'In Cold Blood' is my only previous experience with the writing of Truman Capote. I thought that book was superb, so I had high expectations for this first novel of his, published when he was only 23 years old. Initially, I was loving the descriptive prose, but after a while it started feeling overwritten, forced. And this story of young Joel Knox desperately seeking love and acceptance, and the disparity between his expectations of the reunion with his father and the reality of it, and the woe upon woe upon woe, were sad and dark for me. Many of the supporting characters, and the house where Joel is sent to live, are downright creepy. Such is the nature of Southern Goth, I guess - though I'm no expert. There's no question Truman Capote could write, and I plan to read 'The Grass Harp' and 'Breakfast At Tiffany's,' but goodness gracious, this was a strange read.

Mi-am cumpărat acest roman pur și simplu din întâmplare, după o serie lungă de întrebări vânzătoarelor de la Cărturești? „Aveți X? Dar Y? Nici Z?”. „Dar carte aia, aia, de Truman Capote, cu glasurile și încăperile, o aveți?”. Norocul meu, mai aveau una singură. Mi-am cumpărat-o și mi-am spus că o s-o citesc eu cândva. Ei, bine, m-am apucat aseară de ea, pe la ora unsprezece și un sfert, și am citit mai bine de un sfert. Astăzi, până pe la ora optsprezece, am citit întreaga carte. Doamne, cât de mult mi-a plăcut, cât de mult mi-a plăcut! Neașteptat de mult. Am să vă spun și de ce, precum și motivul pentru care am recompensat-o cu patru steluțe și nu cinci - câte, poate, ar fi trebuit.

După moartea mamei, Joel Knox, eroul acestui roman, se duce să locuiască împreună cu tatăl lui, pe care nu l-a văzut niciodată, la un conac din vecinătatea orăşelului Noon City din Alabama. La capătul unei călătorii pline de peripeţii, băiatul de treisprezece ani descoperă că Skully’s Landing e un conac pe jumătate năruit, aşezat în mijlocul unei grădini năpădite de bălării şi izolat de restul lumii printr-o pădure deasă pe unde mişună jivine şi năluci înfricoşătoare. Locuitorii misterioşi, reali sau fantastici, care în ciuda insistenţelor lui Joel se feresc să vorbească despre tatăl său şi să-i spună unde se află, par să se zbată necontenit sub povara propriilor destine frînte, pierzîndu-şi încet minţile din pricina însingurării.
Scris la numai douăzeci şi trei de ani, Alte glasuri, alte încăperi este un roman hipnotic, o capodoperă stilistică ce evocă admirabil peisajele cu accente gotice din inima Sudului şi surprinde momentul primei revelaţii a unui băiat înzestrat cu o sensibilitate exacerbată asupra lumii pline de secrete a adulţilor.

Nu m-a atras acțiunea romanului, cred că ăsta ar fi motivul unei stele în minus. Nu m-a atras acțiunea pentru că, nu știu, nu prea am simțit-o acolo, nu m-a intrigat, nu m-a incitat și antrenat în poveste. Să zicem, scenariul s-ar constitui în arhicunoscuta idee a călătoriei inițiatice a eroului, a căutării sinelui, a înțelegerii propriei sale conștiințe. În maniera sfârșitului, cu o sublimă și subtilă idee, ne dăm seama de orientarea sexuală aleasă de către tânărul nostru erou. Și, în această ordine de idei, atât. Interesant și nu prea. Dar în schimb, Doamne, personajele lui Truman Capote sunt pur și simplu geniale, părerea mea este că au o pregnanță fastuoasă. Poate, din acest motiv, am să vorbesc mai mult despre ele, decât despre carte în sine. La o adică, romanul urmărește povestea lui Joel, o poveste destul de ciudată, drept să vă spun, o poveste care urmărește un fir epic destul de încâlcit, cu personaje ciudate, cu adevăruri ciudate și întâmplări care depășesc granița raționalului, cu ascunzișuri misterioase, care pândesc la colțurile paginilor. Cu personaje care, parcă, pur și simplu așteaptă să sară din paginile cărții și să-ți fie prieteni dragi. Sau, dimpotrivă, cele mai urâte coșmaruri. Pentru că Truman Capote nu se folosește de personaje pentru a-și transmite ideile, trăirile, convingerile și întâmplările, ci personajele însăși ajung să se folosească de el.

