how did he know

mai citește cineva piesele lui eschil? mai ales că atunci, mii de ani înainte, mai toată piesa era cântată (autorii dramatici erau și compozitori) - și ce ar însemna textele oratoriului de bach fără partitura muzicală?
să mai amintim, de asemenea, și desfășurarea piesei, cu corul său mulțime, pe care eschil l-a făcut „actor“, implicându-l în tragedie și nu comentator de pe margine, cum fusese până atunci.

rugătoarele
cincizeci de muieri egiptene, fiicele lui danaos, sunt „ursite“ să se mărite cu verii lor tuciurii. lor le e scârbă, așa c-o rup pe mare până ajung pe țărmul helladei, mai precis în argolida, unde șef este pelasgos. tot văitându-se în cor, că vai! că oh!, ele ajung la templu și solicită în numele lui zeus, protecție ca suplicante (rugătoare). ceea ce și primesc. iar când tuciuriii vin disperați după ele, pavăză le stă rezistența băștinașilor argolizi (nimeni nu refuză o femeie, darmite cinciezeci!).

genial este că aproape nu există acțiune, parcă e o piesă de beckett, scena e formată dintr-un gorgan, pe care actorii ba urcă, ba coboară (asta când nu ies din scenă).

uimitoare este religiozitatea piesei, în care sunt adunați sodom de zei, ceea ce dă piesei caracter sacru. la mijloc, stă mitul lui io, tipa sedusă de zeus, transformată apoi în vacă fugară în egipt. de unde „rudenia“ dintre greci și egipteni.

tonul rugătoarelor este unul negativist, plângăreț, contestatar, ele se opun bunului mers al lumii (căsătoria), sunt un fel de feministe avant la lettre, și așa ele atrag hybrisul, și nenorocirea, așa cum se va întâmpla în celelalte piese pierdute ale trilogiei.

Să scape urmașele
mamei slăvite
de-a împărți cu bărbații culcușul,
scutite să fie de nuntă
și de-mblânzire! (p.36)
Privește spre noi, rugătoarele,
fugare gonind pretutindeni, așa cum aleargă juninca vânată de lup,
sărind sub perete de stânci să-și afle scăpare,
și-i spune, mugind,
păstorului caznele sale. (p.48)

nu încape nici o dezlegare fără suferință (p.53) este mesajul piesei (dar și cel tragic, al lui eschil), iar cele cincizeci vor atrage suferința multora.
femeia, singură, este nimic. (p.67)
a cinsti, mai tare decât însăși viața, cumpătarea.(p.79)

perșii
deși considerată cea mai bună dintre tragedii (în afară de tragedia orestia), nu mi-a plăcut din cale afară. poate tocmai pentru că e etalon al tragediei grecești și-i excită pe clasiciști).

în urma victoriei navale a grecilor de la salamina, învingătorul xerxes (îl știți, ăla chelu' din 300), conducătorul imperiului persan, și perșii (adunarea bătrânilor) se tânguie împreună. nu doar pentru pierderea tinerimii războinice - aici eschil înșiră de două ori pomelnicul vitejilor - dar tânguirea reprezintă de fapt șocul psihologic al oamenilor pricinuit de eșec.
și aici stă măreția lui eschil, în reprezentarea perșilor nu doar ca învinși cretini, ci ca neam viteaz și glorios.
de asemenea, mi-a plăcut introducerea fantomei (umbrei) unui mort, a marelui rege dareios, tatăl lui xerxes, care iese din infern: De-acolo nu se pleacă prea ușor, pentru că zeii din adâncuri știu mai bine să apuce, decât să sloboadă. / Eu totuși am venit, având destulă trecere la ei. (p.113)
am mai aflat ce anume puneau în ofrande zeilor cei antici: laptele alb și dulce la băut al unei vaci neprihănite-n jug, atotscânteietoarea miere stoarsă de lucrătoarea florilor, albina, prinos de apă curgător din șipot feciorelnic, și-această băutură neamestecată, luminoasă, din mumă câmpenească, dintr-o viță veche, și rodul cu mireasmă bună al măslinului bălai, care-și întinde viața frunzelor tot anul, și împletite flori, vlăstare ale gliei roditoare. (p.109-110)
cum am mai spus, e multă religie în piesă, deși este una istorică, de fapt documentar-patriotică (încă un plus pentru eschil).

piesa are de toate: vise premonitorii, fast vs. umilință, slavă vs. nenorocire, știre documentară vs. aolire, multe dualisme izvorâte - de ce nu, se întreabă traducătorul alexandru miran în prefață - din religia dualistă iraniană, zoroastrismul.


