Obra maestra herética.

Diviniza al diablo, humaniza a Cristo y envilice a Dios.



Semejante ultraje suena más a ruego que a denuncia, y a grito ateo que renegando aún ve ejemplo de bondad universal en ese martirizado profeta del libro eterno.

-No tengo dios, soy como una de mis ovejas.-Le dijo el pastor a Jesús.
-Ellas al menos dan hijos para los altares del Señor.
-Y yo te digo que como lobos aullarían esas madres si lo supieran.

Изобразив Христа самым обычным человеком, Нобелевский лауреат Жозе Саромаго отмечал в своем интервью: "Для меня Иисус Христос был просто человеком. Человеком, которому повезло или же не повезло тем, что на него пал выбор господа бога. Бога, в которого он верил. Я, например, не верю в существование бога. А он был избран господом богом для миссии, которая, как мы знаем, и привела его к смерти. Мы знаем, что некоторые деяния требуют жертв, что и произошло в данном случае. Вот и все, что об этом можно сказать…»

وأخيرا انتهيت من قراءة هذه الرواية .. رواية طويلة حافلة بالتفاصيل التي بناها المؤلف وفقا لتصوراته عن حياة السيد المسيح عليه السلام. لا اتفق معه في كثير مما ذهب إليه ولكن الرواية كانت مفيدة بالنسبة من حيث مقارنة خيال المؤلف بالقصة التي يستند عليها المسيحيون وكذلك مقارنة بما نؤمن به كمسلمين بناء على النص القرآني والأحاديث النبوية وروايات أهل البيت عليهم السلام.

Also posted on my blog:i'mbookedindefinitely

Appreciation of this book dictates that you have to contend with two premises:

First: That Saramago's signature writing is characterized by sentences that are paragraphs long occasionally digressing from the thought of the sentence.

Second: That this book is about the humanization of Jesus Christ necessarily entailing innumerable repercussions to the orthodox belief of his 'socially' constructed divinity.

Of the two, I met with some negligible difficulty with former.

Saramago's writing is incomparably unique and beautiful at the same time. It is unique for his sentences are literally paragraphs long lengthened by serial commas and seemingly unending semicolons. But Saramago's writing does not lack beauty. In fact even in his long winded sentences, there is fluidity in his labyrinthine like thoughts. It cannot be hardly expected that sentences as long as his comport themselves into solitary thoughts. This is hardly the case as his sentences sometimes tend to digress from the precedents he has laid down. I often find myself pausing irregularly, suddenly turning pages back, and rereading certain passages over again. But once you find the coherence in his thought and the connection between the phrases, one will find writing unlike any other.

The Gospel According to Jesus Christ is an incomparably fearless work. Works like these tend to create an unprecedented outcry from the religious community, as it did in this case, which however did not impede Saramago winning the Nobel Prize for Literature.

In most Christian orthodox beliefs, the arrangement of the written Word, what books to include and not, were contemplated over a time span of centuries and most were in pursuit of a certain desired conclusion, the rendering of Jesus Christ’s divinity. Also, Jesus formative years from 12 years of age to 30 are not recorded or written. This book is a fictional retelling of that life, including the years before his ministry.

This is an attempt on the humanization of the life of Jesus Christ. He is portrayed as flawed, easily angered, subjected to passions, desires and doubts; he is portrayed as n  “human”n. As an extract, he wrote how Jesus fell in love with Magdalene, learning the warmth and passion of the loins and how through his ministry, she remained to be on her side, as an apostle no less.

The controversy over these kinds of themes and books has always been curious to me. The contention that lies on the alleged challenges to his divinity is misplaced and unnecessary. I guess people tend to forget the fact that Jesus was born of a human mother, but more importantly, he himself was both burdened and liberated by the human flesh. He was subject to pain, hunger, and passion naturally. We have here a perfect human model who was able to rise above the yoke of the world, but in failing to acknowledge that he himself was condemned to the very maladies we are subject to, we tend to be caught in a cyclic self-defeating belief. You see, faith in Jesus Christ should not be that he was faultless, kind, and magnanimous because he was divine. It should be anchored on the idea that he was human, like us, and that he saw kindness in the world, he gave compassion where none was asked, he made the right and honest decisions were conventionality dictated otherwise.

To consider the question of this book as an affront to the faithful is both hilarious and tautological. Faith is a funny thing. It is meant to be tested, to weather it from the storms of challenges, to keep resolute in times of trials and temptations, to be unyielding in the most pressing of times, there lies faith, not in the cradled bosoms of the fearful and the apprehensive.






