Syyskuun 13. päivä tulee kuluneeksi sata vuotta brittiläisen kirjailijan Roald Dahlin syntymästä. 19 lastenkirjaa, 9 novellikokoelmaa ja lukuisia käsikirjoituksia ja sovituksia elokuviin ja tv-sarjoihin. Kuulostaa lahjakkuudelta, sitä hän oli. Moni muistaa Jali ja suklaatehtaan ja siitä tehdyn elokuvan. Dahlin kirjoittamia on jopa muutama Bond-elokuva. Tästä ihanasta Iso Kiltti Jätti teoksesta on myös tehty elokuva.
Roald Dahlin lastenkirja Iso Kiltti Jätti on suurenmoinen ystävyystarina kahden yksinäisen kohtaamisesta ja ystävyyden syntymisestä. Toinen on iso fantasiaolento ja toinen pieni tyttö. Toinen on vanha ja toinen vasta 8-vuotias. Ystävyys ei katso peiliin, se ei katso ikää eikä ulkonäköä. Ystävyys katsoo sydämeen. Pieni Sohvi sai päättäväisyydellään Ison Kiltin Jätin toimimaan oikein ja lopettamaan muiden jättiläisten ikävät rikokset. Joskus tarvitaan sekä pieniä että isoja, että maailmasta tulisi parempi paikka. Roald Dahl on kirjoittanut unohtumattoman lastenkirjan.

Recenzia completă: http://palarisme.ro/chef/carti/recenz...



„Omleții sunt singurele animale care omoară pe cei de soiul lor.”

Roald Dahl este o legendă vie, un stâlp al literaturii pentru copii. Nu ştiu de ce i-am evitat cărţile, însă urmările nu au întârziat să apară. S-a ascuns în bibliotecă, supărat pe „manierele” mele, dar am reuşit să încheiem un armistiţiu de sărbători, urmând ca în această perioadă de probă să ne cunoaştem mai bine. Matilda şi Charlie şi Fabrica de ciocolată au urcat câteva sute de poziţii pe lista de to-read, mulţumită „insistenței” a doi colegi bloggeri, pe care îi admir şi îi respect foarte mult, aşa că viitorul meu este „zugrăvit” în nuanţe de umor negru, replici acide şi situaţii tulburătoare.

Pentru că Roald Dahl nu scrie pentru copii, departe de el acest gând. Scrie pentru copilul îmbrăcat în haine de adult, care îi înţelege sarcasmul şi care poate să admire iscusinţa cu care transpune realitatea înconjurătoare într-o poveste „inocentă”.

Curioasă din fire, Sophie are „norocul” de a-l surprinde pe Marele Uriaş Prietenos (MUP) „în acţiune”. Convinsă că el se pregătea să răpească un copil sau că abia terminase o cină copioasă, ea crede că o pătură o poate ascunde de simţurile vigilente ale uriaşului.

Pentru că a fost descoperit, MUP o răpeşte pe Sophie şi călătoreşte împreună cu ea în tărâmul uriaşilor, unde alimentele sunt dezgustătoare, iar singura metodă prin care îţi pot potoli setea este să bei sifoclăbucel, care are urmări... imprevizibile, să spunem.
Grijile lui Sophie pălesc când realizează că MUP este revoltat de ideea de a mânca oameni, în contradicţie cu ceilalţi uriaşi, care dorm cât e ziua de lungă şi noaptea călătoresc în toată lumea, răpind şi mâncând oameni, fiind foarte pretenţioşi cu „delicatesele” care le ajung în stomac.

Să afirm că am fost revoltată de idee nu acoperă reacţia pe care am avut-o când MUP îi înşiră lui Sophie aromele pe care le au oamenii, în viziunea uriaşilor. Recunosc, am fost parţial amuzată, parţial îngrozită, când am aflat că eschimoşii reprezintă o gamă largă de arome de îngheţată sau că grecii sunt greţoşi (norocul lor, dacă mă întrebi pe mine), „calitate” care îi împiedică pe uriaşi să îi viziteze.

„- Dar uriaşii aceia dezgustători merg în fiecare țară din lume? întrebă Sophie revoltată.
- Toate ţările, cu excepţia Greției e vizitate din când în când, răspunse MUP. Ţara pe care un uriaş o vizitează depinde de cum se simte pe moment. Dacă vremea e toropită şi uriaşul se simte ca într-o tigaie încinsă, atunci galopește departe, în nordul de îngheţată şi-şi face rost de unul sau doi eschimoşi şi se răcoreşte numaidecât. Un eschimoș mare şi gras pentru un uriaş e ca o delicioasă îngheţată pe băţ pentru tine.”