„Lăsând restul la o parte, există oarece adevăr în afirmația asta; ceasornicele, într-adevăr, trebuie să-și capete jertfa cuvenită: ce altceva e moartea decât o ofrandă adusă timpului și eternității?

Dar Joel, oh, personajul acesta n-are cum să nu-ți rămână în minte. Cu gândurile sale taciturne, cu întrebările sale joviale, puerile, uneori amuzant, alteori uimindu-te cu maturitatea de care dă dovadă în alegeri și în gânduri. Joel, acest personaj în care autorul și-a sumat întreaga sensibilitate, rezultând un personaj aproape hipersensibil, care parcă, la o simplă atingere de vânt, are să se spulbere în întreg universul. Eroul nostru tinde spre desăvârșire, spre inițiere și recunoaștere, el, ca orice personaj bun, își pune întrebări, caută răspunsuri și, în căutarea sa, se afundă tot mai mult în confuzie. Deși ajuns într-un conac din Sud pentru a-și cunoaște tatăl, personajele celelalte, vărul, mătușa, mama vitregă, par să-l țină ascuns pe acest „tată”, himeră a umbrei, a visului spulberat. De altfel, nici motivele morții mamei nu ne sunt prezentate, decât dintr-o perspectivă (pe care tu, ca cititor, nu știi dacă s-o crezi sau nu) a copilului Joel. Irelevante, oricum, pentru că întreg romanul nu este scris în maniera în care să-ți ofere răspunsuri - poate nu acesta este scopul -, ci este scris pentru a spulbera anumite bariere și pentru a confirma anumite lucruri ale vremii respective: omul, produs al mediului în care trăiește, în care crește și se dezvoltă - personajul nostru, Joel - va afla răspunsurile întrebărilor care-l macină, atunci când ceilalți par să trăiască într-o ordine absolut firească a lucrurilor, deși în mintea sa un întreg război se macină? Vă las să aflați, pentru că, cu siguranță, veți fi surprinși de talentul lui Capote.

„Lucrul pe care ni-l dorim ce mai mult este să ne țină cineva în brațe... și să ne spună că totul (totul e o chestie ciudată, laptele sugarului și ochii tatei, buștenii care trosnesc dimineața în foc, țipătul bufniței și băiatul care te face să plângi după orele de la școală, părul lung al mamei, teama ce-ți dă târcoale și chipurile schimonosite de pe pereții dormitorului)... totul va fi bine.”

