2.5 - though more so due to a modern complaint than a criticism of dear Mr. Aeschylus.

Four Plays! I did not read the Penguin Classics translation here, which I'm sure is very accomplished and better than the musty translations I had for The Persians, Seven Against Thebes, and Suppliants. This is my complaint-not-critique. The translator took it upon himself to render the entirety of The Persians and all the lines of the Chorii elsewhere into rhyming couplets. Please don't do this when translating from Greek! It's grim. My version of Prometheus Unbound was from a different translation - to its benefit.

They're an interesting set of four, though I think more so from a scholarly perspective than by entertainment. The Oresteia is undefeated as Aeschylus' best, for me. Go to that first. But Prometheus Bound and The Suppliants are the highlights here.

So the language is deliciously rugged and Aeschylean and it would be a shame if it weren't because there's not an awful lot of action here. A consequence of its time I suppose, but if you're looking for action then again, Oresteia.

Os versos estão marcados no papel. Isso aqui, portanto, é um "resumo do resumo" porque há muitas coisas que já precisam ser digitadas e copiar todos os versos aqui levaria tempo.



OS PERSAS

A população persa espera o retorno dos soldados.
O coro mostra-se confiante quanto a vitória do exército persa. Contudo, a rainha-mãe conta seus maus presságios. Em seguida, o mensageiro anuncia a derrota persa e assegura que o rei Xerxes está vivo. Segue-se a isso as histórias de como cada comandante persa foi morto.
A vitória grega foi atribuída a um Nume, e não por mérito do próprio exército, uma vez que os persas detinham uma expressiva superioridade numérica.
Com o relato do mensageiro concluído, o Coro canta o sofrimento dos persas.
A rainha, buscando acalmar os temores, levou libações funerárias ao antigo rei Dário, que respondeus às súplicas de sua mulher e apareceu em sua frente.
A última parte da tragédia é composta pelo Coro e Xerxes, que juntos sofrem pelas perdas causadas.



SETE CONTRA TEBAS

Etéocles enviou espiões ao exército inimigo de Argos, para que assim soubesse como seria o ataque de seu irmão, Polinices. Ao retornar, o mensageiro anuncia os sete comandantes que atacarão a cidade, que são respondidos com outros sete comandantes por Etéocles, sendo ele mesmo o sétimo.
Os espião retorna novamente e nomeia cada um dos comandantes, contando qual das portas eles atacarão, e Etéocles movimenta os seus de acordo com o adversário que achava mais adequado.
Ao saber que o sétimo atacante era seu irmão, Etéocles relembra das palavras de seu pai, que disse que ambos seriam mortos pelas mãos um do outro. O Coro tenta impedi-lo, mas não obtém sucesso, pois ele insiste que deve cumprir a vontade dos deuses.
Após a batalha, o Mensageiro anuncia ao Coro que a guerra fora vencida, mas que a profecia de Édipo realizou-se. Em seguida, inicia-se a história de Antígona, de Sófocles, na qual a irmã se recusa a cumprir a ordem do novo rei de não sepultar Polinices.



AS SUPLICANTES

As Danaiades, descendentes de Io, as cinquenta filhas do rei Dânao, fogem dos filhos de Egito, que desejavam casar-se com elas, para Argos. Na cidade, são recebidas pelo rei que questiona sua origem. O Coro responde invocando sua ascendência com Io.
Em seguida, pedem a ajuda do rei para que não sejam obrigadas a se casarem com os filhos de Egito. A princípio, o rei se recusa por temer trazer males à cidade, mas logo cede quando as danaiades ameaçam se enforcar junto às estátuas dos deuses.
Na cidade, o navio de soldados de Egito é visto. Dânao assegura as filhas que a cidade as defenderá e o Coro proclama prefirir a morte a se casar.
O rei interrompe o Arauto quando este tentava raptar as mulheres e oferece a elas uma residência para que possam ser protegidas.

mai citește cineva piesele lui eschil? mai ales că atunci, mii de ani înainte, mai toată piesa era cântată (autorii dramatici erau și compozitori) - și ce ar însemna textele oratoriului de bach fără partitura muzicală?
să mai amintim, de asemenea, și desfășurarea piesei, cu corul său mulțime, pe care eschil l-a făcut „actor“, implicându-l în tragedie și nu comentator de pe margine, cum fusese până atunci.