My first ever Roald Dahl book! While it definitely felt like it was written in the 80s, still so much fun! I can see why kids gobble these up!

The vernacular used in this book is genius.

After Sophie, an 8 year old orphan, spots a giant peering into the neighbor's window her world is changed forever. He takes her with him so she won't tell anyone about him. Lucky for her he is a friendly giant (the other 9 all eat human beans). Because he is a runt of a giant (the others are twice his size) and he refuses to feast on human beans, he gets picked on by his fellow giants. To keep Sophie safe and save other children who may be feasted upon the BFG and Sophie devise a plan featuring the queen of England to stop the bad giants.

"What a spiffling whoppsy room we is in! It is so gigantuous I is needing bicurculers!"

Please kill me now. No, I mean it. Seriously. Kill me now.

"I am brimfull of buzzburgers, This is a sizzling-hot muckfrumping country..."

Please, God. Oh please, please God, make it stop, make it stop, just make it...

"What a phizz-whizzing flushbunking seat. I is going to be as bug as a snug in a rug up here..."

NOOOO!! Sweet mother of God!!!!

Am I still alive? Is it over? Please tell me it's over.

I scan through these 5-star reviews, and I feel like I'm on crazy pills. This book is awful! It's unendurable. This is a classic? How? How? Nothing happens in it. There is no story. There is no wit. There is no magic. Giant Country might as well be Walmart, for all the magic it evokes. Flat! Dull! Dull! And then there's the cave. The cave! I've read some of these 4-star reviews - they grudgingly admit that their kid's attention began to wander somewhere in the middle....yeah, yeah, yeah, admit it! They hated it! It's the Emperor's New Clothes! I know caves. Caves can be magical. Plato's cave. Tom Sawyer's cave. Robinson Crusoe's cave. Those are magical caves. This cave? Not magical. This is not a magical cave. This is the boringest cave ever. What transpires in this cave? Nothing. I kid you not - nothing. Nothing transpires in this cave. 100 pages transpire in this cave. Two thirds of this book, literally a full two thirds, consists of a single unending dialogue in this cave between Sophie and the Giant. Sophie asks a question, and the Giant answers in his INSUFFERABLE DIALECT!!!!, providing some cutesy, backwards explanation about how things work in Giant Country. Then she asks another question. And he answers. Back and forth. And the answers are invariably moronic, punny, unfunny, uninteresting, and utterly irrelevant. They are winks at the adult reader. His entire personality, his every utterance, is a wink at the adult reader. He is not an attempt at character creation. No Big Friendly Giant would ever say these things. He is a fraud. This whole book is a fraud. I kept waiting for the dialogue to end, so something would happen. No luck. It just kept going and going and going, chapter after chapter after chapter....

I love children's fantasy novels. I love them. I teach them, for God's sakes! But this book is a load of swashbickling scrumdiddliumptious crap. I am genuinely mystified by the love this book engenders in people. Am I raping people's childhood by suggesting this? This book raped my adulthood.

Kids know. They know. I began by reading this to my 7 year-old daughter. This was supposed to be our nightly bonding ritual. We started. A few evenings went by. She seemed restless. She seemed distracted. She kept picking her toes. After 4 chapters, I noticed a definite shift. She started avoiding me come sundown. She would look at the clock and get nervous. She kept finding excuses to get out of story-time. She was tired. She was drawing. She had a headache. I pleaded. I coaxed. I offered bribes. Nothing. No good. "Let's watch the trailer again, Daddy!" The trailer. She prefers the trailer! She likes the big hand that comes in the window. She likes John Williams. She likes Mark Rylance, I think. And so here I sit, book on lap, daughter somewhere else in the house - playing, living, being free - and I stare heavily downwards, sunken heart, faced with the unthinkable prospect of having to finish the goddamn thing myself.

And I did, somehow. Sweet Jesus. It was painful. Insincere. Affected. Artificial. Tedious.