Un alt personaj care mi-a atras atenția a fost Randolph, vărul lu Joel, în care Truman a surprins ideea homosexualității, evident, într-o manieră subtilă și deloc vulgară. Artist, dezinvolt, sensibil, îș povestește iubirile trecute lui Joel, având încredere în el, o anume relație cu o domnișoară pe nume Dolores, pentru ca mai apoi să-i prezinte și trădarea ei pentru boxerul Pepe Alvarez. E interesantă concluzia la care ajunge Randolph: „personalitatea masculină, în pofida tuturor legendelor, poate fi apreciată cu sensibilitate doar de către bărbaţi. (...) E ciudat ce mult timp ne ia să ne descoperim propria fiinţă; mi-am dat seama de când te-am văzut prima oară, spuse ea şi adăugă: Și totuşi, nu cred că-i omul potrivit pentru tine; am cunoscut la viaţa mea prea mulţi Pepe de-ăştia: dacă vrei, n-ai decât să-l iubeşti, dar n-o să se-aleagă nimic din asta.
Creierul o fi ascultând de sfaturi, însă nu şi inima, iar dragostea, neavând o geografie a ei, este nemărginită: agaţă-i un lest şi scufund-o la mare adâncime, tot o să se ridice şi o să iasă la suprafaţă: şi, de ce nu?, orice iubire ce sălăşluieşte în firea unei persoane e firească şi frumoasă; doar ipocriţii l-ar socoti răspunzător pe un bărbat pentru obiectul iubirii sale, analfabeţii într-ale sentimentelor şi invidioşii justiţiari, care, în îngrijorarea lor zbuciumată, confundă atât de des săgeata ce indică drumul spre Rai cu cea care arată calea spre iad.
Iubirea asta a mea pentru Pepe era cu totul altfel, mult mai intensă decât orice simţisem pentru Dolores şi mult mai solitară”.
Personajele lui Capote sunt vii, trăiesc în paginile cărții, de aceea îți dau impresia de veridic, de suflu și de viață. Dacă le înțelegi, e imposibil să nu te atașezi de ele, să nu le oferi încrederea ta. În cele din urmă, vei avea acces la ideea personajului, a scriitorului. Pentru că, în ultimă instanță, despre asta este: înțelegerea psihicului uman, despre substraturile care ne învelesc meningele și ne permit observarea sufletului ce se plimbă printre întrebări. Dacă vom reuși să depășim această barieră, să oferim scriitorului atenția necesară, cu siguranță vom fi înțeles, așa cum trebuie, un anumit personaj. Dacă nu, nu ne rămâne decât să-l luăm drept superficial, nepăsător, nechibzuit.

„(...) ce altceva sunt cele mai multe vieți decât niște serii de episoade incomplete? Muncim în beznă, facem atât cât putem, dăm atât cât avem. Îndoiala e patima noastră și patima ne este îndatorirea. Dorința de a ști ce ne așteaptă la sfârșit este cea care ne face să credem în Dumnezeu sau în vrăjitorie, crede-mă, sau măcar în ceva, acolo.”

Are Capote și personaje feminine foarte frumos construite. O fetișcană amuzantă, băiețoasă, mereu pusă pe șotii și gata oricând să se ia la trântă cu ceilalți băieți. O servitoarea afro-americancă cu un limbaj și niște idei care-ți dau de gândit, de o maturitate înaintată. Dar nu am să vă spun mai multe, vă las să descoperiți voi înșivă ideile lui Capote și talentul său desăvârșit. Trebuie să recunosc, aceasta este prima carte scrisă de către acest autor pe care o citesc, însă demult vreau să pun mâna și pe Mic dejun la Tiffany, și cred că voi face acest lucru cât mai curând.

Cambia el año pero aquí sigo con mi nueva obsesión llamada Truman Capote. "Otras voces, otros ámbitos" es su primera novela y como se conoce tiene mucho de autobiográfico. Como mirar desde el abismo al interior de quien fuiste con trece años, el caos y el anhelo de ser amado y comprendido. Una galería de personajes marginales que no hacen lo que esperas ni esperan tu aprobación, y que me han conectado con "El corazón es un cazador solitario" de otra escritora sureña: Carson McCullers. El reconocimiento de que ser distinto es un don y una condena. Medio novela gótica, medio novela de aprendizaje supone un viaje misterioso y cautivador entre la realidad y el sueño. En algún momento me ha resultado confusa pero el misterio y la intriga que envuelven la historia te mantiene enganchada en su bruma onírica. La forma de escribir, tan poética a veces, llena de imágenes bellas y poderosas, es muy diferente a las obras posteriores de Capote. Intimista y enigmática. Sorprendente por los temas que toca (homosexualidad, racismo, enfermedad) y más teniendo en cuenta que se publicó en 1948 cuando Capote todavía no había cumplido los veinticuatro. Una joyita para leer y releer.

I finished reading Other Voices, Other Rooms by Truman Capote yesterday and I have to say I wasn’t impressed. I decided to read it because I finished To Kill a Mocking Bird by Harper Lee last week and then after a little bit of research I found out Capote and Lee were childhood friends, while To Kill a Mocking Bird’s Dill was inspired by Capote and Other Voices, Other Rooms’ Idabel was inspired by Lee.

