...
Show More
Un pasaj care pare incredibil de actual și astăzi:
"I don't mean to make light of this. Our common nightmare The Bomb is in there too. It was bad enough in '59 and is much worse now, as the level of danger has continued to grow. There was never anything subliminal about it, then or now. Except for that succesion of the criminally insane who have enjoyed power sine 1945, including the power to do something about it, most of the rest of us poor sheep have always been stuck with simple, standard fear. I think we all have tried to deal with this slow escalation of our helplessness and terror in the few ways open to us, from not thinking about it to going crazy from it. Somewhere on this spectrum of impotence is writing fiction about it - occasionally, as here, offset to a more colorful time and place." - p. 19.
Cred că e o carte care merită citită chiar și dacă doar pentru intoducerea ei. Un scurt eseu de 20 de pagini în care Pynchon, cu o voce incredibil de personală, onestă și dură cu el însuși, își analizează cele cinci povestiri din tinerețe vorbind despre cum și ce a învățat încercând să scrie ficțiune. Subliniind propriile greșeli și punându-le în context.
Pentru mine prima, a doua și ultima povestire au fost cele mai bune. Deși sunt toate destul de atipice pentru Pynchon. Cu o structură lineară și relativ simplă. Însă au și câteva din elementele ce apar mai târziu în romanele sale: momente suprarealiste, o droaie de personaje care interacționează între ele fiind, cumva, într-o continuă mișcare și câteva nume care reapar de prin romanele sale. Din V. și Gravity's Rainbow.
Ultima povestire a fost preferata mea din colecția asta. E vorba despre un grup de copii care lucrează împreună la un exercițiu anual pe care-l fac în vederea unui complot pe care-l pun la cale împotriva adulților din mica comunitate în care locuiesc. În timpul ăsta sunt confruntați cu descoperirea că părinții lor sunt rasiști și persecută un cuplu de oameni de culoare proaspăt venit în comunitatea lor. Cuplu pe al căror copil ei l-au și integrat în gașcă și au început să-i dea câteva din misiunile lor, cu care vor să încurce treburile adulților. M-a dus puțin cu gândul la Huck Finn și Tom Sawyer și felul în care abordau ei persoanele de culoare în lumea rasistă în care creșteau. E ceva înduioșător în felul în care copiii ăștia ai lui Pynchon încearcă să înțeleagă care e, de fapt, problema asta a rasei care-i deranjează pe părinții lor. La un moment dat, un copil care-și construise un radio cu ajutorul căruia asculta, printre altele, ce vorbesc părinții lui în dormitor, îi aude vorbind despre „the race problem“ și crede că e vorba despre o cursă „an actual race“ cum spune el. Chiar grozav.
"I don't mean to make light of this. Our common nightmare The Bomb is in there too. It was bad enough in '59 and is much worse now, as the level of danger has continued to grow. There was never anything subliminal about it, then or now. Except for that succesion of the criminally insane who have enjoyed power sine 1945, including the power to do something about it, most of the rest of us poor sheep have always been stuck with simple, standard fear. I think we all have tried to deal with this slow escalation of our helplessness and terror in the few ways open to us, from not thinking about it to going crazy from it. Somewhere on this spectrum of impotence is writing fiction about it - occasionally, as here, offset to a more colorful time and place." - p. 19.
Cred că e o carte care merită citită chiar și dacă doar pentru intoducerea ei. Un scurt eseu de 20 de pagini în care Pynchon, cu o voce incredibil de personală, onestă și dură cu el însuși, își analizează cele cinci povestiri din tinerețe vorbind despre cum și ce a învățat încercând să scrie ficțiune. Subliniind propriile greșeli și punându-le în context.
Pentru mine prima, a doua și ultima povestire au fost cele mai bune. Deși sunt toate destul de atipice pentru Pynchon. Cu o structură lineară și relativ simplă. Însă au și câteva din elementele ce apar mai târziu în romanele sale: momente suprarealiste, o droaie de personaje care interacționează între ele fiind, cumva, într-o continuă mișcare și câteva nume care reapar de prin romanele sale. Din V. și Gravity's Rainbow.
Ultima povestire a fost preferata mea din colecția asta. E vorba despre un grup de copii care lucrează împreună la un exercițiu anual pe care-l fac în vederea unui complot pe care-l pun la cale împotriva adulților din mica comunitate în care locuiesc. În timpul ăsta sunt confruntați cu descoperirea că părinții lor sunt rasiști și persecută un cuplu de oameni de culoare proaspăt venit în comunitatea lor. Cuplu pe al căror copil ei l-au și integrat în gașcă și au început să-i dea câteva din misiunile lor, cu care vor să încurce treburile adulților. M-a dus puțin cu gândul la Huck Finn și Tom Sawyer și felul în care abordau ei persoanele de culoare în lumea rasistă în care creșteau. E ceva înduioșător în felul în care copiii ăștia ai lui Pynchon încearcă să înțeleagă care e, de fapt, problema asta a rasei care-i deranjează pe părinții lor. La un moment dat, un copil care-și construise un radio cu ajutorul căruia asculta, printre altele, ce vorbesc părinții lui în dormitor, îi aude vorbind despre „the race problem“ și crede că e vorba despre o cursă „an actual race“ cum spune el. Chiar grozav.