Just so you know, my daughter and I sped through Baum's The Wizard of Oz in about a week. Two, sometimes three chapters a night. She loved it. Couldn't get enough of it. You know why? Because kids know. They know, I tell you. How do parents not know? Why do parents keep inflicting this book on their poor, helpless children? Because of the message? Bullying is bad? Being different is okay? Do the right thing? Here's a good message: don't read shit to your children. Please, stop it, now. Read them Dr. Seuss. Read them Wizard of Oz. Read them Peter Pan. Read them The Wind in the Willows. Read them The Enchanted Castle. Just not this. For the sake of the children.

Because they know.

There are a number of books that shape the youth of a child. This was one of those books for me, alongside a handful of other Roald Dahl classics. I remember reading it (and having my father do so as well) and getting lost in the story, which I did again today. Young Sophie finds herself unable to sleep one night at the orphanage in which she resides. Peering out the window, she sees a shadowy figure passing down the road, with an odd contraption he uses while poking his head into surround windows. When Sophie spots this figure, a colossal giant, she is scooped up and taken off. Kidnapped, of a sort, Sophie learns that this giant is even larger than he appeared in the shadows, but nowhere near as frightful. That said, the odd giant patois he speaks leaves Sophie to wonder how calm and peaceful he might be. It is in the Land of the Giants that Sophie learns a little more about her captor, the Big Friendly Giant, 'BFG', and the other giant-figures in the area, who have a penchant for human flesh. Sophie also learns that the BFG possesses the ability to instil and inject dreams into the bedtime thoughts of any person, children in particular. He shoots the magic dream dust into his special pipe and, POOF, off it goes and the individual is left to stream the thoughts through their subconscious. Armed with this information, Sophie has an idea after learning from her new friend of the recent kidnapping number of children across Britain by these foul giants. They will alert this highest authority to ensure these evil giants are captured and brought to justice. Next stop, Buckingham Palace! The BFG and Sophie work together to convince the Queen, through a dream sequence, that these events have taken place and that Sophie is the key to helping find the giants. A trip into central London earns Sophie and the BFG an odd morning visit with Her Majesty, during which time all is revealed. Can the Queen use the powers at her disposal to hunt down the kidnapping giants, or will everyone be left with a taste as bitter as snozzcumbers in their mouths? Dahl takes readers on a wonderful journey through some interesting ideas to present one of the central stories known to many young Dahl readers. Perfect for any age, but especially those with an open and vivid imagination.

Dahl continues to marvel with all his ideas and variances on a similar theme. Those who have read a great deal of the author will know he drops references of other books into the narrative, while always keeping things fairly unique and individualised. Dahl offers up a new set of curious characters and some completely horrible villains, as well as the amusing 'power elite' in our actual world. With much gibberish found in many of Dahl's pieces, this one is chock-full of offbeat words and giant patois, which will have the younger reader (or listener) giggling as the story continues. There is little left out in this piece that warms the heart as well as gets the its pulse elevated. Perhaps in my top five all-time, this Dahl piece is exquisite in its presentation and delivery.

Kudos, Mr. Dahl for keeping me excited throughout this piece. I could not have found a better way to spend a few hours and hope to introduce these to Neo before too long.

Like/hate the review? An ever-growing collection of others appears at:
http://pecheyponderings.wordpress.com/

Mel

"Io è un diverso! Io è un gentile gigante confusionato! Io è il solo gentile gigante confusionato in tutto il Paese dei Giganti! Io è il GRANDE GIGANTE GENTILE! Io è il G.G.G."

E' l'ora delle ombre.
La piccola Sofia si rigira nel lettino dell' orfanotrofio, non riuscendo a prendere sonno. Si alza e si affaccia alla finestra ma....

... "improvvisamente si sentì gelare. Qualcosa risaliva la strada…
Qualcosa di nero…
Qualcosa di grande…
Una cosa enorme, magrissima e oscura. Chi?".

E' il G.G.G. :
il Grande Gigante Gentile che porterà con sè la piccola facendole conoscere un mondo nuovo, ossia, il Paese dei Giganti.
Roald Dahl ha dato vita ai peggiori incubi (anzi, come direbbe il G.G.G.: in-cùbi!) di ogni bambino insegnando che l'amicizia e la solidarietà sono le armi vincenti contro ogni male.
E in tutta la lettura il mondo adulto non ne esce un granché bene.

Una storia che fa ridere per lo strampalato linguaggio del caro Gigante ma, al contempo emoziona grandi e piccoli.
Straconsigliato a tutti!!