I figured that I would like this book, taking into consideration that it was set in almost the same era and environment with To Kill a Mocking Bird -which I adored- and was written by a famous writer who actually was grew up and was close friends with Lee. I even checked goodreads to see what other readers had to say about it before I bought it and came across reviews that said it was very similar and equally good to Lee’s book. Well, it wasn’t.

The story had no climax at all, I never felt tempted to keep on reading more than I had planned at the first place, I didn’t actually like or empathise with any of the characters and some people/situations were way to weird/unnecessary. The whole book was fairly depressing and I don’t feel I really got anything out of it.

I didn’t hate it, but I expected more from it and I believe this could be, because I read it straight after a masterpiece that is really difficult to top no matter what.

Finally, I have to say that Capote’s writing style was way too ‘poetic’ back when he wrote his first novel and even though I can appreciate his great flow and beautiful similes, I prefer reading authors that write in what I like to call a ‘minimal’ style.

Before the drinking, the fame, the chaos, and the loss, Capote wrote this amazing novel about a boy's journey into manhood. This work ranks as one of the best with some amazing peripheral images. A strange classic not designed for the fandom crowd.

Parts 1 & 2: ****
Part 3: ***
Overall, 3.5 stars, rounded up. Review to follow ... eventually.

Me parece que la primer novela del escritor norteamericano Truman Capote "Otras voces, otros ámbitos", debe considerarse como un debut arriesgado y ostentoso. Se trata de una obra genial (y a la vez desconcertante) por su naturaleza polifacética, plena de recursos y de originalidad, además de presentar un misterio constante durante toda la historia. En suma, estamos frente a una obra monumental e intrigante que. pese a todo, no supera las 250 paginas.

El argumento es muy sencillo; trata sobre el aprendizaje de vida del jovencito Joel Knox, quien afronta la muerte de su madre y trata de adaptarse a las circunstancias de su nuevo hogar. La historia se ambienta a mediados del siglo XX, en una zona marginal de Louisiana U.S.A. Debido a esta trama podríamos vernos tentados a comparar la presente novela con los célebres relatos de Mark Twain; aunque por su estilo recargado e indirecto, tendríamos que referirnos a escritores más modernos como William Faulkner o Carson McCullers, quienes hicieron del llamado "sur profundo" de los Estados Unidos, todo un universo literario.

Esto significa que la lectura de "Otras voces, otros ámbitos" no será tan rápida. Si bien, la prosa del autor es clara y concisa, la plenitud de los recursos nos obliga a saborear el libro lentamente y con la mente despierta. En esta vorágine literaria desfilan frases ingeniosas con sintaxis figurada, sucesos que se abordan indirectamente (o que no se mencionan) y descripciones premeditadamente insuficientes cuyo sentido se revelará al final del párrafo, al final del capítulo, o quizás hasta el final del libro. Sin duda, ésta es una de esas novelas en las que el lector deberá retroceder en los capítulos con el fin de atar cabos. Aún los lectores más atentos, podrían requerir de una segunda lectura para poder asimilar todo el misterio que este libro nos ofrece.

El inicio de cada capítulo puede ser súbito y sorpresivo, casi cinematográfico. Además, el elemento surrealista se hace presente, pues en varias oportunidades el autor no delimita del todo las fronteras entre el sueño y la realidad. Los personajes son trazados con un espíritu caricaturesco (tal como lo hacía Dickens) destacando los detalles folclóricos y bizarros, tanto del físico como de la personalidad. Curiosamente, esos seres humanos marginales poseen motes extraños, mientras que los animales tienen nombres de personas. Tal parece que los personajes de "Otras voces, otros ámbitos" ostentan la excentricidad, la irreverencia e incluso algo de la homosexualidad de su autor, lo cual agrega una dosis de controversia a una obra ya de por sí, exorbitante.

Al final, todos estos elementos narrativos se desparraman como una gran cascada de aguas furiosas. En el impredecible capítulo final se revelan las claves de los episodios anteriores; detalles a los que probablemente no pusimos la debida atención y que terminan siendo de vital importancia para el desenlace.