cei șapte contra thebei
spre deosebire de celelalte piese, aceasta nu are aproape deloc acțiune, deși mersul soldaților de pe meterezele cetății sau zgomotul bătăliei însoțesc cântările corului pe o bună parte din spinarea piesei.
cetatea theba, condusă de fiul blestematului oedip, eteocles, este atacată la cele șapte porți de către dușmanii argieni conduși de fratele lui, polyneikes. intriga este dată de văicărelile corului de femei, căruia regele le închide gura, ca să nu slăbească moralul războinicilor cetății: Când biruie, femeia nu-i decât neobrăzare, și nu te poți apropia de ea cu vorba. / Când o cuprinde teama, pacostea e și mai mare, pentru casă, pentru obște. / Bărbatul e răspunzător de cele ce se pun la cale în afara casei, aici femeia nu are nici un cuvânt. (p. 145)
un spion vestește despre cei șapte războinici contra thebei, cărora regele le pregătește câte un apărător theban. avem aici un duel al descrierilor aprigelor vitejii ale fiecăruia în parte, în opoziție. practic, așa creează eschil „lupta“, prin dialog.
theba scapă de atacatori, dar cei doi frați mor amândoi în luptă, ca efect al hybrisului părintelui incestuos și bunicului lor pederast. de asemenea, nici cei doi nu sunt chiar „inocenți“ - de pildă, eteocles parcă chiar își dorește să-și ucidă fratele (are o mâncărime a fratricidului), în ciuda rugăminților corului femeilor thebane.
piesa se termină cu petrecania celor doi frați, împreună cu cele două surori, ismena și antigona (se spune că fragmentul e adăugită)
se spune că dintr-o cetate cucerită zeii pleacă. (p. 146)
e în câștig acel ce moare mai devreme decât mai târziu. (p. 165)



prometeu înlănțuit - cel mai mișto personaj al lui eschil

prometeu este, fără îndoială, personajul care mi-a plăcut cel mai mult dintre personajele celor patru piese ale volumului. nu pentru că este personaj civilizator al oamenilor - care nu doar că le-a adus focul, dar le-a dat scrierea, ingineria, meșteșugurile, calendarul, domesticirea animalelor - cu alte cuvinte, oameni i-a făcut.

dar prometeu e dat dracului. face ce vrea, are limba lungă, ce-i în gușă și-n căpușă, și-i pedepsit de noul șef al zeilor, zeus, care se dovedește cam tiranic și-l osândește să stea legat în lanțuri și un vultur să-i mănânce ficații: De-aceea vei fi pedepsit să stai de veghe pe stânca dușmănoasă, în picioare, veșnic fără somn, și fără să-ți îndoi genunchii. / Vei înălța potop de plângeri și zadarnici suspine. (p. 192) .

iar prometeu acceptă, acceptând firea de rahat a ingratului de zeus: acesta, după ce bine mersi a primit ajutorul lui zeus pentru a-l detrona pe tat-su, cronos, s-a ofticat brusc pe mila lui prometeu față de oameni. care oameni:
la început vedeau fără să vadă și ascultau fără să audă, aidoma cu plăsmuirile stârnite în vise, se petreceau de-a lungul vieții fără sens și în amestec. (p. 211)

se plânge el, dar își acceptă soarta. știe că va fi eliberat, mai târziu, de hercule. și că are un secret, care e atuul lui în fața lui zeus.

și fiicele lui okeanos, zânele apelor, se tot învârt cu corul lor, și-i cântă soarta, în fâlfâit de valuri.

Să cadă asupră-mi mănunchiul de foc împletit, tresară eterul în zgomot de trăsnete, sub vifor de vânturi sălbatice; suflările lor, zguduind pământul, să-l smulgă din rădăcini și străfunduri; talazul mării, cu vuiet năprasnic și aspru, umflat pân' la cer, să șteargă cărările stelelor, nemernicu-mi trup să-l azvârle adânc în bezna din Tartaros, în vârtejirile unei neîndurate ursite!
Dar nu voi putea fi atins niciodată de moarte. (p. 238)

“For them the height of evil waits implacable to pay them back in suffering for pride and godlessness.”

Sublime. Nearly 2500 years ago, Aeschylus was examining questions that still haunt us: the cost of war; the duty to shelter refugees even at the cost of peace; savagery vs. justice; and the nature of the universe - who determines Fate? Can even the gods escape it?

My favorite in this volume and of all the plays is “Prometheus Bound”, followed closely by “Agamemnon” from the first volume. All are worth reading, though, and watching, if we should be so lucky as to ever have the opportunity to see a performance.

“Nothing is sweeter than life lived, as long as this may be, always to hope and feast, keep the heart while it throbs alive, lit up with happiness.”