"«Io non riesce a capire i popollani» riprese il G.G.G.; «tu per esempio è una popollina e dice che i giganti è abominoso e monstrevole perché mangia la gente.
Chiaro o scuro?»
«Chiaro».
«Ma i popollani si imbudella tutto il tempo tra loro, si sparapacchia coi fucili e va sugli aeropalmi per tirarsi bombe sulla testa ogni settimana. I popollani uccide per tutto il tempo gli altri popollani».
Aveva ragione. Era evidente che aveva ragione, e Sofia lo sapeva. Stava cominciando a chiedersi se davvero gli uomini fossero migliori dei giganti.
«Tuttavia» disse, cercando di difendere nonostante tutto i suoi simili, «ciò non impedisce che sia riprovevole che quegli orribili giganti se ne vadano ogni notte a mangiare gli esseri umani. Gli uomini non hanno mai fatto loro nulla di male».
«É quello che dice ogni giorno anche il porcellino. Dice: “Io non ha fatto mai nulla di male agli uomini e allora, perché loro mi mangia?”»
«In effetti…»
«I popolli inventa regole che gli va bene, ma sue regole non va bene al porcellino.
Chiaro o scuro?»
«Chiaro» ammise Sofia.
«Anche i giganti inventa regole, e le sue regole non va bene ai popolli. Ognuno fa regole che va bene solo a se stesso».


PS- Su suggerimento di mia figlia le stelline hanno doppio valore quindi sarebbero 10!!!
**********

Entertaining little story. I know I am not the intended audience at this point in my life, but it takes me back to when I was a kid and read Charlie and the Chocolate Factory, Charlie and the Great Glass Elevator, and Danny Champion of the World. I used to really enjoy Dahl's books and it has been a long time since I have read one.

This one was less story and more silly wordplay and fantasy. Towards the end it gets into a storyline, but at least the first half is mainly just a conversation between the BFG and Sophie. It is fun, but gets a bit repetitive.

Also, I noticed that there was quite a lot of violence and racial stereotyping that would probably be controversial in a children's book by today's standards. This is just an observation, not me being the book police!

All that aside - it was silly, it was fun, it was a romp through the imagination. I definitely enjoyed this little fantastical getaway, even if it isn't my favorite Dahl book.

“Two rights don't equal a left.”



So the bad news is that giants exists; the good news is that the one who's blowing on sleeping kid's faces with a ten feet long trumpet in the middle of the night is a nice one. Not just a nice one, but a friendly one. He is the Big Friendly Giant (BFG) or, as us Italian people like to call it, the Great Gentle Giant (GGG).



When I was a kid, and my favourite book was Charlie and the Chocolate Factory, my favourite movie Matilda and my favourite illustrator Quentin Blake (who, by the way, started my love for drawing), one might have called me obsessed with Roald Dahl. Still, I never loved the BFG. I think the reason for that is that the giant's whimsical speech and messed-up spelling

“Words', he said, 'is oh such a twitch-tickling problem to me all my life. So you must simply try to be patient and stop squibbling. As I am telling you before, I know exactly what words I am wanting to say, but somehow or other they is always getting squiff-squiddled around.”

- not to mention his puns which might be fun for an adult but were absolutely incomprehensible for me as a child - made it just too heavy and not that fun to read.



As an adult, I can see in this book the author's genius and his incredible imagination, I can see him putting hints for the "parents" to find out, and other clever stuff I wasn't able to grasp as a child. A very fun read, but, alas, it remains one of my least favourite Roald Dahl's. But, since I was recently gifted a whole box of his books, I am going to re-read them all, so the fun has just begun! Off to the next one!

«Io è un diverso! Io è un gentile gigante confusionato! Io è il solo gentile gigante confusionato in tutto il Paese dei Giganti! Io è il GRANDE GIGANTE GENTILE! Io è il GGG. E qual è il tuo nome?»

Vi confesso un segreto. Questo è il mio primo Roald Dahl. Scandaloso, lo so: vero che non lo direte a nessuno? Conoscevo due storie di Dahl attraverso il filtro del cinema (Matilda sei mitica aka la mia infanzia & La fabbrica di cioccolato), ma non avevo mai letto niente di suo, pertanto era arrivato il momento di colmare questa vergognosa lacuna. Meglio tardi che mai, no?