For a similar book to enjoy, read Revolt of the Angels by Anatole France (4 Stars)


This book forms part of my remarkably extensive reading list on Nobel Prize for Literature Awardees

This sad and familiar story makes for a challenging read. The relationship with Mary Magdalene is a nice addition. The conversation in the boat in the mist between God and Jesus and the devil is very bold. The devil gets the best line:
“ ... I myself can see things in the future, but I’m not always certain if what I see there is true or false, in others words I can see my lies for what they are, my truths, but I don’t know to what extent the truths of others are their lies.”

Releitura arrebatadora. Saramago não pára de me surpreender.

Re-read: March 2018
First read: March 2015

Pe José Saramago nu l-au interesat lacunele biografice din evanghelii. L-a preocupat o singură întrebare: de ce a fost răstignit Iisus? Numai ca să șteargă păcatul oamenilor? Știm răspunsurile teologilor (sfîntul Augustin, sfîntul Anselm). Sînt, negreșit, mai multe și nu se împacă prea bine între ele. Dar aceste ipoteze n-au stîrnit mînia nimănui. În schimb, răspunsul lui Saramago a șocat. Evanghelia redactată de el i-a scos din minți nu doar pe episcopii catolici de pe lîngă Sfîntul Scaun, ci și pe cuvioșii politicieni. Să ne ferească bunul Dumnezeu de ignoranța lor agresivă...

A rămas de pomină numele Secretarului de Stat la Cultură care a retras cartea de la un important premiu literar european: António da Costa de Albuquerque de Sousa Lara, marchiz de Lara, conte de Guedes. Cînd porți un asemenea nume (a cărui sonoritate îți strivește auzul), ar trebui să fii ceva mai prudent. În opinia marchizului, romanul lui Saramago ar lovi în însăși temelia statului portughez. Narațiunea e o blasfemie, o imensă bătaie de joc, un atentat la morala nației. Și e profund regretabil că Inchiziția a fost desființată. A resuscitat-o, așadar, domnul marchiz și l-a interzis pe scriitor. În consecință, iritat de întîmplare, Saramago a emigrat în insula Lanzarote din arhipelagul Canarelor, teritoriu spaniol.

Să mă întorc la întrebarea prozatorului. Răspunsul îl putem afla din discuția celor trei personaje „principale”. Iisus a urcat într-o barcă, a vîslit pînă a ajuns la o negură deasă, nu mai avea nici un reper și s-a oprit derutat. Lîngă el se ivesc subit mai întîi Dumnezeu și, apoi, diavolul. Nu e Dumnezeul evangheliilor, ci Dumnezeul Vechiului Testament, care a spus: „Eu mă îndur de cine vreau să mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă...” (Exodul, 33: 18-19; Romani, 9: 15). Cînd Iisus îl întreabă de ce va trebui să plătească cu viața, primește un răspuns scurt, cinic: „Pentru că așa am dispus eu, faci parte din program și va trebui să te supui...”. Dumnezeu nu mai dorește să fie doar stăpînul unui popor neînsemnat ca număr, vrea o Biserică, vrea să domnească peste cît mai multe seminții. Doar răstignirea poate avea o asemenea consecință. Iisus înțelege că e o victimă a unui Dumnezeu însetat de putere (prima victimă dintr-un șir nesfîrșit de martiri) și că va trebui să-i accepte cu resemnare decizia.

Chiar dacă ni se pare că Saramago a exagerat, romanul trebuie citit cu seninătate. S-au scris lucruri mult mai grave. S-au proferat blasfemii mult mai tăioase. În definitiv, nimeni nu-și pierde credința (multă-puțină, cîtă e) prin simpla lectură a acestui roman. Din păcate, cînd a redactat Evanghelia după Iisus Christos, nici Saramago n-a fost cu totul senin. Doar așa îmi explic ironia lipsită de orice haz din unele pasaje...
(15.03.23, luni)

პირველ რიგში, მინდა აუცილებლად ხაზი გავუსვა იმას, რომ პირველი შეხება იყო სარამაგუსთან და პირდაპირ ვიტყვი, გაოცებული დავრჩი.

ასეთი ლამაზი ენით, ვეებერთელა წინადადებებით, ღრმა და შეფარული ქვეტექსტებით, ცოტათი პოეტურობით, იუმორითა და სხვა მრავალი ღირებულებებით სავსე ამ წიგნმა დამარწმუნა თუ რამხელა კაცი ყოფილა სარამაგუ. ბუმბერაზ ხალხს სალამი და პატივისცემა ჩემგან <3

რაც შეეხება უშუალოს ამბავს ანუ იესოს სახარებას, ორად გამხლიჩა ამ წიგნმა. პირველი “მე” წიგნის დაწყებისთანავე იქცა ძალიან რელიგიურ და მორწმუნე ტიპად (რომელიც არასდროს ვყოფილვარ) და სულ პროტესტით და შეშფოთებით მიქნევდა თითს, ახლავე შეწყვიტე კითხვაო.