rugătoarele
cincizeci de muieri egiptene, fiicele lui danaos, sunt „ursite“ să se mărite cu verii lor tuciurii. lor le e scârbă, așa c-o rup pe mare până ajung pe țărmul helladei, mai precis în argolida, unde șef este pelasgos. tot văitându-se în cor, că vai! că oh!, ele ajung la templu și solicită în numele lui zeus, protecție ca suplicante (rugătoare). ceea ce și primesc. iar când tuciuriii vin disperați după ele, pavăză le stă rezistența băștinașilor argolizi (nimeni nu refuză o femeie, darmite cinciezeci!).

genial este că aproape nu există acțiune, parcă e o piesă de beckett, scena e formată dintr-un gorgan, pe care actorii ba urcă, ba coboară (asta când nu ies din scenă).

uimitoare este religiozitatea piesei, în care sunt adunați sodom de zei, ceea ce dă piesei caracter sacru. la mijloc, stă mitul lui io, tipa sedusă de zeus, transformată apoi în vacă fugară în egipt. de unde „rudenia“ dintre greci și egipteni.

tonul rugătoarelor este unul negativist, plângăreț, contestatar, ele se opun bunului mers al lumii (căsătoria), sunt un fel de feministe avant la lettre, și așa ele atrag hybrisul, și nenorocirea, așa cum se va întâmpla în celelalte piese pierdute ale trilogiei.

Să scape urmașele
mamei slăvite
de-a împărți cu bărbații culcușul,
scutite să fie de nuntă
și de-mblânzire! (p.36)
Privește spre noi, rugătoarele,
fugare gonind pretutindeni, așa cum aleargă juninca vânată de lup,
sărind sub perete de stânci să-și afle scăpare,
și-i spune, mugind,
păstorului caznele sale. (p.48)

nu încape nici o dezlegare fără suferință (p.53) este mesajul piesei (dar și cel tragic, al lui eschil), iar cele cincizeci vor atrage suferința multora.
femeia, singură, este nimic. (p.67)
a cinsti, mai tare decât însăși viața, cumpătarea.(p.79)

perșii
deși considerată cea mai bună dintre tragedii (în afară de tragedia orestia), nu mi-a plăcut din cale afară. poate tocmai pentru că e etalon al tragediei grecești și-i excită pe clasiciști).

în urma victoriei navale a grecilor de la salamina, învingătorul xerxes (îl știți, ăla chelu' din 300), conducătorul imperiului persan, și perșii (adunarea bătrânilor) se tânguie împreună. nu doar pentru pierderea tinerimii războinice - aici eschil înșiră de două ori pomelnicul vitejilor - dar tânguirea reprezintă de fapt șocul psihologic al oamenilor pricinuit de eșec.
și aici stă măreția lui eschil, în reprezentarea perșilor nu doar ca învinși cretini, ci ca neam viteaz și glorios.
de asemenea, mi-a plăcut introducerea fantomei (umbrei) unui mort, a marelui rege dareios, tatăl lui xerxes, care iese din infern: De-acolo nu se pleacă prea ușor, pentru că zeii din adâncuri știu mai bine să apuce, decât să sloboadă. / Eu totuși am venit, având destulă trecere la ei. (p.113)
am mai aflat ce anume puneau în ofrande zeilor cei antici: laptele alb și dulce la băut al unei vaci neprihănite-n jug, atotscânteietoarea miere stoarsă de lucrătoarea florilor, albina, prinos de apă curgător din șipot feciorelnic, și-această băutură neamestecată, luminoasă, din mumă câmpenească, dintr-o viță veche, și rodul cu mireasmă bună al măslinului bălai, care-și întinde viața frunzelor tot anul, și împletite flori, vlăstare ale gliei roditoare. (p.109-110)
cum am mai spus, e multă religie în piesă, deși este una istorică, de fapt documentar-patriotică (încă un plus pentru eschil).

piesa are de toate: vise premonitorii, fast vs. umilință, slavă vs. nenorocire, știre documentară vs. aolire, multe dualisme izvorâte - de ce nu, se întreabă traducătorul alexandru miran în prefață - din religia dualistă iraniană, zoroastrismul.


