...
Show More
Un roman despre o insulă pustie și o mînă de copii naufragiați. Cu siguranță o rescriere a lui Robinson Crusoe (1719) și a altor romane cu insule și eroi eșuați într-un ținut mai degrabă paradisiac (Insula de corali, Comoara din insulă, Insula misterioasă etc.).
Dar scopul lui William Golding a fost îndeosebi unul polemic. Romanul lui va dezminți sau / și va ilustra (pe o cale ocolită) postulatul lui Jean-Jacques Rousseau: „Omul este bun de la natură, dar societatea îl pervertește”. Observație: cînd ajung pe insulă, mulți dintre copiii lui Golding par deja pervertiți.
În Viața, staniile & uimitoarele aventuri ale lui Robinson Crusoe, marinar din York (1719), găsim un personaj foarte norocos (iresponsabil de norocos!), căruia totul îi iese din plin. Caprele se domesticesc singure și intră de bunăvoie în țarc, grîiul, orzul, cerealele cresc spontan din pămîntul fertil: „Mare mi-a fost mirarea cînd am văzut vreo 10 sau 12 spice de orz”. Cînd eroul e plictisit, un papagal inteligent îi ține de urît. Natura sare, așadar, în sprijinul nesăbuitului. Pentru ca fericirea să-i fie deplină era nevoie de Vineri. Și iată că bunul Vineri aleargă spre Salvatorul lui. Și i se supune.
Împăratul muștelor narează povestea pe dos. Copiii intră rapid în conflict, se fac două tabere, „cei buni” (din ce în ce mai puțini, rămîn la sfîrșit Ralph și Piggy, apoi numai Ralph) și „cei răi” (tot mai numeroși, în frunte cu Jack Merridew). Frica trezește în copii cruzimea. Încep să creadă că insula e bîntuită de o fiară malefică. Vor s-o găsească și s-o vîneze. Firește că n-o vor ucide, fiara e doar o fantasmă a minții lor delirante. Îl vor ucide, în schimb, pe Simon, un băiat epileptic, obsedat de prezența Ei. În realitate, Fiara e fiecare dintre ei și toți la un loc. Asta mi-a amintit de parabola despre Simorg, Regele păsărilor, rescrisă de Borges.
La sfîrșitul lecturii (menționez că puștanii sînt recuperați de pe insulă), mă întreb încă o dată: Omul este bun de la natură și numai societatea îl corupe? Sau: omul e rău / crud de la natură, iar societatea îl ajută (prin educație, religie, coerciție, dresaj, azil psihiatric etc.) să devină iubitor și milos? Nu îndrăznesc să propun un răspuns isteț. S-au făcut experimente (mă gîndesc la cel inițiat de Christina Maslach și Philip Zimbardo, în 1971, la Stanford University), s-au formulat ipoteze: psihologii mai au de lucru. Și totuși: am trăit cîndva o împrejurare, în care am văzut că pînă și cel mai puțin violent dintre muritori poate deveni (fără să vrea?) crud, nemilos, viclean. Răul poate fascina. Trezește plăceri...
P. S. Deși în cei 68 de ani care au trecut de la publicarea cărții, exegeții au identificat toate aluziile (și multe altele care n-au trecut niciodată prin mintea autorului), voi aminti că numele ebraic Belzebuth / Beelzebub / Baal-Zebub (zeul impostor din Ekron) se traduce prin „Împăratul muștelor”.
Dar scopul lui William Golding a fost îndeosebi unul polemic. Romanul lui va dezminți sau / și va ilustra (pe o cale ocolită) postulatul lui Jean-Jacques Rousseau: „Omul este bun de la natură, dar societatea îl pervertește”. Observație: cînd ajung pe insulă, mulți dintre copiii lui Golding par deja pervertiți.
În Viața, staniile & uimitoarele aventuri ale lui Robinson Crusoe, marinar din York (1719), găsim un personaj foarte norocos (iresponsabil de norocos!), căruia totul îi iese din plin. Caprele se domesticesc singure și intră de bunăvoie în țarc, grîiul, orzul, cerealele cresc spontan din pămîntul fertil: „Mare mi-a fost mirarea cînd am văzut vreo 10 sau 12 spice de orz”. Cînd eroul e plictisit, un papagal inteligent îi ține de urît. Natura sare, așadar, în sprijinul nesăbuitului. Pentru ca fericirea să-i fie deplină era nevoie de Vineri. Și iată că bunul Vineri aleargă spre Salvatorul lui. Și i se supune.
Împăratul muștelor narează povestea pe dos. Copiii intră rapid în conflict, se fac două tabere, „cei buni” (din ce în ce mai puțini, rămîn la sfîrșit Ralph și Piggy, apoi numai Ralph) și „cei răi” (tot mai numeroși, în frunte cu Jack Merridew). Frica trezește în copii cruzimea. Încep să creadă că insula e bîntuită de o fiară malefică. Vor s-o găsească și s-o vîneze. Firește că n-o vor ucide, fiara e doar o fantasmă a minții lor delirante. Îl vor ucide, în schimb, pe Simon, un băiat epileptic, obsedat de prezența Ei. În realitate, Fiara e fiecare dintre ei și toți la un loc. Asta mi-a amintit de parabola despre Simorg, Regele păsărilor, rescrisă de Borges.
La sfîrșitul lecturii (menționez că puștanii sînt recuperați de pe insulă), mă întreb încă o dată: Omul este bun de la natură și numai societatea îl corupe? Sau: omul e rău / crud de la natură, iar societatea îl ajută (prin educație, religie, coerciție, dresaj, azil psihiatric etc.) să devină iubitor și milos? Nu îndrăznesc să propun un răspuns isteț. S-au făcut experimente (mă gîndesc la cel inițiat de Christina Maslach și Philip Zimbardo, în 1971, la Stanford University), s-au formulat ipoteze: psihologii mai au de lucru. Și totuși: am trăit cîndva o împrejurare, în care am văzut că pînă și cel mai puțin violent dintre muritori poate deveni (fără să vrea?) crud, nemilos, viclean. Răul poate fascina. Trezește plăceri...
P. S. Deși în cei 68 de ani care au trecut de la publicarea cărții, exegeții au identificat toate aluziile (și multe altele care n-au trecut niciodată prin mintea autorului), voi aminti că numele ebraic Belzebuth / Beelzebub / Baal-Zebub (zeul impostor din Ekron) se traduce prin „Împăratul muștelor”.