Mi impresión es que el joven Truman Capote se empeñó demasiado en demostrar su originalidad e inventiva. En ese afán ostentoso terminó creando una novela recargada de símbolos y significados cuya "multidimensionalidad" (valga el término) podrá apreciarse por el conocedor, pero también podría pasar desapercibida por el lector ocasional. En ambos casos se podrá disfrutar de la lectura, porque el estilo netamente americano resulta asequible. Es verdad que se trata de un libro críptico pero todavía digerible. Capote es más bizarro que Mark Twain, pero menos trágico que Faulkner. Quizás esto es lo que hubiera escrito Hermann Hesse si hubiese nacido en el Mississippi.

2.5

Once again, Capotes writing is masterful. Unfortunately, the quality of writing wasn't enough to merit a high rating.

This story of a young man going home to meet his father among a group of eclectic characters had a lot of potential, but ultimately, the story went nowhere. I had the sense that Truman was leaning too hard on an artsy-fartsy style and the result was a book that failed to entertain me.

Nach dem Tod seiner Mutter reist der sensible und ein wenig feminine dreizehnjährige Joel von New Orleans ins Kaff Noon City, um dort bei seinem Vater zu leben, den er seit seinem ersten Lebensjahr nicht gesehen hat.
Der Familiensitz Skully´s Landing ist eine Mischung aus dem verzauberten Garten und dem Haus Usher. Das ehemals prächtige Anwesen verfällt in pittoresker Schönheit und auch seine Bewohner sind nur Schatten einer fernen Vergangenheit. Da ist Joels Stiefmutter Amy, nervös und theatralisch, eine Figur wie aus einem Dickensroman, und der Cousin Randolph, ein von der Welt zurückgezogener Homosexueller, der seine Tage vorzugsweise im Rausch und im Halbschatten verbringt. Joels Vater bleibt ein Fantom, auf der Landing nicht weniger fern als in New Orleans.
Nur dem schwarzen Dienstmädchen Zoo kann Joel sein Herz öffnen, das wie im Andersen-Märchen zum Eisklumpen erstarrt ist. Doch Zoo hat nicht vor, den Rest ihres Lebens auf diesem Anwesen zu verbringen.
Und dann ist da noch Idabel Thomkins (deren Vorbild Harper Lee ist), eine Göre, die gleich mit ihrem ersten Auftritt unter Beweis stellt, dass sei reif für die Besserungsanstalt ist - zumindest nach damaligen Standards. Sie trägt niemals Mädchenkleider, ist ein rechter Wildfang und hat an Weiblichkeit zu wenig, was Joel zu viel hat. Idabel könnte als Komplementärstück zu Joel passen, doch sie ist mit sich selbst und ihrer verhassten Schwester Florabel beschäftigt und wird ebenfalls Noon City verlassen. Und für eine Freundschaft Junge / Mädchen ist sie ohnehin nicht gemacht:
„Sohn", sagte sie und spuckte zwischen ihre Finger, "was du in der Hose hast, ist mir nicht neu und geht mich nichts an: verdammt, ich hab seit der ersten Klasse immer nur mit Jungs gespielt. Ich denke nie, dass ich ein Mädchen bin; das darfst du nie vergessen, sonst können wir keine Freunde sein."
So faszinierend Zoo, Idabel und Randolph auch sind, spielen sie doch untergeordnete Rollen im Roman, in dessen Zentrum alleine Joel und seine Einsamkeit stehen. Joel fühlt sich so ungeliebt und alleine, dass er nicht einmal beim Gebet die Worte über die Lippen bekommt "Gott, gib, dass ich geliebt werde" (während Zoos Wünsche sich sehr viel handfester präsentieren: "Hast du´n Mann, und der Mann ist fern, BETE zum Herrn, bete zum Herrn").