cei șapte contra thebei
spre deosebire de celelalte piese, aceasta nu are aproape deloc acțiune, deși mersul soldaților de pe meterezele cetății sau zgomotul bătăliei însoțesc cântările corului pe o bună parte din spinarea piesei.
cetatea theba, condusă de fiul blestematului oedip, eteocles, este atacată la cele șapte porți de către dușmanii argieni conduși de fratele lui, polyneikes. intriga este dată de văicărelile corului de femei, căruia regele le închide gura, ca să nu slăbească moralul războinicilor cetății: Când biruie, femeia nu-i decât neobrăzare, și nu te poți apropia de ea cu vorba. / Când o cuprinde teama, pacostea e și mai mare, pentru casă, pentru obște. / Bărbatul e răspunzător de cele ce se pun la cale în afara casei, aici femeia nu are nici un cuvânt. (p. 145)
un spion vestește despre cei șapte războinici contra thebei, cărora regele le pregătește câte un apărător theban. avem aici un duel al descrierilor aprigelor vitejii ale fiecăruia în parte, în opoziție. practic, așa creează eschil „lupta“, prin dialog.
theba scapă de atacatori, dar cei doi frați mor amândoi în luptă, ca efect al hybrisului părintelui incestuos și bunicului lor pederast. de asemenea, nici cei doi nu sunt chiar „inocenți“ - de pildă, eteocles parcă chiar își dorește să-și ucidă fratele (are o mâncărime a fratricidului), în ciuda rugăminților corului femeilor thebane.
piesa se termină cu petrecania celor doi frați, împreună cu cele două surori, ismena și antigona (se spune că fragmentul e adăugită)
se spune că dintr-o cetate cucerită zeii pleacă. (p. 146)
e în câștig acel ce moare mai devreme decât mai târziu. (p. 165)



prometeu înlănțuit - cel mai mișto personaj al lui eschil

prometeu este, fără îndoială, personajul care mi-a plăcut cel mai mult dintre personajele celor patru piese ale volumului. nu pentru că este personaj civilizator al oamenilor - care nu doar că le-a adus focul, dar le-a dat scrierea, ingineria, meșteșugurile, calendarul, domesticirea animalelor - cu alte cuvinte, oameni i-a făcut.

dar prometeu e dat dracului. face ce vrea, are limba lungă, ce-i în gușă și-n căpușă, și-i pedepsit de noul șef al zeilor, zeus, care se dovedește cam tiranic și-l osândește să stea legat în lanțuri și un vultur să-i mănânce ficații: De-aceea vei fi pedepsit să stai de veghe pe stânca dușmănoasă, în picioare, veșnic fără somn, și fără să-ți îndoi genunchii. / Vei înălța potop de plângeri și zadarnici suspine. (p. 192) .

iar prometeu acceptă, acceptând firea de rahat a ingratului de zeus: acesta, după ce bine mersi a primit ajutorul lui zeus pentru a-l detrona pe tat-su, cronos, s-a ofticat brusc pe mila lui prometeu față de oameni. care oameni:
la început vedeau fără să vadă și ascultau fără să audă, aidoma cu plăsmuirile stârnite în vise, se petreceau de-a lungul vieții fără sens și în amestec. (p. 211)

se plânge el, dar își acceptă soarta. știe că va fi eliberat, mai târziu, de hercule. și că are un secret, care e atuul lui în fața lui zeus.

și fiicele lui okeanos, zânele apelor, se tot învârt cu corul lor, și-i cântă soarta, în fâlfâit de valuri.

Să cadă asupră-mi mănunchiul de foc împletit, tresară eterul în zgomot de trăsnete, sub vifor de vânturi sălbatice; suflările lor, zguduind pământul, să-l smulgă din rădăcini și străfunduri; talazul mării, cu vuiet năprasnic și aspru, umflat pân' la cer, să șteargă cărările stelelor, nemernicu-mi trup să-l azvârle adânc în bezna din Tartaros, în vârtejirile unei neîndurate ursite!
Dar nu voi putea fi atins niciodată de moarte. (p. 238)

Every Greek tragedy that we are fortunate to have is excellent and absolutely worth reading. This review is not for these tragedies as a collection or individually. That is a very different task that I think is best done through reading a good study of Greek tragedy. Rather, this is about the Chicago translations generally, and this one in particular. These are all very good translations that, as I understand from both friends who read these in the Greek and friends who are Classicists, are faithful to the Classic Greek. There is supplementary material but not too much to sway the reader. Also, these volumes are excellent for reading groups and the classroom since the standard pagination on the margins is very close to the original, such as you might find in a Loeb. They are worth the extra money.