მაგრამ, მეორე “მე” უდიდესი სიამოვნებით კითხულობდა ამ ძალიან ძველი და ნაცნობი ამბების ახლებურ, სარამაგუს მიერ გადამღერებულ, ახალი ინტერპრეცატიებითა და ძალიან სიღრმისეული ანალიზებით მოთხრობილ იესოს ცხოვრებას და ძალიან ბევრი საინტერესო, საკამათო და უცნაური იდეა დამიტოვა.

წიგნში გენიალურადაა წარმოჩენილი იესოს სახე, როგორც კაცობრიობის სიყვარულით სავსე ადამიანის და იესოს სახე, როგორც დიადი ღმერთის მიერ გამოყენებული იარაღის, მსხვერპლის სახე, რომელსაც თვით ღმერთიც კი ეცოდება, რადგან იცის, რომ იგი “გარტყმაშიც” კი არაა თუ რას სჩადის.

არა მარტო იესოს სახე, არამედ სხვა პერსონაჟებიც ძალიან საინტერესო და ცალკე განხილვის საგანია. მაგალითად იოსების, თუნდაც მარიამ მაგდალელის ან უუუუსერიოზულესი პერსონაჟის, ეშმაკის სახე! ცალკე საუბარს მოითხოვენ ეგენი, ვგონებ (ეს სიტყვა ხელოვნურად ჩავრთე, უბრალოდ “ჩემი აზრით” ქვემოთ უნდა გამოვიყენო და არ მინდა ტავტოლოგია გამომივიდეს”)

მოკლედ, რომელიც რეალურად ძალიან გრძლად გამომივიდა, ეს წიგნი სულ ოხვრით და პროტესტით შემომეკითხა და არც მინანია, პირიქით, ჩემი აზრით, ძალიან, ძალიან დიდი წიგნია !

❤️

No es un tema menor el acometer mediante una obra literaria la vida y la obra de uno de los seres más trascendentales que han existido en la humanidad: la del Hijo de Dios hecho Hombre, y más difícil debe resultar el describir algunos de los hechos más importantes y significativos en la vida de ese Hijo de Dios, alejándolos diametralmente de la tradición Católica con la consecuente crítica y malestar de muchos sectores de esta religión.

Me incliné a leer este libro por dos razones: la primera por tratarse de una obra de José Saramago (1922-2010), Premio Nobel de Literatura en 1998 y a quien tenía ganas de leer desde hacía tiempo; y la segunda, porque el libro trata como tema central la vida de una de las presencias capitales en este planeta, cuya vida y obra marcaron un antes y un después en el desarrollo de la humanidad.

Siempre me he cuestionado muchas cosas acerca de la vida y de la obra de Jesús de Nazaret, me ha intrigado su personalidad y su vida y aquí en este libro he encontrado una versión alternativa de su vida.

Me imagino que Saramago habrá estudiado e investigado ampliamente el material que se tiene sobre Jesucristo y sobre sus pesquisas y conclusiones, sin olvidar el recurso de la imaginación de todo novelista, habrá tejido la interesante narración que aquí nos presenta, plasmando episodios de su vida en los que no me había puesto a pensar, como por ejemplo si tuvo o no tuvo hermanos.

Para mi gusto el estilo de Saramago en esta obra en particular es un tanto profuso, pero también con una buena dosis de reflexión místico-poética. Lo copioso de su prosa hace que en ocasiones parezca un tanto recargada y la lectura se haga pesada, en especial durante la primera parte del libro. Tal vez esta percepción se deba a que escribe páginas y páginas enteras sin interlineado, sin puntos; párrafos enormes que ocupan páginas completas, frases extensísimas que mezclan ideas y explicaciones con disertaciones sobre un punto en particular, por lo que parece que la narración no avanza en cuanto a la acción. Los diálogos no están separados por líneas, sino sólo por comas y a veces no se distingue qué personaje está hablando, o si la voz corresponde a la del narrador. En cambio es muy meticuloso en la introspección y en detalles que al parecer no tienen importancia pero el autor los hace importantes con su capacidad de reflexión.

Como mencioné por momentos la narración parece no avanzar en cuanto a hechos o acciones, ya que todo tiene que explicarse o reflexionarse, casi cada idea, en especial durante la primera parte del libro en donde los personajes principales son José y María.

Pero todo esto se compensa con la estupenda prosa elaborada por un gran orfebre de la palabra que nos habla serenamente de hechos no conocidos acerca de la vida de ese hombre que emergió de un milenario desierto para la humanidad entera llamado Jesucristo; nos habla de su concepción, de su niñez, de su adolescencia y de su conversión en el hombre destinado a salvar a la humanidad. El autor realiza todo esto con gran delicadeza y las reflexiones que él vierte en estas páginas por momentos parecen poner a prueba nuestro intelecto.