Aeschylus in the editorial hands of Grene and Lattimore is stunning. The language is some of the most gripping I have read. In its juxtaposition of the divine and earthly, both in terms of individuals and themes, Aeschylus brings the glory of Greek Mythology to full fruition. This attention to balance, between characters -- when they argue (and their rhetoric is always beautifully eloquent, with the ultimate aim being Modesty) -- and in plot -- brother against brother, war in general, brings about a wonderful sense of calm amid all the strife that is found within the plays' themes. To me, that is spiritual in itself.

Not as good as other plays by sophocles and euripedies

We don't read Aeschylus today for dramatic depth or nuance. In Prometheus Bound, for instance, there is nothing like subtlety or character growth. Instead, like most of classical drama, the works are exercises in mythology and pedagogical theme. Even so, digging a bit into these remains far more enlightening than any Wikipedia article or contemporary blogger is likely to offer.

Prometheus, for instance, is portrayed as the noble victim (a role Milton will later grant Lucifer) against a cruel tyrant whose justice is absolute and arbitrary. Zeus's loyal subjects are devoted through fear alone; their morality is purely transactional. The idea that one could hold principles above one's own life is--in Aeschylus's time (and ours)--a quaint and impotent virtue of a past era. Thus the Titans have fallen or gone into hiding with only Prometheus publicly displayed as immortal pariah, not spared even the mercy of death for his suffering. Along the way, near kin, sympathetic family, and fellow cursed victims visit him.

Prometheus has much to say, of course, about his devotion to mankind, and we can also see him as proud, defiant, and devoted to a justice which may return generations later after still more have cruelly suffered. His arguments are straightforward and oft-repeated; the strategies offered by his visitors are also simple and poorly-reasoned, but we aren't looking for nuance. In the classical theater, the message feels hammered, the tragedy wrought in extremes.

Even so, reading it today still feels oddly apropos as morality and principle seem harder to come by, as transactional values seem more prevalent. Prometheus gave mankind fire, but with it the entirety of art and craft, of learning and culture. What must be done with it?

2.5 - though more so due to a modern complaint than a criticism of dear Mr. Aeschylus.

Four Plays! I did not read the Penguin Classics translation here, which I'm sure is very accomplished and better than the musty translations I had for The Persians, Seven Against Thebes, and Suppliants. This is my complaint-not-critique. The translator took it upon himself to render the entirety of The Persians and all the lines of the Chorii elsewhere into rhyming couplets. Please don't do this when translating from Greek! It's grim. My version of Prometheus Unbound was from a different translation - to its benefit.

They're an interesting set of four, though I think more so from a scholarly perspective than by entertainment. The Oresteia is undefeated as Aeschylus' best, for me. Go to that first. But Prometheus Bound and The Suppliants are the highlights here.

So the language is deliciously rugged and Aeschylean and it would be a shame if it weren't because there's not an awful lot of action here. A consequence of its time I suppose, but if you're looking for action then again, Oresteia.

I read this more for Prometheus Bound than anything else. I find the mythological archetype of the trickster interesting. Prometheus has obvious parallels with the Sumerian/Accadian deity Enki/Ea. There can hardly be any doubt that the tradition is a shared one between the Middle East and the Mediterranean. On top of that, the figure of Shemhazai (aka Samyaza) of the Enochic tradition is also somewhat analogous. Prometheus is said to have given man certain kinds of forbidden knowledge, e.g. the knowledge of fire and various arts and sciences, including medicine and magic. While Azazel was also credited with bringing to humanity forbidden knowledge, his predilection was apparently more geared towards war than towards civilization building. Shemhazai seemed to be more allied with knowledge that was meant to promote civilization. Another interesting parallel between Shemhazai and Prometheus is that both were made to do penance in their repsective traditions. In Prometheus' case, he was bound to some remote mountain where his liver was devoured by crows after it continuously regenerated. Shemhazai was said to have been suspended between heaven and earth. Apparently, in Enochic tradition, some constellation may have been equated with Shemhazai originally. Draco is an obvious candidate, given the following: It also is likely that the serpent in the garden is a related motif. It was a component of Sumerian myth that Enki was often symbolized by a serpent. That serpents and dragons were often conflated in Middle Eastern and Levantine mythology is ubiquitously evident. For some reason both were often associated with wisdom and knowledge. Azazel was said to have been cast into the rocky wilderness of Dudael. There may be some parallel there.