Primo approccio con i testi greci antichi, nello specifico qui, le tragedie o come dicono all'origine delle tragedie greche antiche, di Eschilo.
Parliamo di 2500 anni fa circa, dove le opere di Eschilo hanno avuto vita dura, dal 470 a.C. circa, cioè la data in cui sono state scritte, fino al I secolo d.C. sono state soggette a studio da parte dei filosofi dell'epoca, poi il buio fino al XVIII secolo d.C. dove han ripreso vita, ma purtroppo ad oggi ci sono pervenute circa il 7% delle sue opere, quelle qui proposte sono le più conosciute.
Quello che più mi piace e soprattutto mi ispira è la nota mitologica delle avventure di questi testi, quello che invece mi piace meno o che sento meno è la nota tragica, in alcuni troppo accentuata, ma sono delle tragedie, quindi non è che mi potevo aspettare risate a volontà :-D
Delle 4 tragedie, qui presenti, quelle che mi sono piaciute di più sono: Prometeo incatenato ­e Le supplici, soprattutto il primo, forse perchè è il racconto con più connotazione mitologica tra tutte.
Però nel complesso è stata un'ottima rivelazione, anche se la scrittura è molto difficile (non che sia un punto negativo, anzi) e a tratti ho dovuto lasciarlo lì e riprenderlo successivamente o rileggermi pagine intere.
Tutta la parte iniziale, di quest'edizione: l'introduzione, prefazione, spiegazione dei testi con tematiche quali stile letterario, contesto storico ecc..., l'ho trovato fondamentale e molto esaustivo, forse senza non so come sarebbe andata la lettura.
Devo approfondire con altri testi, sia di Eschilo che di altri scrittori greci antichi.

A couple of the plays in this edition are included simply because they are a few of the seven surviving plays of Aeschylus. All are part of trilogies where the other two parts are lost. Prometheus Bound and Seven Against Thebes are quality depictions of the stories of the god who suffered for bringing the light of knowledge to humanity and the fatal confrontation of Polyneices and Eteocles, sons of Oedipus, for control of Thebes. The Persians is a contemporary depiction of the recent triumph over Xerxes. All are good examples of Greek tragedy, although none are supremely great. For that, we fortunately have the examples of The Oresteia by the same playwright. Personally, Oresteia aside, I prefer Sophocles. Still, I would love to see somebody stage Prometheus, if only to see an actor perform while chained to a rock.

Four plays by Aeschylus: Prometheus Bound in which Prometheus, while bound to a rock as punishment by Zeus for helping humans and giving them fire, is visited by Io, who has been turned into a cow by a jealous Hera and tortured by a biting gadfly; Prometheus tells Io the route she must take to get to the delta of the Nile where she will found a nation.
The Suppliants in which the descendants of Io and Zeus (I won’t tell you what happens when he catches her,) fifty sisters fleeing their fifty males cousins, the sons of Aegyptus, who want to force them into marriage, arrive in Argos and seek refuge from King Pelasgus, appealing to their heritage as Argos through Io and Zeus.
Seven Against Thebes which is the end of the story of the cursed family of Oedipus and his father Laius, when sons of Oedipus meet in battle over the kingdom.
And to end on a different note, The Persians in which a messenger returns from the Battle of Salamis to report on the carnage to the court and the mother of King Xerxes.

Again, theses are classics for good reason and are an excellent way to spend an evening. Highly recommended.

Precious each one and delightful. How towering a monument, this Prometheus Bound.

