— Eşti un kallikanzaros! (în greacă spiriduş), proclamă ea, dintr-o dată.
M-am întors pe partea stângă şi am zâmbit prin întuneric.
— Mi-am lăsat copitele şi coarnele la Oficiu.
— Ai auzit povestea!
— Numele meu este Nomikos!
M-am întins după ea şi am găsit-o.
— De data asta ai de gând să distrugi lumea?
Am râs şi am tras-o lângă mine.
— O să mă mai gândesc. Dac-aşa se face Pământul praf...
— Tu ştii că acei copii care s-au născut aici, de Crăciun, au în ei sânge de kallikanzaros şi odată chiar mi-ai povestit că ziua ta de naştere...
— Bine, bine!... Mi-a trecut prin minte că ea glumea doar pe jumătate. Cunoscând unele dintre lucrurile ce pot fi găsite întâmplător în Locurile Vechi, devenite acum Locurile Fierbinţi, aproape că ajungi să crezi în mituri fără vreun efort suplimentar — cum e cazul poveştii cu spiriduşii aceia semănând cu Pan, care se adună în fiecare primăvară să-şi petreacă zece zile cu tăiatul Pomului Lumii, doar pentru a fi împrăştiaţi în ultimul moment de sunetul tălăngilor de Paşti. (Cling-cling — tălăngile, cranţ-cranţ — scrâşnetul dinţilor, tropa-tropa — copitele etc.) Cassandra şi cu mine nu obişnuiam să discutăm în pat probleme de religie, de politică sau de folclor egeean (deşi, pentru mine, născut fiind în această zonă, amintirile sunt încă vii, oarecum).