En realidad toca pocos hechos de la vida de Jesucristo pero de manera muy profunda que nos permiten hacernos una idea de aquel mundo de Oriente de hace más de dos mil años.

Es por demás interesante que una pluma como la de José Saramago nos desvele a un Jesucristo más humano de lo que la idea generalizada conceptualiza, así como su entorno, sus pensamientos, su concepción del mundo, sus dudas, sus creencias, sus culpas, su espíritu de justicia y sus razones para vivir como lo hizo.

En la segunda parte la acción transcurre de manera más dinámica, ahora la pluma de Saramago cobra poder y prestancia y fluye, fluye, fluye… En esta parte se nos relatan los hechos que hemos conocido ya a través de los Evangelios, en especial nos habla de sus grandes hazañas con los enfermos, con los hambrientos, el encuentro con sus Apóstoles, su relación con María Magdalena y otros más.

La última cuarta parte del libro transcurre de manera extraordinaria aunque me parece con algunos detalles a los que les falta lógica o consistencia, lo cual se explica ya que estamos entrando en cuestiones Divinas, a las que la razón no suele satisfacer. En esta parte es cuando Dios le explica a Jesucristo ampliamente su misión en la Tierra, tanto los objetivos de ésta como todas las consecuencias que traerá: el derramamiento de sangre, los gritos de dolor, los estertores de agonía y todas las luchas que han implicado el establecimiento y desarrollo de esta religión tanto a nivel individual como las colectivas como por ejemplo Las Cruzadas y la Inquisición que trajeron, a gran escala, desolación, dolor, muertes, torturas terribles, odios enconados y rivalidades extremas, y por si fuera poco con la promesa puntual de que algún día sonarán, a través del aire de este planeta, los terribles y estridentes metales que anuncien un implacable Juicio Final a toda la humanidad.

Από τα πιο ιδιαίτερα και πρωτότυπα βιβλία που έχω διαβάσει. Καυστικο, ειρωνικό και βαθιά φιλοσοφικό.
Mέχρι να συνηθίσει ο αναγνώστης την γραφή του Saramago μπορεί να κουραστεί, αλλά τελικά θα μαγευτεί. Ένα ξεχωριστό και ανατρεπτικό βιβλίο που προσφέρει απλόχερα τροφή για σκέψη.

Συγκεκριμένα, η σκηνή όπου βρίσκονταν ο Θεός, ο Διάβολος και ο Ιησούς στο καΐκι και μιλούσε ο Θεός για την θρησκεία και για τους ανθρώπους ήταν ό,τι καλύτερο έχω διαβάσει. Ο Saramago πήρε μια από τις πιο γνωστές ιστορίες και την έπλασε από την αρχή δίνοντας σε όλους τους χαρακτήρες του ανθρώπινη υπόσταση.

Συγκλονιστικό, παρ' όλο που σε μερικά σημεία με κούρασε.

n  

"Sólo el Señor es Dios. La sonrisa de Pastor se extinguió, la boca se contrajo en una mueca amarga, Sí, si existe Dios tendrá que ser un único Señor, pero mejor sería que hubiese dos, así habría un dios para el lobo y otro para la oveja, uno para el que muere y otro para el que mata, un dios para el condenado y otro para el verdugo, Dios es uno, completo e indivisible, clamó Jesús, a punto de echarse a llorar de piadosa indignación, a lo que el otro respondió, No sé cómo puede Dios vivir, la frase no pasó de aquí porque Jesús cortó con la autoridad de un maestro de la sinagoga, Dios no vive, es, En esas diferencias no soy entendido, pero lo que sí te puedo decir es que no me gustaría verme en la piel de un dios que al mismo tiempo guía la mano del puñal asesino y ofrece el cuello que va a ser cortado, Ofendes a Dios con esos sentimientos impíos, No valgo tanto, Dios no duerme, un día te castigará, Menos mal que no duerme, de esa manera se evita las pesadillas del remordimiento"

n

إنها قصة المسيح كما لم نسمعها من قبل.. الرواية هائلة وكاشفة للكثير من التناقضات الدينية والتعارضات في الفهم الإنساني لكيفية حدوث النبوة من زاوية شخصية واجتماعية واقعية... عرفت أفكار الكتاب كلها من خلال قراءتي دراسات وبحوث دينية،، وهي هنا مصاغه بشكل سردي بديع يخفف مرارتها ولذعة مذاقها الصادم

Instagram
@al_ali_ahmed