Tor Kelsey, inconspicuous British race track security officer, is assigned to ride the Great Canadian Mystery Race Train from Toronto to Vancouver. His task: to foil any attempt that nefarious race horse owner Junius Filmer might make to sabotage the trip. Kelsey passes himself off as Tommy, a member of the train's wait staff, and secretly observes Filmer interact with the other owners on the train.

Another suspenseful tale by Dick Francis full of memorable characters, beautifully described locales, dastardly deeds, physical violence, and a clever protagonist.

A cracking good yarn, as always. This one takes place in Canada, which is a big change, & is set on one of the grand rail journeys across that country. Tor Kelsey is undercover on a special cross-country Racing Train to stop the very nasty Julius Apollo Filmer from doing to Canadian racing what he has done on the British side of the pond. I loved the journey.

Îl urmăream pe Derry Welfram cu prudenţă de la o distanţă de 50 de paşi, când se împiedică, se prăbuşi cu faţa în jos pe asfaltul umed şi rămase nemişcat. M-am oprit privind cum cei din apropierea lui întindeau mâinile să-l ajute, iar pe feţe lor am zărit îndoială şi îngrijorare, unii rămânând chiar cu gura căscată, şocaţi, în consecinţă, cuvântul care-mi veni în minte fu unul violent, format din patru litere, greu de exprimat cu voce tare.

Derry Welfram zăcea cu faţa la pământ, nemişcat, în timp ce toţi cei 14 concurenţi la cursa 3 din 30 de pe York treceau pe lângă el, jocheii uzi de transpiraţie privind în jos şi în urma lor cu o curiozitate mută, cu gândurile la ceea ce îi aştepta, şi cu trupurile tremurânde în aerul rece de început de octombrie. Omul o fi fost beat. Nu era ceva rar să vezi oameni beţi căzuţi pe jos, după-amiezile, la curse. Era o după-amiază mizerabilă, urâtă. Norocul celui beat, întins pe caldarâm.

M-am retras discret câţiva paşi şi am continuat să supraveghez scena. Câţiva dintre cei din grupul ce se formase în preajma lui Welfram începură să se îndepărteze privind după caii care alergau, retrăgându-se pentru a urmări cursa.

Unii îşi schimbau greutatea corpului de pe un picior pe altul, prinşi între dorinţa de a o lua din loc şi sentimentul de ruşine pentru un asemenea gând, în timp ce un tip, cu mintea mai practică, porni după ajutor.

M-am îndreptat spre uşa deschisă a barului din padoc, de unde mai mulţi clienţi urmăriseră scena. Înăuntru, locul era plin ochi de oameni însetaţi care urmăreau cursa pe un circuit închis de televiziune ― cu alte cuvinte, la mâna a doua.

― Ce s-a întâmplat cu el? mi se adresă unul dintre cei aflaţi în uşă.

― N-am nici cea mai mică idee, am răspuns ridicând din umeri. Cred că este beat.

Am rămas acolo tăcut, parte din peisaj, neîncercând să intru în bar, ci adăpostindu-mă sub streaşină şi ferindu-mă ca picăturile de ploaie să nu-mi cadă chiar pe gât.

Tipul care plecase după ajutor se întorcea alergând, urmat de un bărbat greoi, îmbrăcat în uniforma Ambulanţei St. John’s.

Cei de lângă el îl întorseseră deja pe jumătate pe Welfram şi-i slăbiseră cravata, dar părură bucuroşi să se retragă la apariţia unui reprezentant oficial. Cel de la St. John’s îl întoarse acum complet pe spate şi vorbi hotărât în walkie-talkie. Apoi se aplecă asupra lui Welfram şi încercă o respiraţie gură-la-gură.

Nu-mi puteam imagina nici o împrejurare care să mă determine să-mi pun gura pe cea a lui Welfram. Poate că lucrul ăsta era mult mai uşor între doi oameni complet străini. N-aş fi făcut-o nici măcar pentru a-i salva viaţa, îmi zisei, deşi l-aş fi preferat viu.

Sosi în goană un alt bărbat, un tip subţirel, îmbrăcat în haină de ploaie, pe care-l cunoşteam din vedere că fiind doctorul hipodromului. Îl bătu pe cel de la ambulanţă pe umăr, spunându-i să se oprească, după care îi palpă lui Welfram gâtul, apoi îi băgă stetoscopul sub cămaşă, lipindu-i-l de piept.

Reading an old favorite for some escapism! I love Dick Francis and Tony Hillerman for a good mystery.