34. Aeschylus, 2 : The Persians, Seven Against Thebes, The Suppliants, Prometheus Bound by Aeschylus
Penn Greek Drama Series edited by David R. Slavitt & Palmer Bovie
published: 1999
format: 205 page paperback
acquired: May 30
read: Jun 6-9
rating: 4 stars

Each play had a different translator:

The Persians (472 bce) - translated by David R. Slavitt
Seven Against Thebes (467 bce) - translated by Stephen Sandy
The Suppliants (463 bce) - translated by Gail Holst-Warhaft
Prometheus Bound: (date unknown, authorship contested) - translated by William Matthews

When I originally sat down to read some Greek tragedies, I started with this book, because Aeschylus's are the oldest surviving. At first I was struck by how curious the beginning of [The Persians] was. A prologue character opens the play and narrates the setting, talking directly to the audience. He opens, "The chorus of elders files in, the enemy we despise." Then goes on to describe these elders of the chorus and how we, the audience, will respond to them. When he called me a "New Yorker or Californian", I finally figured out something wasn't right. At this point I should have been terribly annoyed and hated the book.

These are "original literary translations". Slavitt was most free and creative in [The Persians]. There are no prologue characters in the Greek tragedies. Slavitt has essentially written his own play, one that tries to modernize the ancient one while maintaining the general theme. The other three plays are closer to simply translations. They translate freely, mixing, excising and adding parts, but they don't do anything as radical as add or subtract characters.

Anyway, the reason I didn't hate this book is that I actually enjoyed Slavitt's creation. Yes, it left me feeling I still needed to read more standard translations, and for a few plays I did this. But I gained something here too. This book was, for me, worth the detour.

I reviewed The Persians and The Seven Against Thebes on their pages. Some notes on the other two:

The Suppliants

50 brides, the Danaids, flee their Egyptian grooms. They travel oversea and land in Argos in Greece, where they camp on holy ground. They beg for protection from the gods and from the king of Argos, hence the supplication.

It's the first of a lost trilogy. Here the king of Argos agrees to protect them, just as the 50 rejected grooms arrive. In the next plays the king is killed and the sisters are married to the men. The first night of marriage, 49 sisters kill their new husbands. One holds out—Hypermnestra refuses to kill Lynceus. Lynceus eventually becomes king of Argos.

The Suppliants is odd in several ways. It's uneventful and kind of boring and yet also curious and interesting as the woman plead for protection by reasoning. They first argue they are in the right, then they threaten mass suicide on sacred ground of Argos, and act that would pollute this ground.

The translator, in her preface, thinks over the question of why this play was preserved when so many were lost. She calls it "a remote and haunting text, whose august stance is hard to comprehend".

Prometheus Bound

Easily the best of these four plays. There is a lot going on here. Prometheus is interesting. The basic story line is that he is chained to cliff by Zeus forever as punishment for giving man fire. Here he claims he gave man not only fire, but everything needed for civilization, including how to think, and how to use math and study the stars. He is visited by Oceanus who wishes to help him, and Io (as in Ionic) who is rushing through her own troubles. Hera turned her into a cow and has a fly endlessly harass her across the known world. Finally Hermes comes to press Prometheus on a secret he has about the fate of Zeus. The discussions are interesting and varied, touching on personal fate and on how much to sacrifice and what it all means.

This is another survivor of a lost trilogy. In Prometheus Unbound, Zeus would free Prometheus, who, in return, would warn Zeus not to marry Thetis. In Prometheus the Fire-Bringer Prometheus would finally convince Zeus not to marry Thetis. She is married to a human, and gives birth to the hero Achilles. I'll note that there is some debate on the author of Prometheus Bound, but I'll leave it there. (I'm not sure what "author" really meant to Greeks in this context anyway.)

Aeschylus depicts the violence and suffering humans experience in the rawest way and exposes man's most primitive fears. In this he is ruthless.
I wish more plays had survived. I would read everything by him.

Sommerstein's translation of these 4 plays is very accurate and true to the greek but still manages to convey Aeschylus' poetry quite decently. Also highly readable. The notes are ample and very helpful, the intoductions are only of interest for academics.

Not as good as the Oresteia, but still good
Ranking:
Prometheus Bound
Supplicant Maidens
Persians
Seven Against Thebes (it just doesn’t work well unperformed and modern, sorry)

Timeless themes and artful writing. I especially enjoyed the thoughts on justice presented by The Suppliant Maidens. I will be thinking about (and re-reading) Prometheus Bound for a long time... maybe one of these days I'll figure out its deeper meaning!