In späteren Jahren vergisst man oft, über welche Lebensklugheit und emotionale Tiefe Kinder bereits verfügen. Obwohl Joel in vielen Aspekten noch ein kleiner Junge ist, schildert Capote sein Innenleben enorm reich und intensiv: "Jetzt im Alter von dreizehn war Joeĺ einem Wissen vom Tod näher als in irgendeinem künftigen Lebensjahr".
ANDERE STIMMEN begleitet Joel auf seinem Weg vom Kind zum jungen Erwachsenen, den er ohne Vater gehen muss, vom versteinerten Jungen zum jungen Mann, der lernt, dass er seinen eigenen Weg gehen muss, wenn er nicht untergehen will. Denn es gibt kein Mindestalter, um von den Geistern der Vergangenheit verfolgt zu werden. Insofern ist ANDERE STIMMEN auch ein Southern Gothic Roman. Von diesem Spuk bezieht der Roman auch seinen Titel:
"Aber Little Sunshine blieb da (im verfallenen Hotel am Leichenteich): es war sein rechtmässiges Zuhause, sagte er, denn wenn er fort ging, wie er es einmal getan hatte, hallten durch seine Träume andere Stimmen, andere Räume, düster und verloren."
ANDERE STIMMEN kann mit etlichen äußerst skurrilen Szenen aufweisen, die lange im Gedächtnis bleiben. Ob es sich um die schon surrealistisch anmutenden Tischgespräche zwischen Amy, Randolph und Joel handelt, das aus einem absurden Theaterstück entliehen sein könnte, um die vorgenannte Gottesdienstszene oder um den Jahrmarktsbesuch, der in einem Unwetter seinen eigenartigsten Höhepunkt findet: Truman Capote präsentiert sich als großartiger Erzähler, dessen Erzählton in seinem Reichtum an Poesie, Genauigkeit und Bildhaftigkeit so immens ist, dass es dem Leser manchmal regelrecht den Atem verschlägt; und es ist schwer vorstellbar, dass es sich um den Roman eines Vierundzwanzigjährigen handelt, soviel Lebensweisheit findet sich darin. Manchmal kommt sie etwas altklug daher, aber das sehe ich dem jungen Erzähltalent ebenso nach wie seine gelegentlich zu üppig daherkommenden und manchmal auch manieriert wirkenden Metaphern und Formulierungen (z.B. "Er ging im Staub der Dornen durch das Dunkel").
ANDERE STIMMEN ist eine so poetische wie melancholische Forschungsreise durch das Land der Jugend, auf das die geisterhaften Schatten von Vergangenheit und Erinnerung fallen; Randolph formuliert es so:
"(D)ie wahren Geliebten dieser Welt sind in den Augen derer, die sie lieben, erblühender Flieder, Schiffslichter, Schulklingeln, eine Landschaft, erinnerte Gespräche, Freunde, ein Sonntag in der Kindheit, Stimmen aus der Vergangenheit, der Lieblingsanzug, der Herbst und alle Jahreszeiten, die Erinnerung, ja, denn sie ist das A und O des Lebens, die Erinnerung. Eine nostalgische Liste, aber schließlich, wo lässt sich ein nostalgischeres Thema finden?"
Ich habe Joel auf seiner Reise gerne begleitet, allerdings waren die letzten 40 Seiten des Romans, auf denen sich die Geschichte ihrem lyrisch-phantasmagorischen Höhepunkt nähert, ein Fiebertraum mit surrealen Jahrmarktsattraktionen, einem Unwetter und der Frage "sind die Toten ebenso einsam wie die Lebenden", auch eine Herausforderung an den Leser. Das endliche Erwachen aus dem Delirum ist überambitioniert erzählt und für den Leser nicht weniger anstrengend als für Joel. Das und der zu Zeiten erzählerische Schlingerkurs führen zu einem Punkt Abzug für einen ansonsten enorm starken und lesenswerten Roman.

Southern Gothic on steroids and/or mushrooms.

During a recent re-read of To Kill a Mockingbird I learned that Harper Lee and Truman Capote were childhood friends and that each of them had based a character in their novels on each other.