Il GGG è la storia dell’amicizia tra l’orfanella Sofia e un Grande Gigante Gentile, che una notte rapisce la bambina dal dormitorio dell’istituto dove vive. Sofia è trasportata di peso nel Paese dei Giganti, i quali sono esattamente come la tradizione li dipinge: altissimi, mostruosi e ghiotti di esseri umani (popolli, per dirla come il GGG). Per la fortuna di Sofia, il GGG è l’unico gigante “vegetariano” di quella terra, anzi, un gigante buono, il cui lavoro consiste nel soffiare sogni nelle camere dei bambini addormentati. Superate le reciproche diffidenze, Sofia e il GGG si coalizzeranno per neutralizzare gli altri giganti e impedire loro di continuare a divorare indisturbati i popolli della terra.

Di questa storia ho apprezzato particolarmente l’ironia e il linguaggio. Ho trovato davvero buffa e divertente la strampalata lingua in cui il GGG si esprime, fornendo spunti per simpatiche gag. Avendo letto il libro in italiano, non so esattamente che lingua Dahl abbia immaginato per il suo personaggio, ma la traduzione di Donatella Ziliotto è spassosa, e tanto mi basta.

Credo che, al di là della sua destinazione infantile, il romanzo si presti a sottili spunti di riflessione. Mi ha particolarmente colpito un dialogo tra Sofia e il GGG, che scelgo di riportare per intero:

«Tu non dimentica» l’interruppe il GGG «che tra i popolli c’è tanta gente che scompare di continuo, anche senza che i giganti se li ciuccia. I popollani si fa fuori l’un l’altro molto più spesso di quanto i giganti li divora».
«Ma gli uomini non si mangiano reciprocamente» disse Sofia.
«Anche i giganti non si mangia tra loro» disse il GGG. «E loro nemmeno si uccide! I giganti non sarà educati, ma non si uccide tra loro. E neanche i cocodrindilli si uccide l’un l’altro, e i gattini non uccide gli altri gattini».
«Però i topi sì».
«Sì, ma lascia stare i loro concugini. I popolli della terra è i soli animali che uccide i suoi concugini». […]
«Io non riesce a capire i popollani» riprese il GGG; «tu per esempio è una popollina e dice che i giganti è abominoso e monstrevole perché mangia la gente. Chiaro o scuro?»
«Chiaro».
«Ma i popollani si imbudella tutto il tempo tra loro, si sparapacchia coi fucili e va sugli aeropalmi per tirarsi bombe sulla testa ogni settimana. I popollani uccide per tutto il tempo gli altri popollani».
Aveva ragione. Era evidente che aveva ragione, e Sofia lo sapeva. Stava cominciando a chiedersi se davvero gli uomini fossero migliori dei giganti. «Tuttavia» disse, cercando di difendere nonostante tutto i suoi simili, «ciò non impedisce che sia riprovevole che quegli orribili giganti se ne vadano ogni notte a mangiare gli esseri umani. Gli uomini non hanno mai fatto loro nulla di male».
«È quello che dice ogni giorno anche il porcellino. Dice: “Io non ha fatto mai nulla di male agli uomini e allora, perché loro mi mangia?”»
«In effetti…»
«I popolli inventa regole che gli va bene, ma sue regole non va bene al porcellino. Chiaro o scuro?»
«Chiaro» ammise Sofia.
«Anche i giganti inventa regole, e le sue regole non va bene ai popolli. Ognuno fa regole che va bene solo a se stesso».

Chiaro o scuro?

شخصیت سوفی و غول بزرگ مهربان خیلی زیاد دوست‌داشتنی و شیرین بودن و من مجذوب نحوه‌ی روایت داستان از نشر ماه‌آوا شدم. احساس می‌کردم یه دختربچه‌ام که داره به یه قصه‌ی جذاب بانمک گوش می‌ده.
امتیازم بهش ۵ بود تا یک چهارم نهایی کتاب که یه مقدار از فاز اصلی خارج و جذابیتش برای دختر کوچولوی درونم کم شد.
در مجموع خیلی دوستش داشتم و توصیه می‌کنم اگر قصد خوندنشو دارید، نسخه‌ی صوتیش رو از ماه‌آوا بگیرید و گوش بدین. اولیپن بار بود که به نظرم نسخه‌ی صوتی یه کتاب از متنیشم بهتر بود.