It's interesting that Aeschylus could put in the mouth of Prometheus a prophecy of Zeus' removal as head of the pantheon. It is clear that the average Greek didn't see Zeus as being omnipotent. It was understood that he became the head divinity after the removal of Chronos. It isn't made clear what tradition is behind this Promethean prophecy. Prometheus adamantly refuses to give details when Io inquires. However, there's an allusion to Typhon that seems to imply that Zeus will be overcome by Typhon eventually:

"I pity Typhon, that earth-born destroying giant,
The hundred-headed, native of the Cilician caves;
I saw him, all his fiery strength subdued by force.
Against the united gods he stood, his fearful jaws
Hissing forth terror; from his eyes a ghastly glare
Flashed, threatening to annihilate the throne of Zeus.
But Zeus's sleepless weapon came on him....
... and struck
His very heart, and burnt his strength to sulphurous ash.
...and thence one day
Rivers of flame shall burst forth, and with savage jaws
Devour the bright smooth fields of fertile Sicily;
Such rage shall Typhon, though charred with the bolt of Zeus,
Send boiling out in jets of fierce, fire-breathing spume
Unquenchable..."

The apocalyptic element of this prophecy seems to mirror the Norse legend of Ragnarok and Thor's final battle with the Midgard serpent. The parallels are certainly there.

The other three works included here are semi-historical dramas that are rather low on mythology, but contain some historical characters and allusions to historical events. Not quite as interesting for me, but worth reading nonetheless. There's not much there that I feel compelled to comment on.

The playwrights became excellent sources of myth when other primary sources were lost. Aeschylus is thus a primary source for the myth of Prometheus. If one is interested in Greek mythology, this is a great source.

it feels kinda silly to read a collection of plays by one of the greats in western canon, the father of greek tragedy, famous for 2500 years now, and be like “pretty good. 4/5 stars.”

but i read this collection immediately after having finished the oresteia, and these four suffered a bit in direct comparison to those three plays! THAT trilogy was aeschylus’ masterpiece. these were on the next rung down. here, i loved and had a pretty strong emotional connection with “the persians” and thought there were some great lines from the defiant protagonist of “prometheus unbound,” but the other two plays didn’t make much of an impact on me.

i feel weirdly sad to have finished this collection! no more new aeschylus to read ever again now that i’ve finished these seven. although, maybe someday we’ll discover more and i’ll still be around for it. it could happen! and it was enjoyable and rewarding to read what has remained, what lasted, of what he wrote so long ago.

It seems humans have been concerned with the same whys and hows for thousands of years, and it brings an odd sense of comfort whenever I read ancient work such as these four plays attributed to Aeschylus, and discover the same inquiries into human nature that still haunt us today, before the realization that this will go on until we cease to exist dawns. In the first of these four plays, Prometheus Bound, Prometheus who was an ally to Zeus as he overthrew Kronus and the Titans has turned against him and punishes him for helping humans, who Zeus was bent on destroying, with the gift of fire, taught them the crafts they needed, and gave them blind hope. And so for this he is chained to a rock, reduced and shamed, and exposed to the elements where he laments his condition. In this play, the dynamics of power and the brute force of tyranny are explored to its climatic end. In the second play, The Suppliants, the Danaids who are a chorus of fifty girls, flee Egypt to Argos to escape forced marriage and ask refuge of the king Pelasgus. The third and forth plays, Seven Against Thebes and The Persians, are primarily war plays where the different characters, Eteocles and Xerxes meet their differing bitter fates, due to their pride and their need to prove themselves. What seems to tie these plays together is inescapable, inevitable fate. Those under power, mostly of the gods, are helpless to the fate that's been assigned to them and eventually all they can do is endure it. An interesting point I gathered while reading these plays is the effort taken to understand the other, the foreigner, the stranger (and where oppressing the stranger is seen as grievous a sin as forgetting the gods), whether they're Egyptian or Persian or from Thebes, and despite the cultural and physical differences. Sure, there's still nationalistic undertones as is the case with a play like The Persians, the Persians having been foes the Greeks fought against, Aeschylus himself having been involved in the war against them, but still an amazing inquiry into what being human is regardless of the origin of the human.

I absolutely loved Seven Against Thebes. There is so much going on - curses, justice, war, brother against brother, honor, fear, death.

Prometheus Bound is the story of Prometheus blessing mankind with fire and hope. He pays a dear price for doing so.

The Suppliants asks the question of what will win in the end - Ares (force) or the Aeropagus (words, law, justice).

The Persians was an interesting play knowing that Aeschylus took part in the Persian Wars. This imagining of what took place at the Persian court upon the epic loss in the war must have made for some self-righteous feel good for the Greek audience.

Not as good as the Oresteia, but still good
Ranking:
Prometheus Bound
Supplicant Maidens
Persians
Seven Against Thebes (it just doesn’t work well unperformed and modern, sorry)