In To Kill a Mockingbird, Ms. Lee based Dill Harris on Mr. Capote and in Other Voices, Other Rooms Mr. Capote based Idabel Thompkins on Ms. Lee. They both describe these quirky characters so affectionately that the affection became contagious for me. Maybe it isn't surprising then that Dill and Idabel are my favorite characters in each of these novels.

I also appreciated many of the other eccentric characters in Other Voices, Other Rooms but I stopped short of loving them. Capote's writing is impressive for a 23 year old author, sure enough; it's poetic and powerful at times but, to me, most of the characters didn't get fleshed out enough and often felt more like caricatures than characters. (I didn't feel this way at all about the characters in Capote's second published novel, The Grass Harp. I was much more impressed by the "realness" and believability of the characters in that novel.)

I also think this novel suffers a bit from Truman Capote being a precocious 23 year old and trying a bit too hard to impress with bells and whistles in his language. For me, there are too many long convoluted sentences here, too many unbroken paragraphs, too much ornamentation and frill, too much could-be-a-dream-or-could-be-really-happening. If you like that sort of thing, definitely check this out. In that respect, it really is quite "artistic". I tend to prefer language that is more simple and straightforward. ...Unless it's Pynchon or James Joyce.

I liked the first two sections, but I couldn't tell you what happened it the final section. I read the last 30 pages twice and still didn't get it. Either he was having fever dreams or he came across some toadstools in the woods on the way to to the Cloud Hotel.

**Tangentially related to my Murder by Death project explained here. (The "tangential" part is mentioned below.)**

What in the hell did I just read? I guess this is a bildungsroman of sorts, but it's missing the bil and sroman, and you can see what we're left with. A very strange book. I heard that the character of Idabel was based on Truman Capote's real life childhood friend Harper Lee, and that Dill in To Kill a Mockingbird was based on Truman. It all sounded like fun, so I checked it out. Now that I'm done with it... Well, it bears repeating: What in the hell did I just read? Stand by while I consult the internet to see what's supposed to be so great about this, for it must've flown by me...

...Okay. I've once again made the mistake of reading a book for the story and quality of the prose and not paying attention to themes and literary art. There are themes of abandonment, and finding oneself, and loneliness, sacredness of love, and other stuff. Sacredness of love? How about perversion? No matter how I slice it, a 30-some-year-old man hooking up with a 13-year-old boy is pretty fucked up regardless of how much the boy is okay with it.


"Hey. It's what men do with boys, isn't it?"
(See Coreyography)

Poor kid.

Also, a 12 or 13-year-old tomboy girl getting instantly twitterpated with an older midget lesbian she just meets who has a thing for kids, and then running off with her to another state...


The lesboooooooo,
Something exciting and new.

You know, being gay you'd think I'd appreciate the homosexual theme in this more, but it didn't do anything for me. (It actually never does in this kind of book because it often comes across so heavy handed, though that wasn't the case in this one. There's no persecution in this story because it looks like almost everyone is gay, and it just is what it is). Joel (the main character) discovered he was gay; that's all fine and good, but the suggested pedophilia between Randolph (the 30 something) and Joel... And between Miss Wisteria (the midget) and Idabel... And Miss Wisteria feeling up Joel's thigh on the Ferris wheel... All of it is treated rather nonchalantly. Am I the only one disturbed by this? I checked out several reviews on goodreads and only one on the first page even alludes to the pedophilia, and it does so very gently.

This book is lauded with praise in some circles, and part of it is due to Capote being so ahead of his time with gay acceptance and not giving a rip what others thought about his sexuality. But it's not just that. It's pedo. Shit, we find out Randolph is behind luring Joel to the house from the start; Joel's dad didn't have a thing to do with it because he's a complete invalid who can't even communicate. Randolph even makes sure he and Joel are away the day Joel's former guardians come to visit. He manipulates everything throughout the entire novel so he can get a boy to play with and call it love. There's a difference between a gay man and a pedophile, though not everyone seems to understand that. The terms aren't synonymous and work independently of each other. Pedo's can be gay, straight, or bi; male, or female. Am I the only one who sees this theme? Am I making it up? I don't... What the... I... Who... How... Never mind.

