va dobândi acolo bunurile cele mai de preț. ... Cei străini de filozofie au toate șansele să nu își dea seama că de fapt singura preocupare a celor care i se dăruiesc cu adevărat este trecerea în moarte și starea care îi urmează ... Căci un filozof va avea credința de neclintit că numai acolo are să aibă parte de cunoaștere pură, acolo și nicăieri altundeva. Și, dacă e așa, n-ar fi din partea unui asemenea om, o gravă inconsecvență dacă s-ar teme de moarte?”

La final, dacă argumentele ne conving sau nu cu privire la suflet rămâne o discuție separată, poate mai potrivită pentru cei care s-au dedicat acestui domeniu. Pentru cititorul obișnuit, ca mine, acest dialog mă îndeamnă să admir personajul Socrate și arta prin care Platon, într-un text destul de scurt, reușește să transmită tensiune, tragism și o dimensiune aproape eroică a protagonistului său.

Read for the second time.

I guess I liked both Crito and Meno better. Still, the discourse on the soul here is particularly thorough and compelling as well. What I found quite interesting is for instance the juxtaposition of Plato's conception of the soul as opposed to Pythagorean theories; one might think they are compatible, but this dialogue clearly displays how the philosopher of Samos lacked Plato's sophistication.

my plato dialogue ranking has changed after this — might actually put Phaedo at number one now. as i read this i was telling bowser how this made me kind of sad because it’s actually the last conversation that socrates has before he drinks the hemlock, and all the stuff that he says about the eternal soul and life after death just becomes even more poignant when you consider the fact that this is his way of saying goodbye to his friends who’ve accompanied him through this entire year in prison.

Crito said, “Is there anything at all we could do for you by way of a special favor?”
“Just what I’m always telling you, Crito,” he said, “nothing very novel: By caring for yourselves, you’ll be doing whatever you do as a favour to me and to mine and to yourselves, even if you don’t agree to anything now. But if you’re careless of yourselves and aren’t willing to live, as it were, in the footsteps of the things said now and in the time before, now matter how many agreements you may make at present, and how emphatically; you won’t be doing much.”

…

And having taken [the poison]—and very graciously too—without the last tremor and without any falling off in his color or expression… he put the cup to his lips and downed it with great readiness and relish.

…

This was the end of our comrade as it came to pass — a man, as we may say, who was, among those of the time we’d come up against, the best and, yes, the most thoughtful and the most just.