...
Show More
Mi-a plăcut mult
O istorie alternativă a omenirii, care pornește de la premisa că ciuma neagră ar fi distrus 99% din populația Europei. Arabii și chinezii devin noile „motoare” ale dezvoltării civilizației umane, descoperind Lumea Nouă, stabilind imperii coloniale ș.a.m.d. Zece povestiri, urmărind, fiecare, o altă perioadă istorică, din vremea lui Timur Lenk, până în secolul XXI. Personajele principale se reîntâlnesc periodic în bardo, reîntrupându-se ulterior într-o altă epocă.
Kim Stanley Robinson știe să scrie despre subiecte care, în mod normal, e greu să fie tratate fără să (mă) plictisească. Și, dacă nu reușești să intri în povestea lui, chiar riști să te plictisească (cum am pățit eu la trilogia Marte). Dar, dacă ajungi să apreciezi ideea, ambiția proiectului, și să rezonezi cu povestea, atunci vei gusta faptul că ai citit ceva diferit.
Cartea de față m-a prins de la început (și mă face să mă-ntreb dacă, nu cumva, la trilogia Marte o fi fost de bai traducerea). Mi-a plăcut modul cum a imaginat Robinson că ar fi evoluat lucrurile în acel scenariu, șansa pe care ar fi primit-o amerindienii de a reprezenta ceva pe harta lumii odată intrați în contact cu restul civilizațiilor, influența indienilor prinși între cele două mari puteri (arabii și chinezii), felul cum anumite lucruri ar fi rămas neschimbate (căderea imperiilor coloniale, războiul mondial - chiar dacă desfășurate pe alte coordonate geografice, politice, economice, ideologice etc.), felul cum religiile ar fi ajuns, în cele din urmă, să lase loc (și) secularismului, iar diferitele categorii sociale și-ar fi câștige drepturile pe care le-au dobândit și pe cursul acesta temporal.
Robinson spune o poveste (de fapt, zece povești) în care arată că anumite puncte de inflexiune s-ar păstra, indiferent care civilizații ar fi ajuns să dicteze evoluția omenirii. Chiar dacă locul (și, uneori, timpul) diferă, omenirea, ca ansamblu, urmează niște direcții generale. Tușele particulare au frumusețea lor, logica lor, iar analiza modului în care fundamentalismul religios islamic și egalitarismul chinez ar fi putut să se influențeze reciproc pentru a ajunge la progres socio-politic mi-a plăcut.
O istorie alternativă a omenirii, care pornește de la premisa că ciuma neagră ar fi distrus 99% din populația Europei. Arabii și chinezii devin noile „motoare” ale dezvoltării civilizației umane, descoperind Lumea Nouă, stabilind imperii coloniale ș.a.m.d. Zece povestiri, urmărind, fiecare, o altă perioadă istorică, din vremea lui Timur Lenk, până în secolul XXI. Personajele principale se reîntâlnesc periodic în bardo, reîntrupându-se ulterior într-o altă epocă.
Kim Stanley Robinson știe să scrie despre subiecte care, în mod normal, e greu să fie tratate fără să (mă) plictisească. Și, dacă nu reușești să intri în povestea lui, chiar riști să te plictisească (cum am pățit eu la trilogia Marte). Dar, dacă ajungi să apreciezi ideea, ambiția proiectului, și să rezonezi cu povestea, atunci vei gusta faptul că ai citit ceva diferit.
Cartea de față m-a prins de la început (și mă face să mă-ntreb dacă, nu cumva, la trilogia Marte o fi fost de bai traducerea). Mi-a plăcut modul cum a imaginat Robinson că ar fi evoluat lucrurile în acel scenariu, șansa pe care ar fi primit-o amerindienii de a reprezenta ceva pe harta lumii odată intrați în contact cu restul civilizațiilor, influența indienilor prinși între cele două mari puteri (arabii și chinezii), felul cum anumite lucruri ar fi rămas neschimbate (căderea imperiilor coloniale, războiul mondial - chiar dacă desfășurate pe alte coordonate geografice, politice, economice, ideologice etc.), felul cum religiile ar fi ajuns, în cele din urmă, să lase loc (și) secularismului, iar diferitele categorii sociale și-ar fi câștige drepturile pe care le-au dobândit și pe cursul acesta temporal.
Robinson spune o poveste (de fapt, zece povești) în care arată că anumite puncte de inflexiune s-ar păstra, indiferent care civilizații ar fi ajuns să dicteze evoluția omenirii. Chiar dacă locul (și, uneori, timpul) diferă, omenirea, ca ansamblu, urmează niște direcții generale. Tușele particulare au frumusețea lor, logica lor, iar analiza modului în care fundamentalismul religios islamic și egalitarismul chinez ar fi putut să se influențeze reciproc pentru a ajunge la progres socio-politic mi-a plăcut.