Anyway. That's really a nitpick but not the whole reason why I give the book only two stars. I just didn't enjoy this all that much. It was too weird. I think it tries to do several different things and never quite makes it with any of them. Capote's style is poetic which already pushes it toward the con column; I just can't make myself appreciate that. The prose is flowery, and he does a good job with it, but a little bit of that goes a long way for me. It's something a lot of the critics love, though, so if you're into that you'd probably love this.

I had avoided Capote for years based on things I'd heard, and I've discovered my fears weren't groundless. Different strokes for different folks, and his style just isn't my cup of tea, so I don't think I'll be revisiting his books or stories.

BUT! I'll always love his portrayal of Lionel Twain in Murder by Death. And he lives past the bridge at 22 Twain. Two two Twain! (It takes so little to amuse me sometimes.)

n  n
"I will tell you, Mr. Wang, if you can tell me why a man who possesses one of the most brilliant minds of this century can't say his prepositions or articles! 'What is the,' Mr. Wang! 'What is the meaning of this?'"

"It! It is confusing! Say your goddamn pronouns!"

That movie is so stupid, but I can't help liking it. I'm afraid I like it better than this book, and that's sad, for the movie ain't much.

Also, I wonder if this book would've launched Capote as well as it did if this photo wasn't on the back:

n  n

This kind of pose was considered quite risqué in 1948 though it's commonplace today and would go without comment, but one did not stare sultrily into the camera lens with his hand resting on his crotch in the middle of the 20th century. There was quite a fracas about it which generated buzz which in turn became book sales. It was a stroke of marketing genius that paid off.

As for the rumor that Capote actually wrote To Kill a Mockingbird for Lee... Please. The writing styles are so different I don't see how one could confuse the two, and it's not easy for a writer to disguise his flow that dramatically. It'd be like trying to change your handwriting to someone else's.

So, if you're into literary stuff I can't seem to appreciate, you'll probably love this. Excellent descriptions? It's got it. If you want an odd story, then this is also for you. If you're wondering what Dill and Scout are like from a different author's perspective in an alternate universe, you'll certainly find out. I'm glad I read this, but I was disappointed because all the stuff I'm supposed to like about it was beyond me. Also, it just kind of muddled along and didn't really end up anywhere exciting.

I don't know. I give this an "eh" in spite of the "accepting what you are" theme which normally speaks to me. What a strange book.

"Si sentiva escluso, privo di identità, un ragazzo di pietra su un piedistallo di legno fradicio"


INCIPIT

Chi deve recarsi a Noon City non può che servirsi di un mezzo di fortuna, poiché non vi sono né treni né corriere che vadano in quella direzione; c'è solo un camion della Chuberry Turpentine Company che sei giorni la settimana preleva merci e posta a Paradise Chapel, la città più vicina; e qualche volta chi è diretto a Neon City può ottenere un passaggio dal conducente del camion, Sam Radclif. Ma con qualsiasi mezzo ci si vada, si tratta di un viaggio disagevole perché le strade, corrugate come assi da bucato, sono tali da sgangherare anche il veicolo più solido


Mi sono completamente immersa in questa storia: gotica nella misura in cui aleggiano atmosfere misteriose.

Mi sono completamente immersa in una scrittura che dipinge paesaggi ed anime sofferenti impegnate nello sforzo quotidiano di innalzare mura di difesa.
Esseri fragili nascosti in stanze segrete dove si può diventare protagonisti acclamati di una vita che nella realtà rinnega la nostra identità.

Mi sono completamente immersa in questa viaggio dall'infanzia a l'età adulta.

Il viaggio di un ragazzo che deve attraversare il guado, cercando di far attenzione a distinguere bene il passaggio, perchè quando si hanno dodici anni i limiti tra sogno e realtà si confondono facilmente.
L'istinto è quello di fuggire ma in fondo Joel è consapevole che:

" qualora su ne fosse andato - come aveva fatto una volta - altre voci, altre stanze, voci perdute e fievoli, sarebbero echeggiate nei suoi sogni